Blog Archive

joi, 26 iulie 2012

Soarele si Luna -Tetralogie de Gabriela Dangu si Emil Marian

Zorii

E
Și la crăpat de ziuă soarele apare,
Strecurîndu-se printre broboane de rouă,
Pe scara de mătase la cer face urcare,
Desparte-acuma ziua de noapte în două.

G
Se nalță soarele pe scara de mătase,
Sărută noaptea șoptindu-i bun ramas,
Îi mangaie obrazul si genele-i sfioase
Si doar pe buze ii face popas.

Strîngîndu-si stelele de-argint la piept,
Topită de al lui sărut,
Se-nalță pe vecie-ncet
În fiecare noapte să îl fi durut.

E
Iar noaptea acuma se sfîrșește.
Sărutul razelor catifelate
Îl simte și o răscolește.
Iubită-i în eternitate.

Și-ncet în zi ea se preschimbă,
Sub raze blînde se dospește,
De triluri plină-i a sa limbă,
La viaț-acuma se trezește.

G
În gînd cu el ea vede dimineața,
Albastrul lui o doare nefiresc,
Lumina îi îmbrațișează fața,
Cînd zilele-i tăcute, cresc.

Învăluită în lumina-i lină,
Zîmbește prin inaltul ce-i desparte,
Înalță către ceruri toată vina
Că-n ziua lui, ea îi e noapte.

Ziua si seara
de Emil Marian

Privește lumea cu caldură,
Stăpîn deplin e pe natură..
De dorul ei ce-l mistuiește
El toată lumea încălzește.


Pe bolta largă și-azurie
Se zbenguie cu bucurie.
Setea-și astîmpără-n izvor,
Se odihnește dup-un nor.


Încet pe la amiaz-ajunge,
Cu fierbinți sulițe împunge,
Coboară ușurel spre zarea
Ce marginește depărtarea.


Și-adună-n el întreaga forță,
Dogoarea lui e ca o torță,
De dorul ei îl ia cu-amoc,
Plîngînd amarnic cu-al său foc.


Dar iată orizontu-ajuns,
Cu întuneric nepătruns.
Puțin cam trist, așa-ntr-o doară,
Din înălțimi acum coboară.


Dar se-ntalnește cu iubirea,
Ce îi arată nemurirea.
Și-atunci pe fugă și tăcut,
Îi dă al dragostei sărut.


Și mulțumit de-a ei vedere,
Sfîrșește acum a lui ședere,
Și se scoboară in pămînt,
Către vremelnicul mormînt.
Noaptea
de Gabriela Dangu
La fiecare drum către apus, el plînge…
Regretă veșnicia, lumea și neantul,
Și-n gînd își ia iubita-n brațe și o strînge,
Blestemîndu-și destinul, cerul și înaltul…

Coboară razele mai nearzînde către Moarte
Și rugi la Domnu-nalța, să se-ndure, să-i ia viata,
Tot arde, aruncîndu-se-n fiece zi în noapte,
Fără de vrere să reînvie, dimineața…

Zadarnic…îi pleacă-n fiecare seară fără nici un cuvînt,
Mijește ea, o clipă, la ceas tîrziu de noapte,
Se `nalță, majestuoasă, calcîndu-și pe mormînt,
Tot căutîndu-l, de veacuri printre șoapte…

Apare , cu stelele-i pe umăr, măreață, către seară,
Cînd el îi pleacă, tăcut, spre altă Moarte,
Și îl sărută, tristă, cu buzele-i de ceară,
Plîngîndu-și iarăși clipa ce veșnic îi desparte…

Cînd iar ai să-mi răsari, iubitule ,a doua zi,
Să uiți că-mi plîng și stelele, într-una,
Numai murind, noi doi renaștem, pe vecii,
Și eu în fiecare viață-ți voi fi …Luna.

Epilog
de Gabriela Dangu si Emil Marian


Acum sunt ieri. Ajuns la căpătîi
Se regăsesc în clipa cea dintîi, 
Pe goale străzi desculțele plimbări.
Lumina și-o aruncă-n depărtări.


Azi sunt și mîine vor fi ieri,
Șoapte pierdute-n primăveri,
Blocați  în clipa de apoi.
Cuvinte tandre, buze moi.


Sunt mîine. Ieri vor fi acum,
Tot ce-au iubit cîndva e scrum,
Urme de plîns îi cheamă către cer,
Cuvintele se-mplîntă în tăceri.


Sunt ieri. Și azi. Și mîine. Veșnicie,
Sunt tot ce-au fost și va sa fie.
Cu unduiri și adieri și șoapte,
El este zi, ea este noapte.