MÂINILE -CELEBRUL TABLOU AL LUI ALBRECHT DURER

În secolul al XV-lea , într-un oraş micuţ locuia o familie care avea 18 copii. 18!

Pentru a-şi întreţine familia tatăl , bijutier de profesie era nevoit să lucreze chiar şi 18 ore pe zi pentru a le oferi mâncare. În plus se mai ocupa şi cu orice altceva găsea de lucru prin vecinătate.

În ciuda condiţiei lor nevoiaşe, doi dintre copiii familiei, cei mai mari voiau să-şi urmeze visul lor, acela de a-şi valorifica talentul pentru desen. Ei erau conştienţi de faptul că tatăl lor nu-şi permitea să-i trimită să studieze la Academia de la Nürenberg.

După lungi discuţii noaptea în patul lor aglomerat cei doi au stabilit un pact. Vor da cu banul iar cel care va pierde va munci la mină şi va câştiga bani pentru a-l susţine pe celălalt să studieze la Academie. 

Apoi după ce fratele care va câştiga va termina Academia, după 4 ani îl va susţine pe celălalt să-şi completeze studiile, fie prin vânzarea operelor sale, fie muncind de asemenea la mină.

Apoi, într-o duminică după slujba de la biserică au dat cu banul iar Albrecht Dürer a câştigat şi a plecat la Nürenberg. Albert a plecat în minele periculoase şi timp de patru ani şi-a susţinut fratele cu bani.
Lucrările fratelui sau au făcut imediat senzaţie.
Gravurile lui, sculpturile şi pânzele cu ulei erau mai bune decât ale multor  profesori
iar atunci când a absolvit ajunsese să câştige sume importante.
Când s-a întors în satul sau familia a dat o cină pentru a-i sărbători triumfala întoarcere acasă. După o masă lungă şi memorabilă din care n-au lipsit muzică şi râsul,
Albrecht s-a ridicat din capul mesei pentru a ţine un toast pentru cel mai iubit dintre fraţii săi, pentru anii de sacrificiu pe care i-a îndurat pentru că el să-si îndeplinească visul.
Şi cuvintele de încheiere au fost: a si acum Albert, cel mai binecuvântat frate al meu, acum e rândul tău. Acum te poţi duce la Nürenberg să-ţi urmezi visul şi eu voi avea grijă de tine."

Toate capetele s-au întors cu nerăbdare spre celălalt capăt al mesei unde stătea albert.     

Lacrimile îi curgeau pe faţă palidă iar capul plecat şi-l mişcă dintr-o parte în alta, în timp ce repeta în continuu nu, nu, nu.

În final Albert s-a ridicat şi şi-a şters lacrimile de pe obraji şi a privit spre figurile care îi erau dragi. Apoi , ţinându-şi mâinile aproape de obrazul drept a spus blând.
-Nu , frate, nu pot să merg la Nürenberg. Este prea târziu pentru mine. 
-Uite, uite ce au făcut cei 4 ani de muncă în mină mâinilor mele. Oasele de la fiecare deget au fost strivite cel puţin o data, iar în ultimul timp sufăr de artrită care mi-a afectat atăt de rău mâna dreaptă încât nu pot nici măcar să ţin paharul pt a toasta cu tine, cu atât mai mult
să fac linii delicate pe pânză, cu pensula sau creionul. Nu frate, pt mine e prea târziu.

Mai mult de 450 ani au trecut.Până acum sute de capodopereale lui Albrecht Dürer - portrete, schiţe , desene in cărbune, gravuri etc. sunt expuse în orice muzeu mare din lume. Cel mai ciudat lucru este că ţie îţi e familiară doar una singură, a cărei reproducere o poţi avea acasă sau la birou. 

Într-o zi, pentru a-i aduce un omagiu lui Albert pentru tot sacrificiul sau, Albrecht Dürer i-a pictat fratelui sau mâinile muncite cu palmele şi degetele subţiri îndreptate spre cer.

Şi-a denumit opera simplu mâini, dar lumea întreagă şi-a deschis imediat inimile spre capodoperă sa şi a redenumit tributul iubirii mâini în rugăciune .

Data viitoare când vezi o copie a acestei creaţii emoţionante, mai priveşte-o odată.
Da-i voie să-ţi amintească, dacă mai aveai nevoie, că nimeni nu reuşeşte singur.

