Blog Archive

joi, 15 ianuarie 2015

Scrisoarea a III-a de Mihail Eminescu

Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă,
Ce cu-a turmelor păşune, a ei patrie ş-o schimbă,
La pămînt dormea ţinîndu-şi căpătîi mîna cea dreaptă;
Dară ochiu,-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă.
Vede cum din ceruri luna lunecă şi se coboară
Şi s-apropie de dînsul preschimbată în fecioară.
Înflorea cărarea ca de pasul blîndei primăveri;
Ochii ei sînt plini de lacrimi de umbra tăinuitelor dureri;
Codrii se înfiorează de atîta frumuseţe,
Apele-ncreţesc în tremur străveziile lor feţe,
Pulbere de diamante cade fina ca o bură,
Scînteind plutea prin aer şi pe toate din natură
Şi prin mîndra fermecare sun-o muzică de şoapte...
Ea, şezînd cu el alături, mîna fină i-o întinde,
Părul ei cel negru-n valuri de matasă se desprinde:
- Las' să leg a mea viaţă de a ta... În braţu-mi vino,
Şi durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o...
Scris în cartea vieţii este şi de veacuri şi de stele
Eu să fiu a ta stăpînă, tu stăpîn vieţii mele.

Şi cum o privea sultanul, ea se-ntuneca... dispare;
Iar din inima lui simte un copac cum că răsare,
Care creşte într-o clipă ca în veacuri, mereu creşte,
Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lăţeşte;
Umbra lui cea uriaşă orizontul îl cuprinde
Şi sub dînsul universul într-o umbră se întinde;
Iar în patru părţi a lumii vede şiruri munţii mari,
Atlasul, Caucazul, Taurul şi Balcanii seculari;
Vede Eufratul şi Tigris, Nilul, Dunărea bătrînă -
Umbra arborelui falnic peste tot e stăpînă.
Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri
Şi corăbiile negre legănîndu-se pe rîuri,
Valurile verzi de grîie legănîndu-se pe lanuri,
Marile Tarmuitoare şi cetăţi lîngă limanuri,
Toate se întind nainte-i... ca pe-un uriaş covor,
Vede ţară lîngă ţară şi popor lîngă popor -
Ce prin neguri alburie se strevăd şi se prefac
În ininsa-mpărăţie sub o umbră de copac.

Vulturii porniţi la ceruri pan'la ramuri nu ajung,
Dar un vînt de biruinţă se porneşte îndelung
Şi loveşte rînduri, rînduri în frunzişul sunător,
Strigăte de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori,
Zgomotul creştea ca marea tulburată şi înaltă,
Urlete de bătălie s-alungau dupaolaltă,
Însă frunzele-ascuţite se îndoaie dupa vînt
Şi deasupra Romei nouă se înclină la pămînt.

Se cutremură sultanul... se deşteaptă... şi pe cer
Vede luna cum pluteşte peste plaiul Eschiser.
Şi priveşte trist la casa seihului Edebali;
După gratii de fereastră o copilă el zări
Ce-i zămbeşte, mlădioasă ca o creangă de alun;
E a seihului copilă, e frumoasa Malcatun.
Atunci el pricepe visul că-i trimis de la profet,
Că pe-o clipă se nălţase chiar în rai la Mahomet,
Că din dragostea-i lumească un imperiu se va naşte,
Ai căruia ani şi margini numai cerul le cunoaşte.

Visul său se-nfiripează şi se-ntinde vultureşte,
An cu an împărăţia tot mai largă se sporeşte,
Iară flamura cea verde se înalţă an cu an,
Neam cu neam urmandu-i zborul şi sultan după sultan.
Astfel ţară după ţară drum de glorie-i deschid...
Pîn-în Dunare ajunge furtunosul Baiazid...

La un semn, un ţărm de altul, legînd vas de vas, se leagă
Şi în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă;
Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah şi spahii
Vin de-ntunecă pămîntul la Rovine în cîmpii;
Răspîndindu-se în roiuri, întinzînd corturile mari...
Numa-n zarea depărtării sună codrii de stejari.

Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vîrf de băţ.
Baiazid, privind la dînsul, îl întreabă cu dispreţ:
- Ce vrei tu ?
- Noi ? Bună pace ! Şi de n-o fi cu bănat,
Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat.

