Cea mai admirată şi dorită curtezană a
timpului, Marie Duplessis îşi împărţea favorurile multor parizieni bogaţi şi
nobili, dar faima nemuritoare i-a adus-o legătura cu un tânăr sărac.
După o zi de călărie pe câmp, tânărul înalt,
bine făcut şi, ca de obicei, în ciuda dificultăţilor financiare, impecabil
îmbrăcat, se duse la spectacol, împreună cu un prieten. La Théatre des
Variétés, Alexandre Dumas se uita prin binoclu mai mult la femeile frumoase,
ostentativ aşezate în loji, decât la scenă. În acea seară de septembrie, în
public se aflau câteva fermecătoare demi-mondene, acea categorie de femei de la
marginea societăţii respectabile. Întreţinute de bărbaţi bogaţi şi în general
mai în vârstă, cărora le acordau favoruri, cele mai multe tânjeau după iubirea
unui tânăr chipeş, fie el şi sărac. Cel puţin, asta era convingerea fermă a
tinerilor ca Dumas, care avea 20 de ani.
O femeie îi atrase atenţia în mod special.
„Era înaltă, foarte zveltă, avea părul negru şi un ten alb-rozaliu“, avea să
scrie el. „Avea un cap mic şi ochii migdalaţi cu acea privire de porţelan
precum cea a japonezelor. Dar în ei se citea o natură mândră şi dinamică…
Semăna cu o figurină de Dresda.” Femeia descrisă cu atâta pasiune era Marie
Duplessis, cea mai faimoasă curtezană a epocii.
Şi ea l-a remarcat pe Dumas, căci îi făcu
repede semn unui prieten, Clémence Prat, care îl cunoştea pe tânăr. La
sfârşitul spectacolului, doamna Prat, amabilă, îi invită pe Dumas şi pe
prietenul său acasă, pe elegantul Boulevard de la Madeleine, chiar alături de
casa lui Marie. După puţin timp, Marie bătu în geam, ca să se plângă de vizita
unui conte, care o plictisea nespus şi de dorinţa de a avea companie. Doamna
Prat şi cei doi tineri s-au mutat imediat acolo, iar după plecarea contelui,
Marie îşi invită oaspeţii la o cină cu şampanie. Spre sfârşitul mesei, ea a
avut un acces de tuse şi a trebuit să iasă din cameră. Dumas a urmat-o şi a
găsit-o prăbuşita pe sofa, lânga un bol de argint cu apă, în care pluteau urme
de sânge.
„Sunteţi suferindă?“ o întrebă tânărul.
„Puţin, dar m-am obişnuit cu asta“, răspunse frumoasa femeie. „Vă distrugeţi
singură!“ „De unde atâta afecţiune spontană? V-aţi îndrăgostit de mine?“
întrebă ea, curioasă. Pentru că el ezita să răspundă, ea a insistat ca să audă
mărturisirea, dar l-a şi avertizat în legătură cu două posibile consecinţe.
„Ori vă voi refuza, iar atunci vă veţi simţi trădat, ori vă voi accepta, iar
atunci veţi câştiga o iubită tristă, nevrotică, bolnavă şi melancolică, a cărei
bucurie vi se va părea mai tristă decât durerea ei!“
Întâlnirea dintre Alexandre Dumas şi Marie
Duplessis a avut loc la începutul toamnei lui 1844 şi a fost urmată de o scurtă
poveste de iubire dulce-amără. Dialogul, însă, face parte din romanul publicat
patru ani mai târziu, Dama cu camelii.
