Blog Archive

joi, 13 august 2015

Dama cu camelii- o altfel de poveste

Cea mai admirată şi dorită curtezană a timpului, Marie Duplessis îşi împărţea favorurile multor parizieni bogaţi şi nobili, dar faima nemuritoare i-a adus-o legătura cu un tânăr sărac.
După o zi de călărie pe câmp, tânărul înalt, bine făcut şi, ca de obicei, în ciuda dificultăţilor financiare, impecabil îmbrăcat, se duse la spectacol, împreună cu un prieten. La Théatre des Variétés, Alexandre Dumas se uita prin binoclu mai mult la femeile frumoase, ostentativ aşezate în loji, decât la scenă. În acea seară de septembrie, în public se aflau câteva fermecătoare demi-mondene, acea categorie de femei de la marginea societăţii respectabile. Întreţinute de bărbaţi bogaţi şi în general mai în vârstă, cărora le acordau favoruri, cele mai multe tânjeau după iubirea unui tânăr chipeş, fie el şi sărac. Cel puţin, asta era convingerea fermă a tinerilor ca Dumas, care avea 20 de ani.
O femeie îi atrase atenţia în mod special. „Era înaltă, foarte zveltă, avea părul negru şi un ten alb-rozaliu“, avea să scrie el. „Avea un cap mic şi ochii migdalaţi cu acea privire de porţelan precum cea a japonezelor. Dar în ei se citea o natură mândră şi dinamică… Semăna cu o figurină de Dresda.” Femeia descrisă cu atâta pasiune era Marie Duplessis, cea mai faimoasă curtezană a epocii.
Şi ea l-a remarcat pe Dumas, căci îi făcu repede semn unui prieten, Clémence Prat, care îl cunoştea pe tânăr. La sfârşitul spectacolului, doamna Prat, amabilă, îi invită pe Dumas şi pe prietenul său acasă, pe elegantul Boulevard de la Madeleine, chiar alături de casa lui Marie. După puţin timp, Marie bătu în geam, ca să se plângă de vizita unui conte, care o plictisea nespus şi de dorinţa de a avea companie. Doamna Prat şi cei doi tineri s-au mutat imediat acolo, iar după plecarea contelui, Marie îşi invită oaspeţii la o cină cu şampanie. Spre sfârşitul mesei, ea a avut un acces de tuse şi a trebuit să iasă din cameră. Dumas a urmat-o şi a găsit-o prăbuşita pe sofa, lânga un bol de argint cu apă, în care pluteau urme de sânge.
„Sunteţi suferindă?“ o întrebă tânărul. „Puţin, dar m-am obişnuit cu asta“, răspunse frumoasa femeie. „Vă distrugeţi singură!“ „De unde atâta afecţiune spontană? V-aţi îndrăgostit de mine?“ întrebă ea, curioasă. Pentru că el ezita să răspundă, ea a insistat ca să audă mărturisirea, dar l-a şi avertizat în legătură cu două posibile consecinţe. „Ori vă voi refuza, iar atunci vă veţi simţi trădat, ori vă voi accepta, iar atunci veţi câştiga o iubită tristă, nevrotică, bolnavă şi melancolică, a cărei bucurie vi se va părea mai tristă decât durerea ei!“
Întâlnirea dintre Alexandre Dumas şi Marie Duplessis a avut loc la începutul toamnei lui 1844 şi a fost urmată de o scurtă poveste de iubire dulce-amără. Dialogul, însă, face parte din romanul publicat patru ani mai târziu, Dama cu camelii.