Anticorpii

Anticorpii

Din copilarie am fost un neadaptat. Toți pârau, eu nu. Eu îmi rezolavam conflictele de unul singur. De cele mai multe ori victorios, dar  erau și situații în care o încasam, dar dădeam și eu. Pâra mi s-a părut mereu ca o lașitate, ori a fi laș e pentru mine este cea mai mare rușine. Cu alte cuvinte, așa cum spun eu mereu, sunt sănătos într-o lume bolnavă. Sunt un anticorp, sunt un nimeni adică. Anticorpul e un nimeni, el luptă cu boala, o învinge sau nu, și se sacrifică. Așa mă simt și eu. Inadaptabil acestei lumi bolnave. M-am născut în socialism, am fost pionier și utecist. Ce-i drept mi-a plăcut școala și să învăț, ăsta a fost defectul meu... Ce n-am reușit, a fost să fiu membru de partid. În naivitatea mea credeam că partidul te cere pe tine ca membru, pentru rezultatele tale bune la învățătură sau în muncă. Așa că în facultate am aflat eu, prin anul IV, ca trebuie de fapt să faci cerere de intrare în partid. Așa că am făcut și eu, naiv fiind încă și crezând că socialismul e cea mai bună soluție. Numai că, în acel an s-au schimbat criteriile si condiția să fii membru s-a mutat de la media 8,50 anuală, la 9. Așa că....pas! Am terminat facultatea, am început să lucrez și stagiar fiind și mai documentat acum, am făcut cerere de intrare în partid, cu alți colegi, ca să luptăm din interior, împotriva nedreptății...hilar, nu? Nu s-a mai ținut ședința și asta a fost...Am zis  atunci că f...l p-ăla care mai face cerere pentru partidul lor.

Fiind pensionar, adica fara program strict de lucru și gustînd ceva licori, mai mult sau mai puțin bahice, îmi amintii toate cele enumerate mai înainte și mă gîndeam, așa, în prostia mea, fara a mă compara cu astfel de Oameni, că și dacii cu ai lor regi Decebal, Burebista si ceilalți, precum și Basarab, Dragoș, Bogdan, Mircea, Vlad, Ștefan, Mihai și, mai ales, Domnul Brâncoveanu, au fost Mari Anticorpi, printre toți ceilalți din lume, care luptă pentru o lume normala și bună. Să mă ierte ceilalți martiri ai neamului meu și ai celorlalte neamuri, pe care nu i-am pomenit! Parafrazând pe un înaintaș al meu...asta e soarta noastră, a anticorpilor!

La fel ca în medicină, și în lume, anticorpii luptă ca să însănătoșească ceva bolnav! Dumnezeu veghează ca lupta lor să nu fie în zadar!

Pietricica de Steve W. PRICE

În timp ce se punea foc în colțurile bibliotecii (din Alexandria, Egipt, la anul 640 d.Hr.), un bibliotecar bătrân s-a ascuns pe o alee îngustă, uitându-se cum flăcările se înălțau la cer. După câteva zile, când clădirea, cândva măreață, ajunsese o ruină fumegândă, bibliotecarul se așternu pe treabă, scormonind printre rămășițe cu un băț. Nu rămăsese nici un papirus.
Cu inima frântă, dădu să plece, când lovi cu piciorul un vas aproape carbonizat, din care ieșea capătul unui sul subțire și îngălbenit, singurul document rămas din Biblioteca din Alexandria. Bibliotecarul l-a înhățat pe dată și a scuturat cenușa de pe eticheta scorojită din pricina călduriiTitlul suna așa: Secretul pietrei fermecate. A privit în jur și și-a croit drum printre ruine, ca să-și cerceteze descoperirea.

Secretul pietrei fermecate ieșea la iveală, pe măsură ce citea. Piatra fermecată era, de fapt, o pietricică, dar avea puteri magice. Orice material care intra în contact cu ea se prefăcea, pe loc, în aur!
Papirusul preciza că piatra fermecată arată ca alte mii de pietricele care acopereau o anume faleză înaltă și izolată, deasupra unei plaje înguste, de care Marea Mediterana își izbea valurile cu zgomot. Dar secretul era următorul: adevarata piatră fermecată era caldă la atingere, în timp ce restul pietricelelor erau reci.
Bibliotecarul grăbi pasul spre acea faleză și începu căutarea. Știa că trebuie să aibă o metodă de eliminare a pietricelelor obișnuite, așa că a conceput un plan: de fiecare dată când va culege o pietricică rece, o va arunca în mare și, astfel, căutarea va fi mai ușoară, până când va ajunge la piatra caldă, cea fermecată.