Viaţa unei curtezane
Născută în 1824, în acelaşi an cu Dumas,
Alphonsine Plessis era fiica unui fermier, despre care se zvonea că ar fi
vândut-o ţiganilor. Ajunsă, în cele din urmă, la Paris, sub numele de Marie
Duplessis, ea şi-a câştigat, iniţial, existenţa făcând croitorie, dar
frumuseţea ei delicată a atras repede atenţia unui proprietar de restaurant,
care i-a cumpărat un apartament. Acest prim iubit a fost rapid înlocuit de
ducele de Guiche, un tânar înstărit şi monden, care abandonase armata pentru a
urma, zice-se, studii la Şcoala Politehnică. Ajunsă iubita ducelui, Marie
Duplessis devenise cel mai comun subiect de bârfă şi era asaltată de
pretendenţi. Nu avea decât 16 ani. Plimbări cu trăsura în timpul zilei, seara
spectacole la teatru sau la operă, urmate de petreceri strălucitoare şi de
întâlniri romantice cu bărbaţi culanţi, aşa arăta viaţa unei curtezane.
Curând serviciile lui Marie ajunseseră să fie
atât de bine recompensate, încât se zvonea că putea cheltui până la 100 000 de
franci aur pe an, pentru un trai luxos. Se îmbrăca frumos şi se înconjura de
flori, dar, pentru că mirosul trandafirilor o ameţea, Marie prefera camelia şi
îşi umplea casa cu ele, pâna când, după cum spunea un observator critic, „se
închidea într-o fortăreaţă de camelii“. Marie era cultivată, putea purta
discuţii despre cărţile pe care le avea în bibliotecă şi era o bună pianistă.
Singurul ei defect, după cum ea însăşi mărturisea, era că minţea. Dar tot ea
adăuga, amuzată: „minciunile albesc dinţii“.
Când l-a cunoscut pe Dumas, era întreţinută
de bătrânul conte de Stackelberg, deoarece – l-a minţit ea pe noul pretendent –
îi amintea de o fiică a lui care murise. Îl minţea şi pe Stackelberg,
spunându-i că îşi petrece serile la prietena ei, Zélia, dar se întâlnea, în
realitate, cu Dumas. Se pare că nu îi spusese nici unuia dintre bărbaţi că avea
un al treilea iubit, pe contele de Perregaux.
Toţi admiratorii ei, însă, erau de părere că
are o inimă de aur. Şi totuşi, Marie dădea impresia că trece de la un bărbat la
altul, „tânjind obsesiv după linişte, pace şi iubire“, scria un critic al
epocii. Subţire şi palidă, după cum cerea moda, Marie era o frumuseţe eterică.
Era, însă, o femeie bolnavă, obsedată de teama că va muri tânără.
După numai câteva luni de fericire, care l-au
afundat în datorii, Dumas a început sa se îndepărteze de Marie, deşi ea i-a
propus să-i fie prietenă, dacă nu îi mai putea fi iubită. La 30 august 1845, el
i-a scris o scrisoare de despărţire: „Nu sunt nici suficient de bogat ca să te
iubesc, nici destul de sărac ca sa fiu iubit de tine, aşa cum vrei tu… Eşti
prea bună ca să nu înţelegi motivele acestei scrisori şi prea inteligentă ca să
nu mă ierţi.”
Ispăşirea pedepsei
Abandonată de Dumas, Marie Duplessis s-a
consolat cu Franz Liszt. Apoi, la începutul anului 1846, ea a acceptat
surprinzătoarea cerere în căsătorie a contelui de Perregaux. Căsătoria a avut
loc la Londra, în ziua de 21 februarie. S-a sugerat că lui Perregaux îi era
milă de tânăra femeie, chinuită tot mai mult de tuberculoză.
La scurt timp după întoarcerea la Paris, s-au
despărţit, iar Marie a rămas singură, incapabilă să mai participe la viaţa
mondenă şi obligată să-şi vândă lucrurile, pentru a scăpa de creditori. Şi-a
instalat în dormitor o băncuţă pentru îngenuncheat spre a-şi face acasă
rugăciunile şi în cele din urmă a chemat un preot să îi administreze ultimele
sacramente, aşa cum cere Biserica romano-catolică. La 3 februarie 1847, pe când
Boulevard de la Madeleine răsuna de cântecele şi râsetele carnavalului,
înăuntru, curtezana de 23 de ani îşi dădea obştescul sfârşit.
