Neputinţa doare
la fel de mult cât o rană fizică.
În ultimele
luni am învăţat despre neputinţa mai mult decât aş fi avut nevoie.
Durerea îşi are
rostul ei pentru binele sufletul nostru.
Dar în
cantitate rezonabilă.
Nu o dată m-am
gândit la cei care se autoflagelează din nevoia de purificare prin durere şi
suferinţă.
Ni se pare
inacceptabil să vedem un om izbindu-se sălbatic cu un bici peste umeri.
Aproape că îi
simţi agonia, doar văzând pielea desfăcându-se sub lovituri şi sângele
prelingându-se din răni.
Dar cât de
acceptabil este atunci când într-un fel de masochism sentimental, ai o plăcere
deosebită să-ţi treci inima prin încercările deja ştiute, aşteptând durerea,
implorând durerea. De parcă ai avea nevoie să ţi se confirme că inima ta este
vie. Că trăieşte. Că nu a fost înfrântă.
Când am
început să vedem înfrângerea că pe o victorie, doar pentru faptul că putem să o
suportăm?
Este ciudat cum
singuri ne îndureram, singuri răsucim cuţitul în rană.
Detest să nu
pot face nimic.
Să ştiu că nu
îţi este bine şi să nu pot face nimic.
Dimpotrivă.
Reacţionez ca
şi cum durerea ta mă doare şi această durere a mea, nouă, îmi face bine.
Te porţi uneori
cu propria inimă ca şi cum ai avea pe undeva, o alta de schimb.
Nu ai. Nici o
altă viață.
Până la raiul
promis ar trebui să învățăm să apreciem raiul care ni se oferă pe pământ în
fiecare zi. Rai-care vine și cu porția proporțională de iad; altfel nu am simți
diferența, nu-i așa?
Detest
sentimentul de ,,îmi este prea bine ca să nu îmi fie și rău,,
Între timp, ai
grijă de inima mea, te rog.
Și lasă-mă să o
ating pe a ta.
Am puteri
miraculoase.
Știi asta...
..........................................................................................................................
Si apoi, nu
este nicio diferenţă între umerii plesniţi de bici şi inima ta trecută prin
tăişurile impuse de nevoia de durere purificatoare.
p/s: uneori mă
urăsc pentru asta...
.jpg)