Prima zi a petrecut-o, de la răsăritul la apusul soarelui, culegând pietricelele reci și aruncându-le în marea învolburată. A lucrat metodic, asigurându-se că nu-i scăpa nicio piatră. Zilele s-au făcut săptămâni, timp în care a împărțit faleza în parcele și, în cele din urmă, și-a limitat căutarea până la o parcelă mică de pământ pietros.
Acum nu se mai poate să mai dureze mult – și-a zis, pe când urca faleza. Mai am de lucru două zile, poate trei. În curând, piatra fermecată va fi a mea!

A zâmbit la acest gând și a mai cules o pietricică, aruncând-o cu un gest automat în mare, apoi s-a prăbușit ca secerat. Această din urmă pietricică era caldă!

Morala povestirii:

Ca și bătrânul bibliotecar, suntem cu toții rodul propriilor noastre obiceiuri. Obiceiul bibliotecarului de a arunca pietricelele fără valoare ajunsese atât de bine înrădăcinat, încât atunci când a găsit, în cele din urmă, neprețuita piatră fermecată pe care o căuta, a aruncat-o pe negândite în mare.

Așa stau lucrurile și cu ocaziile. Dacă nu suntem atenți, ignorăm cu ușurință o ocazie, mai ales dacă e ceva familiar și se află chiar sub nasul nostru!

Steve W. PRICE

Confesiunea unei doamne – ZOE DUMITRESCU BUSULENGA

Cei care au avut privilegiul sa o aiba profesoara de literatura universala, la facultate spun despre ea: Era IMENSA! Si cinste ei ca a urcat, pe verticala, spre Sus… S-a calugarit… A murit de ceva timp.
Zoe Dumitrescu Busulenga  (Maica Benedicta de la Varatec):”Per total nu m-am gandit niciodata la mine. Nu m-am socotit o persoana atat de importanta incat sa ma privesc ca pe un obiect demn de contemplat. M-am vazut pe bucati. Iar opiniile pe bucati erau foarte diverse, raportat la functia pe care o indeplinea fragmentul acela din mine.

…Cand eram copil, eram foarte timida. Dupa parerea mea eram si foarte cuminte. Ma socoteam putin nedreptatita. In jurul meu erau copii foarte frumosi (verisoarele mele) care-mi dadeau complexe inca de atunci. Cu vremea mi-au mai trecut complexele.
De toate nu am scapat insa nici pana azi. De cel mai grav, de timiditate, mai ales de timiditatea in public, nu m-am vindecat. In intreaga mea cariera universitara faceam puls peste 90 la fiecare curs si la fiecare seminar, ori de cate ori le vorbeam studentilor. Si aveam pana la sase ore pe zi. Eram inclestata, crispata, de fiecare data. Pe masura ce vorbeam, sub inraurirea ideilor care se succedau in mintea mea, aceasta stare se risipea. Tot din pricina conceptiilor mele despre ce ar trebui sa fie nobletea unui „fizic” nu m-am dus la mare decat dupa 50 de ani, cand am zis ca nu mai sunt femeie, sunt un obiect, deci ma pot expune. Am avut insa sansa (consolarea mai degraba) ca studentii mei se atasau foarte mult de mine. Asta era un medicament pentru complexele mele. Inaintea sfarsitului trebuie sa recitesc marile carti ale literaturii universale.

…Reusesc sa stabilesc foarte usor punti de comunicare cu oamenii. Vin inca la mine oameni foarte tineri. Unii au legatura cu filologia, cei mai multi nu. Am legaturi foarte stranse cu Asociatia Studentilor Crestini Ortodocsi. In ultimii 4-5 ani aproape ca m-am stabilit la Manastirea Varatec. Stau acolo cel putin opt luni pe an.
Respir in acel loc sacralitate. Vin tineri, si de la Teologie, si calugari, si ma viziteaza. Preocuparile mele au incetat sa mai fie exclusiv literare, au devenit si legaturi spirituale. Il caut pe Dumnezeu.

