luni, 15 ianuarie 2024

BADIA, zis si EMINESCU

La anul 1850 Badia sosea in lumea nostra, trimis de Dumnezeu. Un om sfant venea din Ceruri, urmand sa se sacrifice pentru neamul sau. Destinul i-a fost tragic, cu atat mai mult cu cat trogloditii de conducatori au falsificat adevarul despre el. La scoala se invata ca Badia a murit nebun, boala cauzata de sifilis si de apetitul lui prea mare pentru femei de orice fel. Nu le-a fost de ajuns ca l-au inchis, l-au si omorat si i-au intinat memoria.
Da, Badia era nebun! Nebun de libertate, de dreptate! Nebun de curajos ca a infruntat de unul singur un sistem corupt, la fel ca cel de acum. Dar peste toate Badia a fost Poetul. El ne-a cantat si ne-a plans. El a avut har de la Dumnezeu sa vorbeasca de locurile acestea si de oamenii de aici. Sa vorbeasca mai ales de Iubire! Badia era Iubire! Si a murit din prea multa Iubire!  La multi ani, Badie!

Atat de frageda
Atât de frageda, te-asameni
Cu floarea alba de cires,
Si ca un înger dintre oameni
În calea vietii mele iesi.

Abia atingi covorul moale,
Matasa suna sub picior,
Si de la crestet pân-în poale
Plutesti ca visul de usor.

Din încretirea lungii rochii
Rasai ca marmura în loc -
S-atârna sufletu-mi de ochii
Cei plini de lacrimi si noroc.

O, vis ferice de iubire,
Mireasa blânda din povesti,
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-arata cât de dulce esti,

Cât poti cu-a farmecului noapte
Sa-ntuneci ochii mei pe veci,
Cu-a gurii tale calde soapte,
Cu-mbratisari de brate reci.

Deodata trece-o cugetare,
Un val pe ochii tai fierbinti:
E-ntunecoasa renuntare,
E umbra dulcilor dorinti.

Te duci, s-am înteles prea bine
Sa nu ma tin de pasul tau,
Pierduta vecinic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!

Ca te-am zarit e a mea vina
Si vecinic n-o sa mi-o mai iert,
Spasi-voi visul de lumina
Tinzându-mi dreapta în desert.

S-o sa-mi rasai ca o icoana
A pururi verginei Marii,
Pe fruntea ta purtând coroana -
Unde te duci? Când o sa viï?

De câte ori, iubito
De cite ori, iubito, de noi mi-aduc aminte,
Oceanul cel de gheata mi-apare inainte:
Pe bolta alburie o stea nu se arata,
Departe doara luna cea galbena - o pata;
Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite
O pasare pluteste cu aripi ostenite,
Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus
C-un pilc intreg de pasari, pierzindu-se-n apus.
Arunca pe-a ei urma priviri suferitoare,
Nici rau nu-i pare-acuma, nici bine nu... ea moare,
Visindu-se-ntr-o clipa cu anii inapoi.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Suntem tot mai departe deolalta amindoi,
Din ce în ce mai sigur ma-ntunec si inghet,
Când nu te pierzi în zarea eternei dimineti.