Blog Archive

sâmbătă, 26 octombrie 2013

Pietricica de Steve W. PRICE

În timp ce se punea foc în colțurile bibliotecii (din Alexandria, Egipt, la anul 640 d.Hr.), un bibliotecar bătrân s-a ascuns pe o alee îngustă, uitându-se cum flăcările se înălțau la cer. După câteva zile, când clădirea, cândva măreață, ajunsese o ruină fumegândă, bibliotecarul se așternu pe treabă, scormonind printre rămășițe cu un băț. Nu rămăsese nici un papirus.
Cu inima frântă, dădu să plece, când lovi cu piciorul un vas aproape carbonizat, din care ieșea capătul unui sul subțire și îngălbenit, singurul document rămas din Biblioteca din Alexandria. Bibliotecarul l-a înhățat pe dată și a scuturat cenușa de pe eticheta scorojită din pricina căldurii.

Titlul suna așa: Secretul pietrei fermecate. A privit în jur și și-a croit drum printre ruine, ca să-și cerceteze descoperirea.
Secretul pietrei fermecate ieșea la iveală, pe măsură ce citea. Piatra fermecată era, de fapt, o pietricică, dar avea puteri magice. Orice material care intra în contact cu ea se prefăcea, pe loc, în aur!
Papirusul preciza că piatra fermecată arată ca alte mii de pietricele care acopereau o anume faleză înaltă și izolată, deasupra unei plaje înguste, de care Marea Mediterana își izbea valurile cu zgomot. Dar secretul era următorul: adevarata piatră fermecată era caldă la atingere, în timp ce restul pietricelelor erau reci.
Bibliotecarul grăbi pasul spre acea faleză și începu căutarea. Știa că trebuie să aibă o metodă de eliminare a pietricelelor obișnuite, așa că a conceput un plan: de fiecare dată când va culege o pietricică rece, o va arunca în mare și, astfel, căutarea va fi mai ușoară, până când va ajunge la piatra caldă, cea fermecată.
Prima zi a petrecut-o, de la răsăritul la apusul soarelui, culegând pietricelele reci și aruncându-le în marea învolburată. A lucrat metodic, asigurându-se că nu-i scăpa nicio piatră. Zilele s-au făcut săptămâni, timp în care a împărțit faleza în parcele și, în cele din urmă, și-a limitat căutarea până la o parcelă mică de pământ pietros.
Acum nu se mai poate să mai dureze mult – și-a zis, pe când urca faleza. Mai am de lucru două zile, poate trei. În curând, piatra fermecată va fi a mea!
A zâmbit la acest gând și a mai cules o pietricică, aruncând-o cu un gest automat în mare, apoi s-a prăbușit ca secerat. Această din urmă pietricică era caldă!

Morala povestirii:

Ca și bătrânul bibliotecar, suntem cu toții rodul propriilor noastre obiceiuri. Obiceiul bibliotecarului de a arunca pietricelele fără valoare ajunsese atât de bine înrădăcinat, încât atunci când a găsit, în cele din urmă, neprețuita piatră fermecată pe care o căuta, a aruncat-o pe negândite în mare.
Așa stau lucrurile și cu ocaziile. Dacă nu suntem atenți, ignorăm cu ușurință o ocazie, mai ales dacă e ceva familiar și se află chiar sub nasul nostru!

 Steve W. PRICE