Dumas călătorise, între timp, în Spania şi
Algeria, împreună cu tatăl său, numit tot Alexandre Dumas, celebrul autor al
celor Trei muşchetari şi al Contelui de
Monte Cristo. (Cei doi sunt deosebiţi prin Alexandre pêre [tatăl]
şi Alexandre fils[fiul].) Dumas a aflat de moartea lui Marie, în
drum spre casă. În timpul unei plimbări, el a trecut pe lângă casa în care se
întâlniseră prima oară şi îşi declaraseră dragostea şi a văzut un anunţ despre
licitaţia în care urma să se vândă tot ce mai rămăsese în casă. Pentru că nu
îşi permitea nici o piesă de valoare, s-a mulţumit să cumpere un lanţ de aur,
pe care Marie îl purta la gât. Întâmplător, vânzarea nu numai că a adus
suficienţi bani pentru plata datoriilor, dar a lăsat şi o sumă pentru o mică
moştenire destinată unei nepoate preferate din Normandia. Singura condiţie din
testament era ca fata să nu vină niciodată în Parisul cel plin de tentaţii care
îi fusese fatal mătuşii.
Durerea naşte un roman ce va deveni clasic
În luna mai a aceluiaşi an, Dumas a închiriat
o cameră la hotel, a recitit scrisorile trimise lui de Marie şi a început să
scrie un roman care avea să-l facă celebru.
În Dama cu camelii,
curtezana Marguerite Gautier renunţă la viaţa strălucitoare din Paris, pentru a
fugi cu tânărul ei iubit, Armand Duval. Idila este tulburată de tatăl lui
Armand care, în timpul unei discuţii cu Marguerite, se arată sceptic în
privinta sentimentelor ei pentru fiul său. Când promisiunile financiare sunt
respinse, el o imploră să îl părăsească pe Armand pentru a salva onoarea
familiei, căci atât timp cât fiul va avea o relaţie cu o femeie cu o asemenea
reputaţie, lui îi va fi imposibil să îi găsească fiicei sale un pretendent
potrivit. Cu tristeţe, Marguerite îşi părăseşte iubitul, spunându-i că preferă
să se întâlnească cu un nobil bogat din oraş. Curând însă, întoarcerea la viaţa
agitată de curtezană o epuizează şi o aduce în pragul morţii. Armand află cele
întâmplate când este prea târziu, ajungând, totuşi, la timp pentru a o
îmbraţişa pe femeia care îi leşină în braţe.
Publicat în 1848, Dama cu camelii a
avut un succes enorm, iar tânărul Dumas a fost asaltat de cereri ale
dramaturgilor pentru o dramatizare. Ca răspuns, el s-a retras la ţară şi a
scris cu frenezie propria variantă dramatică, pe care apoi a propus-o tatălui
său, director de teatru parizian şi principal autor al pieselor jucate acolo.
Bătrânul Dumas s-a opus. Subiectul nu era acceptabil pentru a fi pus în scenă,
el nu ar fi fost niciodată de acord. Fiul l-a rugat insistent să citească
manuscrisul. „Foarte bine!“, a spus tatăl, după ce a citit primul act, după
care fiul a trebuit să se ocupe de afaceri. La întoarcere, şi-a găsit tatăl în
lacrimi. „Dragul meu băiat“, exclamă el, ,,m-am înşelat atât mult! Piesa ta va
fi jucată!“
Piesa
a fost pusă în scenă în 1852 şi a avut un succes mai mare decât romanul. Dar
când Giuseppe Verdi a transformat povestea în opera La Traviata,
în anul următor, Marie Duplessis a câstigat, într-un fel, nemurirea.
Bineînţeles, faima ei s-a întins până în secolul XX, când au fost realizate nu
mai puţin de cinci filme artistice, cel din 1936, cu Greta Garbo, fiind cel mai
admirat.
sursa: Mari enigme ale trecutului
.jpg)