La un semn deschisă-i calea şi s-apropie de cort
Un bătrîn atît de simplu, după vorbă, după port.
- Tu eşti Mircea ?
- Da-mpărate !
- Am venit să mi te-nchini,
De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini.
- Orice gînd ai împărate, şi oricum vei fi sosit,
Cît sîntem încă pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit !
Despre partea închinării însă, doamne, să ne ierţi;
Dar acu vei vrea cu oaste şi război ca să ne cerţi,
Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,
Să ne dai un semn şi nouă din mila măriei-tale...
De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris şi pentru noi,
Bucuroşi le-om duce toate, de e pace de-i război.
- Cum ? Cînd lumea mi-e deschisă, a privi gîndeşti că pot
Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot ?
O, tu nici visezi bătrîne, cîţi în cale mi s-au pus !
Toată floarea cea vestita a întregului Apus,
Tot ce sta în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună
Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună.
S-a-mbracat în zale lucii cavalerii de la Malta,
Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta,
Fulgerele adunat-au contra fulgerului care
În turbarea-i furtunoasă a cuprins pămînt şi mare.
N-au avut decît cu ochiul ori cu mîna semn a face,
Şi Apusul îşi împinse toate neamurile-ncoace;
Pentru a crucii biruinţă se mişcară rîuri-rîuri,
Ori din codri răscolite, ori stîrnite din pustiuri;
Zguduind din pace-adancă ale lumii începuturi,
Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi,
Se mişcau îngrozitoare ca păduri de lănci şi săbii,
Tremura înspăimîntată marea de-ale lor corabii !...
La Nicopole văzut-ai cîte tabere s-au strîns
Ca să steie înainte-mi ca şi zidul neînvins.
Cînd văzui a lor mulţime, cîtă frunză, cîtă iarbă,
Cu o ură nempacată mi-am şoptit atunci în barbă,
Am jurat ca peste dînşii să trec falnic, fără pas,
Din pristolul de la Roma să dau calului ovas...
Şi de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag ?
Şi purtat de biruinţă, să mă-mpiedic de-un moşneag ?
- De-un moşneag, da, împărate, căci moşneagul ce priveşti
Nu e om de rînd, el este domnul Ţării Româneşti.
Eu nu ţi-aş dori vreodată să ajungi să ne cunoşti,
Nici ca Dunarea să-nece spumegînd a tale oşti.
După vremuri mulţi veniră, începînd cu acel oaspe,
Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu a lui Istaspe;
Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,
De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod;
Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă
Au venit ţi-n ţara noastră de-au cerut pămînt şi apă -
Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimînt,
Cum veniră, se facură toţi o apă ş-un pămînt.
Te făleşti că înainte-ţi răsturnat-ai valvartej
Oştile leite-n zale de-mpăraţi şi de viteji ?
Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus ?...
Ce-i mîna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus ?
Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier,
A credinţei biruinţă căta orice cavaler.
Eu ? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul...
Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, rîul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este,
Duşmănit vei fi de toate, far-a prinde chiar de veste;
N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid
Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid !

Şi abia plecă bătrînul... Ce mai freamăt, ce mai zbucium !
Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium,
Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,
Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă;
Călăreţii umplu cîmpul şi roiesc după un semn
Şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn,
Pe copite iau în fugă faţa negrului pămînt,
Lănci scînteie lungi în soare, arcuri se întind în vînt,
Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindini,
Orizontu-ntunecîndu-l, vin săgeţi de pretutindeni,
Vîjîind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie...
Urlă cîmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie.
În zadar striga-mpăratul ca şi leul în turbare,
Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare;
În zadar flamura verde o ridică înspre oaste,
Căci cuprinsă-i de pieire şi în faţă şi în coaste,
Căci se clatină rărite şiruri lungi de bătălie;
Cad asabii ca şi pîlcuri risipite pe cîmpie,
În genunchi cădeau pedeştri, colo caii se rastoarnă,
Cînd săgeţile în valuri, care şueră, se toarnă
Şi lovind în faţă,-n spate, ca şi crivăţul şi gerul,
Pe pămînt lor li se pare că se năruie tot cerul...
Mircea însuşi mîna-n luptă vijelia-ngrozitoare,
Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare;
Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi,
Printre cetele păgîne trec rupîndu-şi large uliţi;
Risipite se-mpraştie a duşmanului şiraguri,
Şi gonind biruitoare tot veneau a ţării steaguri,
Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată -
Peste-un ceas păgînătatea e ca pleava vînturată.
Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mînă,
Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română.

