Blog Archive

vineri, 28 iunie 2013

Ai grijă de inima mea, te rog de Nuța Istrate Gangan

Neputinţa doare la fel de mult cât o rană fizică.
În ultimele luni am învăţat despre neputinţa mai mult decât aş fi avut nevoie.

Durerea îşi are rostul ei pentru binele sufletul nostru.
Dar în cantitate rezonabilă.
Nu o dată m-am gândit la cei care se autoflagelează din nevoia de purificare prin durere şi suferinţă.
Ni se pare inacceptabil să vedem un om izbindu-se sălbatic cu un bici peste umeri.
Aproape că îi simţi agonia, doar văzând pielea desfăcându-se sub lovituri şi sângele prelingându-se din răni.
Dar cât de acceptabil este atunci când într-un fel de masochism sentimental, ai o plăcere deosebită să-ţi treci inima prin încercările deja ştiute, aşteptând durerea, implorând durerea. De parcă ai avea nevoie să ţi se confirme că inima ta este vie. Că trăieşte. Că nu a fost înfrântă.

 Când am început să vedem înfrângerea că pe o victorie, doar pentru faptul că putem să o suportăm?

Este ciudat cum singuri ne îndureram, singuri răsucim cuţitul în rană.
Detest să nu pot face nimic.
Să ştiu că nu îţi este bine şi să nu pot face nimic.
Dimpotrivă. 
Reacţionez ca şi cum durerea ta mă doare şi această durere a mea, nouă,  îmi face bine.
Te porţi uneori cu propria inimă ca şi cum ai avea pe undeva, o alta de schimb.
Nu ai. Nici o altă viață.
Până la raiul promis ar trebui să învățăm să apreciem raiul care ni se oferă pe pământ în fiecare zi. Rai-care vine și cu porția proporțională de iad; altfel nu am simți diferența, nu-i așa?

Detest sentimentul de ,,îmi este prea bine ca să nu îmi fie și rău,,

Între timp, ai grijă de inima mea, te rog. 
Și lasă-mă să o ating pe a ta.
Am puteri miraculoase.
Știi asta...
..........................................................................................................................
Si apoi, nu este nicio diferenţă între umerii plesniţi de bici şi inima ta trecută prin tăişurile impuse de nevoia de durere purificatoare.

p/s: uneori mă urăsc pentru asta...