Blog Archive

miercuri, 26 aprilie 2017

Eugene Delacroix

Ferdinand Victor Eugène Delacroix (26 aprilie 1798 -13 august 1863) a fost un important pictor francez din perioada romantismului.
S-a născut în localitatea Charenton Saint-Maurice, de lângă Paris. Este cel mai mic dintre cei patru copii. Fiind un copilaş de trei ani "plin de viaţă" trece prin multe încercări: spânzurătoare, opărire, înec, era cât pe ce să moară otravit şi sufocat! În 1805 moare tatăl artistului, Charles Delacroix, prefect de Bordeaux. Familia se mută la Paris. Micul Eugène începe studiile la Liceul Imperial. Primeşte o aleasă educaţie în spirit clasic – Homer, Dante, Byron, Diderot, Montesquieu, Montaigne- face scrimă şi continuă studiile muzicale.
În anul 1814, Eugène îşi pierde şi mama - moartea ei duce la destrămarea rapidă a familiei Delacroix. La cei 16 ani ai săi, Eugène se mută în casa surorii şi a cumnatului său. Se îndrăgosteşte de camerista Elisabeth Salter, de origine engleză. Pentru a-i putea scrie, pictorul învaţă limba engleză, lucru care-i va permite mai târziu să-i citească pe Shakespeare şi pe Byron în original. Delacroix este, cu siguranţă, nestatornic în sentimente. În anul 1822, o cunoaşte pe iubita prietenului său apropiat, Soulier. Cel mai adesea, modelele pe care le are îi devin şi iubite. Fermecător şi sclipitor, Delacroix place femeilor.
Graţie prietenilor săi Charles Nodier (1780-1844) şi Victor Hugo (1802-1885), leagă prietenii cu scriitorii: Stendhal (1783-1862), Alexandre Dumas (1802-1870), Teophile Gautier (1811-1872) şi Alphons de Lamartine (1790-1869); îi cunoaşte pe pictorul Achille Deveria (1802-1869) şi pe compozitorul Hector Berlioz (1803-1869) În 1822 expune la Salon primul său tablou: Dante şi Vergiliu în Infern. În 1832 călătoreşte în Maroc. Vizitează Andaluzia, unde studiază pictura spaniolă. Între anii 1833-1861, pictorul lucrează la decorarea bibliotecii din Palatul Bourbonilor, a galeriei Apolline din Louvre, a Salonului Păcii din primaria Parisului. Pictează şi biserici pariziene: Saint-Denis du Saint-Sacrement, Saint-Sulpice. În ianuarie 1857 a fost acceptat printre membrii Academiei de Arte Frumoase. Natura a avut pentru Delacroix o mare însemnătate; adesea işi vizitează prietenii care locuiau la sat. Îndeosebi, îi apreciază pe scriitoarea George Sand (1804-1876) şi pe Frederic Chopin (1810-1849), pe care îi vizitează la Nohant, în Franţa centrală. Acolo lucrează la studii portretistice şi florale. Începând cu anul 1844, Delacroix închiriază o casa în Champrosay, la sud de Paris. Acolo îl aşteaptă Jenny Le Guillou, "slujnica lui cu inimă mare", care îl va însoţi pe pictor până la moarte. În primavara anului 1863, o febră mare îl ţintuieşte pe artist la pat. Moare pe 13 august iar funeraliile au avut loc pe 17 august, în biserica Saint-Germain-des-Près.
Când Eugène Delacroix este numit membru al Academiei de Arte Frumoase, Ingres (1780-1867) nu-şi poate opri un strigăt : "Iată-l şi pe lup la stână!". Este drept că, la vremea respectivă, Delacroix era considerat un pictor cu o influenţă dăunătoare. De la Dante şi Vergiliu în Infern - debutul artistic la Salon - până la ultimile sale tablouri, creaţia lui Delacroix este obiectul neîncetatelor atacuri ale criticilor. Stilul artistului, concepţia sa referitoare la arta de a picta, precum şi tehnica îi irită pe receptorii contemporani ai operelor de artă. Reacţiile publicului sunt foarte violente, iar critica îi stigmatizează lucrările şi-l acuză de "masacrarea mascată a picturii".
Artistului i se reproşează faptul că ştie numai să schiţeze. Se spune că este un diletant. De la început încă, Delacroix i se opune lui Ingres. Stilurile lor sunt complet diferite : pentru Ingres cel mai important este desenul, în timp ce autorul lui Dante şi Vergiliu în Infern acordă atenţie în special culorii şi tensiunii pe care opera ar trebui s-o degaje. Delacroix dispreţuieşte critica ; aprofundează acest univers al picturii în felul său propriu şi nu acordă atenţie normelor existente, care constrâng.
În anul 1824, se poate privi la Salon tabloul Măcelul din Chios. Critica se referă la acest tablou cu răceală sau doar moderat, dar Delacroix îşi găseşte deja câţiva apărători, în timp ce tânara şcoală romantică îl ridică direct la rangul de maestru. Romanticii, eliberaţi de sub jugul convenţiilor, doresc să dea glas liber trăirilor personale. Această aspiraţie îi este proprie şi lui Delacroix, care afirmă : "Nimeni şi nimic nu mă impiedică să percep lucrurile aşa cum vreu eu".
Prezentarea la Salon a Morţii lui Sardanapal, în anul 1827, va determina izolarea artistului vreme de şapte ani. În tot acest timp, se va vedea exclus din sălile de expoziţii.
Baudelaire descrie astfel această situaţie : "Niciodată un artist nu a fost mai atacat, mai luat în derâdere şi mai condamnat. Dar ce înseamnă pentru noi această indecizie a cercurilor elitiste, nemulţumirea câtorva saloane burgheze, respirând ură şi unde pedanteria joacă domino ? Problema este expusă în detaliu, iar dovada se află înaintea lor –evidentă, mare, strălucitoare". Victor Hugo scrisese : "Oare fluierăturile proştilor nu reprezintă fanfare ale gloriei?"
Mormantul lui Delacroix - Cimitirul Pere Lachaise din Paris

Galerie picturi
Vanatoarea leului

Peisaj

Femei in Alger

Moartea Ofeliei

Fata sezand in cimitir

Scena groparului din Hamlet

Libertatea conducand poporul

Iacob luptand cu ingerul

Medeea

Femeie cu papagal

Daniel in vizuina leului

Naufragiul lui don Juan

Moartea Desdemonei

Cai arabi luptandu-se in grajd

Fanaticii din Tanger

Ludovic Orleans dezvelindu-si iubita