Pe când oastea se aşează, iată soarele apune,
Voind creştetele nalte ale ţării să-ncunune
Cu un nimb de biruinţă; fulger lung încremenit
Mărgineşte munţii negri în intregul asfinţit,
Pin' ce izvorăsc din veacuri stele una cîte una
Şi din neguri, dintre codri, tremurînd s-arată luna
Doamna mărilor ş-a nopţii varsă linişte şi somn.
Lîngă cortu-i, unul dintre fii falnicului domn
Stă zîmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte,
S-o trimită dragii sale, de la Argeş mai departe:
"De din vale de Rovine
Grăim , Doamnă, către Tine,
Nu din gură, ci din carte,
Că ne eşti aşa departe.
Te-am ruga, mări ruga
Să-mi trimiţi prin cineva
Ce-i mai mîndru-n valea Ta:
Codrul cu poienele,
Ochii cu sprîncenele;
Că şi eu trimite-voi
Ce-i mai mîndru pe la noi:
Oastea mea cu flamurile,
Codrul şi cu ramurile,
Coiful nalt cu penele,
Ochii cu sprîncenele,
Şi să ştii că-s sănătos,
Că, mulţumind lui Cristos,
Te sărut, Doamnă, frumos."


................................

De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii...
În izvoarele bătrîne pe eroi mai pot să caut;
Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut
Poţi să-ntîmpini patrioţii ce-au venit de-atunci încolo ?
Înaintea acestora tu ascunde-te Apollo !
O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi,
Aţi ajuns acum de modă de vă scot din letopiseţ,
Şi cu voi drapîndu-şi nula, va citeaza toţi nerozii,
Mestecînd veacul de aur în noroiul greu al prozii.
Rămîneţi în umbra sfîntă, Basarabi şi voi Muşatini,
Descalecători de ţară, dătători de legi şi datini,
Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastră
De la munte pan'la mare şi la Dunarea albastră.

Au prezentul nu ni-i mare ? N-o să-mi dea ce o să cer ?
N-o să aflu între-ai noştri vreun falnic juvaer ?
Au la Sybaris nu sîntem lîngă capistea spoielii ?
Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,
N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi
În aplauzele grele a canaliei de uliţi,
Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,
Măşti cu toate de renume din comedia minciunii ?
Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,
De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul ?
Nici visezi că înainte-ţi stă un stîlp de cafenele,
Că îşi rîde de-aste vorbe înghiţindu-le pe ele.
Vezi colo pe urîciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mproşcată şi la fălci umflat şi buget,
Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,
La tovaraşii săi spune veninoasele-i nimicuri;
Toţi pe buze-avînd virtute, iar în ei moneda calpă,
Quintesenţă de mizerii de la creştet pînă-n talpă,
Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,
Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască...
Dintre-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii !
Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,
În cameşi cu maneci lunge şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filozofie.
Patrioţii ! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumegă desfrîul în mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cîntece şi jocuri...
Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de român,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian !
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajungă-a fi stăpîna şi pe ţară şi pe noi !
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
Încît fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bîlbîiţi cu gura strîmbă sînt stăpînii astei naţii !

Voi sînteţi urmaşii Romei ? Nişte răi şi nişte fameni !
I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni !
În această cuma-n lume şi aceste creaturi
Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pîn' şi numele tău... ţară !

La Paris, în lupanare de cinismu şi de lene,
Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene,
Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos...
Ce a scos din voi Apusul cînd nimic nu e de scos ?

Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă,
Cu monoclu-n ochi, drept armă beţişor de promenadă,
Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil,
Drept ştiinţ-avînd în minte vre un vals de Bal-Mabil,
Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană...
O, te-admir, progenitură de origine romană !

Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi vi se mai trece ?
Cînd vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vînează şi cîştigul fără muncă,
Azi, cînd fraza lustruita nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sînt de vină, domnii mei, nu este-aşa ?
Prea v-aţi arătat arama, sfîşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sînteţi - nişte mişei !
Da, cîştigul fără muncă, iată singura pornire,
Virtutea ? e-o nerozie; Geniul ? o nefericire.

Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu Ţepeş Doamne, ca punînd mîna pe ei,
Să-i imparţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni !