Plouă
Îmi place ploaia.
Îmi place monotonia picăturilor constante.
Monotonia şi disperare tăcută care produce depresie şi declanşează reumatisme. Şi sinucideri pe alocuri.
Sunt omul ploii. N-o să mă vezi tristă când plouă. Poate doar melancolică puţin pentru că ploaia mă face să-mi doresc o zi leneşă şi tandră. Îmi place senzaţia de linişte şi dulce singurătate pe care mi-o dă ploaia într-o seară mult prea târzie de noiembrie. Nu mai e ploaia caldă de asta vară... ploaie care vroia să mă întindă în iarbă să să mă iubească cu picături mari şi repezi.
E o ploaie răcoroasă şi cuminte şi pe îndelete. Care mă vrea cuminte, la un ceai fierbinte, înăuntru, în faţa unui foc la fel de cuminte. Foc care îmi încălzeşte obrazul şi-mi scânteiază părul.
Trecem de multe ori în viaţă pe lângă "momentele perfecte". Ne ignorăm micile plăceri în aşteptarea momentelor măreţe. Care se cam lasă aşteptate de cele mai multe or sau care odată întâmplate nu sunt chiar atât de măreţe cum erau în închipuirea noastră.
N-ar trebui să alergăm că disperaţii după ziua de mâine, ci ar trebui să ne oprim şi să savurăm momentul zilei de astăzi. Unii oameni detestă perioada luni-vineri şi trăiesc doar pentru weekend. Dar întotdeauna e un motiv pentru care ţi-a fost dată ziua de luni. Şi cea de marţi.Şi teribilă zi de miercuri care, vai, nici măcar nu are aer de vineri.
N-ar trebui să trecem unul pe lângă altul fără să ne privim pentru o secundă măcar, adânc în ochi. Fără să creăm un moment perfect când ferestrele a adoua suflete se deschid simultan.
Opreşte-te şi ascultă ploaia. Simte-o! Şi ai să te simţi pe tine însuţi.
Când plouă mi-e dor de mine.
.jpg)
