Cum robotea precum furnica.
Până spre seară mult trudea,
Ce dor îmi e de ea!
Mi-e dor de laptele fierbinte,
De mămăligă, brânză, linte,
De strachini, lampă şi macate,
De poze vechi, icoane înrămate.
Mi-e dor de uliţa cu praf,
De hore, sârbe, de taraf,
De fete îmbrăcate-n ie,
De timpul dus, copilărie.
În zori, bunica era trează,
Sărea din pat ca o sfârlează,
Ieşea în prispă, trist privea
Cum licărea ultima stea.
Stăteam ascuns după un geam,
Ofta uşor, o auzeam.
Plângea şi lăcrima-n batic
De dorul neştiutului bunic.
Primise veste-n foi frumoase,
Bărbatul drag îi răposase,
Ţinea în mână plicul aurit
Cu suflet gol şi pustiit.
De-atunci e-n negrele veşminte,
Umblă plângând printre morminte,
Să-i facă cruce, sfânt sălaş
Bunicului erou-ostaş!
Bunica încă îl aşteaptă,
Zicea că viaţa este dreaptă,
Căci Dumnezeu nu e nebun
Să ia la cer omul ei bun.
Eram copil, nu-nţelegeam
Că-i făceam rău când întrebam,
De ce-are tulbure privirea?
Ce e războiul? Ce-i iubirea?
Spre casa mică, dorul mă îndreaptă,
E seară, bat sfios la poartă,
Îşi deapănă trecutul pe-un fuior,
Bunica o icoană în pridvor.
O strig încet, uşor tresare,
Ne-nlănţuim c-o-mbrăţişare,
Tăcute lacrimi îi brăzdează chipul,
"Of, Doamne! Semeni cu bunicul!
.jpg)
