Blog Archive

vineri, 19 august 2016

George Enescu

George Enescu (n. 19 august 1881, Liveni, Botoșani - d. 4 mai 1955, Paris) a fost un compozitor, violonist, pedagog, pianist și dirijor. Este considerat cel mai important muzician român.
Photobucket
Enescu s-a născut la 19 august 1881 în micul sat Liveni-Vîrnav, județul Botoșani, în familia arendașului Costache Enescu și a soției lui, Maria, fica preotului Cosmovici. Acesta a fost al optulea copil și primul care n-a murit în copilărie. Numele lui era Gheorghe și părinții lui l-au alintat cu numele Jorjac. El a manifestat încă din copilărie o înclinație extraordinară pentru muzică. A început să cânte la vioară la vârsta de 4 ani, la vârsta de 5 ani apare în primul său concert și începe studii de compoziție sub îndrumarea lui Eduard Caudella. Primele îndrumări muzicale le-a primit de la părinții săi și de la un vestit lăutar, Niculae Chioru.
Photobucket
"Eram, dacă-mi amintesc bine, un copil silitor și chiar destul de conștiincios. La patru ani știam să citesc, să scriu, să adun și să scad. Nu era meritul meu, căci îmi plăcea învățătura și aveam groază de aproape toate jocurile, mai cu seamă de cele brutale; le găseam nefolositoare, având simțământul că pierd timpul; fugeam de zgomot și de vulgaritate, iar mai mult decât orice simțeam un fel de spaimă înnăscută în fața vieții. Ciudat copil, nu?" - (Bernard Gavoty - Amintirile lui George Enescu).
Photobucket
Între anii 1888-1894 studiază la Conservatorul din Viena, având ca profesori printre alții pe Joseph Hellmesberger jr. (vioară) și Robert Fuchs (compoziție). Se încadrează rapid în viața muzicală a Vienei, concertele sale în care interpretează compoziții de Johannes Brahms, Pablo de Sarasate, Henri Vieuxtemps, Felix Mendelssohn-Bartholdy, entuziasmând presa și publicul, deși avea doar 12 ani.
Photobucket
După absolvirea Conservatorului din Viena cu medalia de argint, își continuă studiile la Conservatorul din Paris (1895-1899) sub îndrumarea lui Martin Pierre Marsick(vioară), André Gédalge (contrapunct), Jules Massenet și Gabriel Fauré (compoziție). În ziua de 6 februarie 1898 își face debutul în calitate de compozitor în cadrulConcertelor Colonne din Paris cu Suita simfonică „Poema Română”. Tot atunci, în același an, începe să dea lecții de vioară la București și să dea recitaluri de vioară. Admirat de Regina Elisabeta a României (celebra iubitoare a arteiCarmen Sylva) era deseori invitat să execute piese pentru vioară în Castelul Peleș din Sinaia. Enescu a pus pe muzică câteva dintre poemele reginei Carmen Sylva, dând naștere mai multor lieduri în limba germană ale compozitorului. Prințesa Martha Bibescu și-l disputa pe marele compozitor cu regina, dar se pare că aceasta din urmă a reușit să învingă, George Enescu fiind un invitat permanent la palat unde lua parte la seratele muzicale organizate de regină.
Photobucket
Din primii ani ai secolului XX datează compozițiile sale mai cunoscute, cum sunt cele două Rapsodii Române (1901-1902), Suita Nr. 1 pentru orchestră (1903), prima sa Simfonie (1905), Șapte cântece pe versuri de Clément Marot (1908).
Photobucket
Activitatea sa muzicală alternează între București și Paris, întreprinde turnee în mai multe țări europene, având parteneri prestigioși ca Alfredo Casella, Louis Fournier. În anii Primului război mondial rămâne în București. Dirijează Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven (pentru prima dată în audiție integrală în România), compoziții de Claude Debussy, precum și creațiile proprii: Simfonia Nr. 2 (1913), Suita pentru orchestră Nr. 2 (1915). În același an are loc prima ediție a concursului de compoziție „George Enescu”, în cadrul căruia compozitorul oferea câștigătorilor, din veniturile sale proprii, sume de bani generoase, precum și șansa interpretării acestor piese în concerte.
Photobucket
După război își continuă activitatea împărțită între România și Franța. De neuitat au rămas interpretările sale ale Poemului pentru vioară și quartet de corzi de Ernest Chausson și ale Sonatelor și Partitelor pentru vioară solo de Johann Sebastian Bach. Face mai multe călătorii în Statele Unite ale Americii, unde a dirijat orchestrele din Philadelphia (1923) și New York (1938). Activitatea sa pedagogică capătă de asemenea o importanță considerabilă. Printre elevii săi se numără violoniștii Christian Ferras, Ivry Gitlis, Arthur Grumiaux și Yehudi Menuhin. Acesta din urmă, virtuoz cu o profundă cultură umanistă, a păstrat un adevărat cult și o profundă afecțiune pentru Enescu, considerându-l părintele său spiritual. „Pentru mine, Enescu va rămâne una din veritabilele minuni ale lumii. (...) Rădăcinile puternice și noblețea sufletului său sunt provenite din propria lui țară, o țară de inegalată frumusețe.” (Yehudi Menuhin).
Photobucket
Încă din anii imediat următori Primului Război Mondial George Enescu a început să acorde un Premiu de compoziție pentru cei mai talentați tineri creatori români, decernat anual în urma analizării partiturilor de către un juriu pe care îl prezida. Se acordau Premiul I, II, III și mențiuni, din banii proprii ai compozitorului. Multe dintre lucrările premiate au fost interpretate în concertele dirijate de Enescu.
