Blog Archive

vineri, 7 iunie 2013

Ușa întredeschisă de Nuța Istrate Gangan

De fel sunt un om destul de amabil şi politicos.
Încerc să rămân calmă în situații ne-calme, pentru că fiecare avem motivele noastre să acţionăm într-un anume fel la un moment dat, fiecare, dincolo de ceea ce ni se întâmplă în fiecare zi, le avem pe ale noastre.
Deși firea mea este ușor impulsivă, cu timpul am învățat să îmi stăpânesc emoțiile. Mă aprind ușor, dar am învățat să mă sting la fel de ușor.
Deși iert greu și de uitat, uit mai... deloc.
De aproape trei luni încerc să îmi menţin calmul şi liniştea interioară.
Încerc să fiu mama şi soţia dintotdeauna,  deşi răbdarea şi capacitatea de înţelegere îmi sunt puse la încercare zilnic și de multe ori, cei care suferă, sunt cei pe care-i iubesc cel mai mult.

    Apoi în ultima săptămână, câteva picături au avut intenţia să umple paharul.
Într-un fel sau altul am reuşit să trec peste, încercând să înţeleg de ce unii oameni aleg să fie ridicoli, abjecţi şi mizerabili.
De ce încearcă cu disperare să te tragă în noroiul lor, ca şi cum aceasta le-ar fi salvarea.
Şi dacă le-ar fi...dacă s-ar merita sacrificiul...
În fine...
Mizerie umană sau pur și simplu viața. Un alt fel de viață.

    De obicei închid o uşă(sau o trântesc în nasul cuiva, după situaţie) târziu de tot, prea târziu, după ce am epuizat mai toate metodele pașnice.
Am avut momente în care(şi scorpionul din mine se înfurie în această situaţie)aproape că m-am umilit, doar că totul să fie ok. Nu îmi plac înstrăinările, ocolirile...
Orice om ar trebui să lase loc de bună-ziua.
Zodia mea este mult mai aprigă din punctul acesta de vedere:)
Ca om, cred că m-am călit în anii tineri, mult prea mult şi mult prea devreme.
Dar nu îmi plac uşile închise.
Zilele trecute mi-am amintit două lucruri drăguţe despre copilăria şi tinereţea mea.
    Nu am poze de copil.Pur şi simplu nu am poze.
Doar câteva din timpul şcolii şi acelea rămase în casa părinţilor.
De o poză îmi aduc însă cel mai bine aminte. Aveam vreo şase ani, eram probabil o puştoaică simpatică şi drăguţă, pentru că două fete din vecini s-au hotărât să mă ducă la ,,nea Costică,, să-mi facă poză. Îmi amintesc rochiţa pe care o purtăm şi părul ciufulit. Dar asta pentru că am revăzut după ani şi ani poza în casa uneia dintre fete.
Nea Costică(îmi aduc atât de bine aminte de el, pentru că avea şi o sifonărie unde amesteca un deget de sirop cu sifon şi făcea un suc nemaipomenit) a încercat să-mi netezească părul cu palma, apoi m-a ridicat pe un scaun înalt şi mi-a pus un măr mare şi roşu, de plastic,în mâna dreaptă. Am stat înţepenită şi atentă cu ochii aţintiţi pe aparat.

Astăzi zâmbesc şi mă gândesc că am avut eu un motiv serios să îmi intitulez volumul de poezii, ,,Eva,,:)

Al doilea lucru este o uşă întredeschisă. Este ciudat cât de des îmi revine în memorie această uşă mare, grea, neagră, prin întredeschiderea căreia se strecoară o fantă de lumină blândă, caldă. Ca şi cum de-o parte a uşii este iadul, de cealaltă, raiul.

Locuiam pe la 17 ani într-un oarecare bloc.

Într-o seară, în vreme ce coboram scările, s-a întrerupt lumina.
Nu mă sperie întunericul cât de mult mă sperie imaginaţia mea în întuneric. În vreme ce inima mi se urcase în gât de teama ,,scării lipsa,, și a formelor ciudate cu mîini negre, un râs sinistru  a izbucnit la parter.
Ştiam cine este autorul acestui râs, îşi mai folosise ,,talentele,, şi înainte dar în împrejurări mai luminoase.
Gestul unui coleg pus pe șotii.
Gest care pe mine, în beznă, m-a adus la leşin. Mi-am încleştat mâinile pe balustradă şi am încercat să cobor bâjbâind orb treptele.
Ştiind că trebuie să ajung la uşa principală.
Totul a durat probabil mai puţin de un minut, dar mi-a trebuit ceva vreme până când mi-am revenit.
În seara aceea însă am avut unul dintre cele mai ciudate coşmaruri...
Coşmar care s-a repetat cu o conştiinciozitate haină pentru câţiva ani.
Nici nu ştiu însă dacă se poate numi coşmar. Mai degrabă experienţă pentru că pe durata acestei experienţe, întotdeauna am fost conştientă. 

Cu o secundă înainte să adormi, atunci când eşti între vis şi realitate, începi să îţi simţi tot corpul cuprins de un tremur ciudat, incontrolabil, ştii că este vis, vrei să te trezeşti, dar nu poţi pentru că un cineva, o umbră neagră mare, care acoperă lumina, îşi apasă palmele grele pe pieptul tău până la limita sufocării. Strigi cât de tare poţi, dar strigătul, care ai impresia că îţi distruge corzile vocale, este doar în mintea ta.Este întuneric, dar în depărtare zăreşti o uşă mare şi grea, întredeschisă, care lasă să se zărească o fantă de lumină blândă.Şi dacă ai reuşi să scapi din strânsoare şi să ajungi la uşă...Dacă ai reuși să intri în lumina aceea...

În cele din urmă reuşeşti să te trezeşti, lac de sudoare, epuizat, tremurând, cu senzaţia că inima îți este strânsă într-o menghină.

În anii tineri am avut întotdeauna colegă de cameră.

Prima dată când mi s-a întâmplat, am întrebat dacă am ţipat sau dacă a observat ceva ciudat. Nimic.
Uneori mă întreba ea  după ce mă trezeam din chin, dacă îmi este rău. Mai ales că alergam la baie să vomit.
Am avut momente când am reuşit să mă zbat şi să scap din strânsoare înainte de strigăt. Sau de la primele accese de tremur.
Multă vreme aveam un fel de teamă înainte să adorm: dacă se întâmplă din nou? Aveam impresia ca așa se moare. Sufocant, ștrangulat, chinuit, fără șansa de a mai atinge lumina.
Apoi încetul cu încetul aceste experienţe s-au rărit. Au trecut ani mulţi până când cineva, o fată care a citit un articol de-al meu în care fac referire vagă la aceste episoade, mi-a scris că a avut nişte experienţe aproape similare.

De ce mi-am adus aminte astăzi?
Există un motiv pentru care nu îmi plac uşile închise.
Chiar dacă m-am hotărât să scot nişte oameni din viaţa mea,am făcut-o cu un fel de regret ciudat, cu părere de rău...
Ca şi cum  inima mea ar fi aceea uşa mare şi grea, întredeschisă însă; care lasă o lumină caldă, blândă, aproape ireală să se strecoare din interior înspre inima ta.

N-ai să ştii niciodată ce este dincolo, dacă nu încerci să deschizi uşa.