Viaţa unei curtezane
Născută în 1824, în acelaşi an cu Dumas, Alphonsine Plessis era fiica unui fermier, despre care se zvonea că ar fi vândut-o ţiganilor. Ajunsă, în cele din urmă, la Paris, sub numele de Marie Duplessis, ea şi-a câştigat, iniţial, existenţa făcând croitorie, dar frumuseţea ei delicată a atras repede atenţia unui proprietar de restaurant, care i-a cumpărat un apartament. Acest prim iubit a fost rapid înlocuit de ducele de Guiche, un tânar înstărit şi monden, care abandonase armata pentru a urma, zice-se, studii la Şcoala Politehnică. Ajunsă iubita ducelui, Marie Duplessis devenise cel mai comun subiect de bârfă şi era asaltată de pretendenţi. Nu avea decât 16 ani. Plimbări cu trăsura în timpul zilei, seara spectacole la teatru sau la operă, urmate de petreceri strălucitoare şi de întâlniri romantice cu bărbaţi culanţi, aşa arăta viaţa unei curtezane. 
Curând serviciile lui Marie ajunseseră să fie atât de bine recompensate, încât se zvonea că putea cheltui până la 100 000 de franci aur pe an, pentru un trai luxos. Se îmbrăca frumos şi se înconjura de flori, dar, pentru că mirosul trandafirilor o ameţea, Marie prefera camelia şi îşi umplea casa cu ele, pâna când, după cum spunea un observator critic, „se închidea într-o fortăreaţă de camelii“. Marie era cultivată, putea purta discuţii despre cărţile pe care le avea în bibliotecă şi era o bună pianistă. Singurul ei defect, după cum ea însăşi mărturisea, era că minţea. Dar tot ea adăuga, amuzată: „minciunile albesc dinţii“.
Când l-a cunoscut pe Dumas, era întreţinută de bătrânul conte de Stackelberg, deoarece – l-a minţit ea pe noul pretendent – îi amintea de o fiică a lui care murise. Îl minţea şi pe Stackelberg, spunându-i că îşi petrece serile la prietena ei, Zélia, dar se întâlnea, în realitate, cu Dumas. Se pare că nu îi spusese nici unuia dintre bărbaţi că avea un al treilea iubit, pe contele de Perregaux.
Toţi admiratorii ei, însă, erau de părere că are o inimă de aur. Şi totuşi, Marie dădea impresia că trece de la un bărbat la altul, „tânjind obsesiv după linişte, pace şi iubire“, scria un critic al epocii. Subţire şi palidă, după cum cerea moda, Marie era o frumuseţe eterică. Era, însă, o femeie bolnavă, obsedată de teama că va muri tânără.
După numai câteva luni de fericire, care l-au afundat în datorii, Dumas a început sa se îndepărteze de Marie, deşi ea i-a propus să-i fie prietenă, dacă nu îi mai putea fi iubită. La 30 august 1845, el i-a scris o scrisoare de despărţire: „Nu sunt nici suficient de bogat ca să te iubesc, nici destul de sărac ca sa fiu iubit de tine, aşa cum vrei tu… Eşti prea bună ca să nu înţelegi motivele acestei scrisori şi prea inteligentă ca să nu mă ierţi.”
Ispăşirea pedepsei
Abandonată de Dumas, Marie Duplessis s-a consolat cu Franz Liszt. Apoi, la începutul anului 1846, ea a acceptat surprinzătoarea cerere în căsătorie a contelui de Perregaux. Căsătoria a avut loc la Londra, în ziua de 21 februarie. S-a sugerat că lui Perregaux îi era milă de tânăra femeie, chinuită tot mai mult de tuberculoză.
La scurt timp după întoarcerea la Paris, s-au despărţit, iar Marie a rămas singură, incapabilă să mai participe la viaţa mondenă şi obligată să-şi vândă lucrurile, pentru a scăpa de creditori. Şi-a instalat în dormitor o băncuţă pentru îngenuncheat spre a-şi face acasă rugăciunile şi în cele din urmă a chemat un preot să îi administreze ultimele sacramente, aşa cum cere Biserica romano-catolică. La 3 februarie 1847, pe când Boulevard de la Madeleine răsuna de cântecele şi râsetele carnavalului, înăuntru, curtezana de 23 de ani îşi dădea obştescul sfârşit.
