Blog Archive

duminică, 8 ianuarie 2017

Paul Verlaine

Portret de Gustave Courbet
Paul Verlaine (n. 30 martie 1844 — d. 8 ianuarie 1896) a fost un poet francez. El aparține curentului simbolist și este unul dintre cei mai citiți dintre poeții francezi. Este privit de simboliștii francezi ca șef al curentului. A dus o viață de boem, de “poet blestemat”, ce contrastează în planul creației cu aspirația spre puritate și candoare. Versurile de început (“Poeme saturniene”, 1866), cu reminiscențe din parnasieni și din Baudelaire, afirmă tonul său inegalabil prin viziunea dramatică asupra lumii, prin înclinația către melancolie, prin căutarea armoniilor. Verlaine cultiva o lirică a sentimentelor intime, a variatelor stări sufletești, într-o atmosferă crepusculară și vagă. Sunt versuri care se sustrag retoricii, de o armonie muzicală sugestivă, așa cum o demonstrează volumele sale: “Romanțe fără cuvinte” (1874), considerat cel mai valoros, “Înțelepciune” (1881), “Odinioară și altădată” (1885), “Iubire” (1888), “Elegii” (1893) etc. El afirma că arta înseamnă a fi absolut tu însuți și formulează, în versurile celebre din “Arta poetică” (1855), notele caracteristice ale esteticii simbolismului: “Muzica înainte de toate”; “Sucește gâtul elocinței”; “Nuanță, nicidecum culoare”.
Arta Poetica
Ci numai muzica s-o desmierzi.
Precumpaneasca, deci, vers impar,
Mai vag în aer, fara habar,
Usure ce-i, tot usor îl pierzi.

Nu te-avânta cuvântul sa-l alegi
De nu ti-e arma putin dispret:
Cântul de-i tern e cel mai de pret;
Precisu-i nepresis: privilegi.

Priviri ascunse dupa-un voal,
Ziua ce tremura-n amiezi,
Stelele limpezi care le vezi
În cerul serii, autumnal!

Ca numai Nuanta e de folos.
Iata Culoarea. Nu – nicidecum!
Singura Nuanta, mai stie-acum
De vis sa lege vis sfiicios!

Fugi dar de crima ce-o Poanta e,
Spiritul crud si Râsul impur,
Lacrimi smulg ele si din Azur,
Asta fiertura de be-he-he!

Ia elocinta, strânge-o de gât!
N-ar strica – tot esti în forma azi–
Rima în ape cuminti s-o scalzi,
Ca nu-si face iar de cap – dar cât?!

De-atâta Rima, zau ca mi-e sila!
Ce copil surd sau care nebun
Ne-a dat veriga asta drept bun,
Vadit fier vechi de-o freci cu-o pila?!

Ci numai muzica, tot mereu!
Stihul tau fie-acel zburator
Ce-si ia avânt din cei ce mor
Spre noi iubiri, spre-un nou empireu.

Versul tau fie o aventura,
Vântului sora-n zori si-n perind,
Menta si cimbru, câmp înflorind…
Sa stii ca restu-i literatura!
 

CÂNTEC  DE  TOAMNĂ
(Chanson d'automne)

Oftări prelungi
Pe-a toamnei lungi
Viori mâhnite
În suflet mor
Sfâșietor
Necontenite.


Cu spaimă-n gând
Și palid, când
Sfârșitul vine,
În minte chem
Trecute vremi
Printre suspine.


Și plec și eu
Cu vântul greu
Care mă poartă
Fără noroc
Din loc în loc
Ca frunza moartă.


PLÂNGE ÎN INIMA MEA

Plânge în inima mea
Cum plouă peste oraș
Ce-i tristețea  aceasta grea
Răul ce inima-mi ia ?

O dulce murmur de ploaie
Pe acoperișuri și-n zare
În inima ce se îndoaie,
O, cântecul, murmur de ploaie !

Plânsul noimă nu are
În inima ce mi se frânge.
Ce ? Nici o trădare ?
Jalea noimă nu are

Un chin fără măsură
Să nu știi de ce,
Fără iubire și ură,
Suferi peste măsură.