Photobucket
În anii 1921-1931 lucra la opera Oedip, monumentală creație dramatică și muzicală, care abia în ultimii ani a început să se impună pe scenele teatrelor de operă din lume. O dedică Mariei Tescanu Rosetti (fostă Cantacuzino), cu care se va căsători mai târziu. Aceasta fusese una din doamnele de onoare ale Reginei Maria și, după o căsătorie cu prințul Cantacuzino și o pasiune pentru filozoful Nae Ionescu, și-a turnat acid pe față. La auzul veștii, Enescu s-a întors de la Paris imediat la București și a vegheat la căpătâiul doamnei de care era îndrăgostit. În urma acestui episod, Maruca Rosetti-Cantacuzino va rămâne desfigurată toată viața și va apărea in fotografii cu un voal negru pe față. Pe 4 decembrie 1937 Enescu se va căsători cu ea. Opera Oedip a fost terminată la conacul Marucăi din Tescani, într-un pavilion de vară ridicat pe o colină artificială din pământ, chiar în mijlocul pădurii. Premiera operei Oedip a avut loc la Paris pe 13 martie 1936 și s-a bucurat de un succes imediat. Primul bariton care l-a interpretat pe Oedip pe scena operei din Paris a fost Andre Piernet. Opera se inspiră din cele doua piese păstrate din ciclul de tragedii tebane ale lui Sofocle, Oedip la Colonos șiOedip rege. Libretistul operei a fost Edmond Fleg. Cariera internațională a operei a fost însă întreruptă de declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial, când, în 1940, Paris-ul a fost ocupat de armata germană.
Photobucket
Opera și-a păstrat însă popularitatea în România, fiind de mai multe ori montată în timpul Festivalului internațional „George Enescu” din București, premiera românească datând din 1958, când în rolul titular a evoluat David Ohanesian, regia aparținând lui Jean Rânzescu iar dirijor fiind Constantin Silvestri. O spectaculoasă punere în scenă s-a făcut în regia lui Andrei Șerban (1995), care a provocat numeroase controverse. În ultimii 20 de ani se observă un puternic reviriment al operei, prin montări în mai multe țări ale lumii, printre care Italia, Germania, Austria, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Portugalia.
Photobucket
În timpul celui de Al doilea război mondial, rămas în București, are o activitate dirijorală bogată, încurajând și creațiile unor muzicieni români ca Mihail Jora, Constantin Silvestri, Ionel Perlea,Nicolae Brânzeu,Sabin Drăgoi. După război dă concerte împreună cu David Oistrach, Lev Oborin, Emil Gilels șiYehudi Menuhin, care îl vizitează la București și Sinaia. În ultimii ani ai vieții a compus Cvartetul de coarde Nr. 2, Simfonia de Cameră pentru douăsprezece instrumente soliste, desăvârșește Poemul simfonicVox Maris pentru soprană, tenor, cor și orchestră, schițat încă din 1929, Simfoniile Nr. 4 și 5 rămase neterminate (au fost orchestrate mai târziu de compozitorul Pascal Bentoiu). O dată instaurată dictatura comunistă, se exilează definitiv la Paris, unde se stinge din viață în noaptea de 3 spre 4 mai 1955. A fost înmormântat încimitirul Père-Lachaise din Paris, într-un cavou de marmură albă, aflat la poziția 68.
Photobucket
Stilul componistic al lui George Enescu este greu de definit, oscilând între stilul romantic monumental al lui Richard Wagner (în Simfonia Nr. 1), influențele muzicii franceze (de exemplu, în Cântecele pe versuri de Clément Marot), tendințele neo-baroce (în Suita orchestrală Nr. 2) și exprimarea modernă cu totul personală din muzica de cameră, opera Oedip sau Simfonia de Cameră. Nu trebuie uitată influența folclorului românesc, evidentă în cele două Rapsodii Române, Sonata pentru vioară "cu caracter popular românesc", Suita orchestrală Nr. 3 „sătească”.
Photobucket
Casa din Tescani
Celebritatea internațională a lui George Enescu - de care era el însuși intrigat - se datorează în special Rapsodiei Române Nr. 1, popularizată mai ales de Leopold Stokowski la pupitrul Orchestrei Filarmonice din Philadelphia, uitându-se marile sale creații. Prin Festivalurile Internaționale „George Enescu”, care au loc cu regularitate în București cu participarea unor muzicieni de faimă mondială, opera muzicală enesciană este pusă în valoare.
În București se găsește un Muzeu Național „George Enescu" (în palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei, în care au locuit Maruca și Enescu). Lângă Moinești se găsește conacul de la Tescani, donat de soția lui Enescu statului român cu condiția ca acesta să construiască aici un centru de cultură pentru artiști. La Liveni se găsește casa în care a copilărit compozitorul. Există o casă memorială George Enescu în Sinaia (Vila Luminiș, cartier Cumpătul). În conacul din Tescani, Bacău ("Centrul Cultural Rosetti-Tescanu"), statul român a deschis în anii '80 un centru de creație, aici au fost compuse opere literare (Jurnalul de la Tescani, de Andrei Pleșu), și au loc în fiecare an tabere de pictură și de filosofie.