Dumas călătorise, între timp, în Spania şi Algeria, împreună cu tatăl său, numit tot Alexandre Dumas, celebrul autor al celor Trei muşchetari şi al Contelui de Monte Cristo. (Cei doi sunt deosebiţi prin Alexandre pêre [tatăl] şi Alexandre fils[fiul].) Dumas a aflat de moartea lui Marie, în drum spre casă. În timpul unei plimbări, el a trecut pe lângă casa în care se întâlniseră prima oară şi îşi declaraseră dragostea şi a văzut un anunţ despre licitaţia în care urma să se vândă tot ce mai rămăsese în casă. Pentru că nu îşi permitea nici o piesă de valoare, s-a mulţumit să cumpere un lanţ de aur, pe care Marie îl purta la gât. Întâmplător, vânzarea nu numai că a adus suficienţi bani pentru plata datoriilor, dar a lăsat şi o sumă pentru o mică moştenire destinată unei nepoate preferate din Normandia. Singura condiţie din testament era ca fata să nu vină niciodată în Parisul cel plin de tentaţii care îi fusese fatal mătuşii.
Durerea naşte un roman ce va deveni clasic
În luna mai a aceluiaşi an, Dumas a închiriat o cameră la hotel, a recitit scrisorile trimise lui de Marie şi a început să scrie un roman care avea să-l facă celebru.
În Dama cu camelii, curtezana Marguerite Gautier renunţă la viaţa strălucitoare din Paris, pentru a fugi cu tânărul ei iubit, Armand Duval. Idila este tulburată de tatăl lui Armand care, în timpul unei discuţii cu Marguerite, se arată sceptic în privinta sentimentelor ei pentru fiul său. Când promisiunile financiare sunt respinse, el o imploră să îl părăsească pe Armand pentru a salva onoarea familiei, căci atât timp cât fiul va avea o relaţie cu o femeie cu o asemenea reputaţie, lui îi va fi imposibil să îi găsească fiicei sale un pretendent potrivit. Cu tristeţe, Marguerite îşi părăseşte iubitul, spunându-i că preferă să se întâlnească cu un nobil bogat din oraş. Curând însă, întoarcerea la viaţa agitată de curtezană o epuizează şi o aduce în pragul morţii. Armand află cele întâmplate când este prea târziu, ajungând, totuşi, la timp pentru a o îmbraţişa pe femeia care îi leşină în braţe.
Publicat în 1848, Dama cu camelii a avut un succes enorm, iar tânărul Dumas a fost asaltat de cereri ale dramaturgilor pentru o dramatizare. Ca răspuns, el s-a retras la ţară şi a scris cu frenezie propria variantă dramatică, pe care apoi a propus-o tatălui său, director de teatru parizian şi principal autor al pieselor jucate acolo. Bătrânul Dumas s-a opus. Subiectul nu era acceptabil pentru a fi pus în scenă, el nu ar fi fost niciodată de acord. Fiul l-a rugat insistent să citească manuscrisul. „Foarte bine!“, a spus tatăl, după ce a citit primul act, după care fiul a trebuit să se ocupe de afaceri. La întoarcere, şi-a găsit tatăl în lacrimi. „Dragul meu băiat“, exclamă el, ,,m-am înşelat atât mult! Piesa ta va fi jucată!“
Piesa a fost pusă în scenă în 1852 şi a avut un succes mai mare decât romanul. Dar când Giuseppe Verdi a transformat povestea în opera La Traviata, în anul următor, Marie Duplessis a câstigat, într-un fel, nemurirea. Bineînţeles, faima ei s-a întins până în secolul XX, când au fost realizate nu mai puţin de cinci filme artistice, cel din 1936, cu Greta Garbo, fiind cel mai admirat.
sursa: Mari enigme ale trecutului