….Cei care ma viziteaza acum il cauta si ei. Unii, dintre calugarii mai varstnici, dintre preoti, L-au si gasit. Sunt pe calea unei nadejdi. Asa si reusesc sa ies din contingent. Altfel n-as putea sa traiesc cu usurinta in atmosfera actuala. Pentru ca formatia mea este de umanist, de carte, de cultura, asa cum o intelegeam pe vremuri noi, intelectualii. Aveam niste modele, pe care am incercat sa le urmam, scara de valori era cumva fixata. Traiam intr-o lume sigura, in masura in care cultul valorilor stabile iti poate da tie sensul unei stabilitati.

…Azi, pentru mine personal, pentru cei putini ramasi din generatia mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Ma simt intr-o mare nesiguranta, pentru ca toata tabla de valori in care am crezut s-a zguduit. N-as vrea sa spun ca s-a si prabusit. Suntem insa nelinistiti, putin nedumeriti, suntem si tristi; ceea ce se petrece pe planeta nu-ti da senzatia unei linistiri iminente. Ce se intampla acum seamana cu perioada prabusirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: era inlocuita o pseudo-spiritualitate cu spiritualitatea adevarata. Dar cine vine la noi astazi? Ai zice ca mai degraba vine Antihristul, nu Mantuitorul. Nadajduiesc ca omenirea sa-si revina din aceasta clipa de orbire, care cam dureaza. Opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai canta…

…Exista si o criza a culturii. Ma uit la programele Universitatilor. Nu mai gasesc nici urma de greaca, de latina. Respectul pentru clasici nu mai exista. Nu ne intereseaza trecutul, numai prezentul. Iar asta ne taie radacinile. O lume fara radacini este o lume fara morala. Se vorbeste putin si despre intelectualii dintre cele doua razboaie mondiale. Sunt nume care nu se mai pronunta, opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai canta. Exista un fel de indiferenta fata de trecut. Lumea a inceput sa uite sa vorbeasca, pentru ca nu mai citeste.

…Din fericire, mai sunt cativa scriitori din cei vechi. Nu stiu in ce masura mai sunt ei productivi. Primesc foarte multe carti, mai cu seama poezie. Sunt autori noi foarte tineri. Ma intreb insa de ce nu mai scriu cei vechi – D. R. Popescu, Breban, Balaita. Acum apar nume noi. Se fac tot felul de ciudatenii in numele postmodernismului. Am incercat sa aflu ce este postmodernismul. I-am intrebat pe ei.
N-au fost in stare sa-mi raspunda. E o arta din cioburi – totul este faramitat – mi s-a spus. Dar Spiritul are o facultate: aceea de integrare, de a face din fragmente o totalitate. Asta au facut clasicii. Azi am senzatia ca traim procesul invers – ne diseminam, ne risipim.

…Eu nu inteleg un lucru: cand e atata frumusete intreaga pe lume, cum pot sa ma duc sa ma uit la firimituri, cand eu am bucuria integrala a frumusetii? Si, daca faramitam frumusetea, cum vom mai putea face drumul invers? Credeti ca de la manele ne vom mai putea intoarce la Johann Sebastian Bach?

…De la Freud incoace s-a produs o mutatie: s-a pus sexul in locul capului. Asta e tristetea cea mai mare. Vedeti, la noi, la romani, exista o cuviinta. Anumite cuvinte nu se pronuntau – nu erau niste tabu-uri, dar exista o pudoare. Acum „cuviinta”, cuvantul acesta, a disparut din dictionar.

…Nu am prejudecati de nici un soi, dar felul in care ne purtam ucide frumusetea.
„Trupul este cortul lui Dumnezeu”, a spus Pavel. Ce facem noi cu el? il expunem, ca pe o bucata oarecare de carne. E cumplit. Cumplit e si ceea ce s-a intamplat cu relatiile dintre femei si barbati. Dupa parerea mea, aici s-a savarsit o crima.
Fiorul primei intalniri, dragostea, asteptarea casatoriei, toate astea au disparut.
Ce se intampla cu noi? Eram un popor de tarani cu frica lui Dumnezeu. La sat inca s-au mai pastrat bunele obiceiuri. Oamenii nu sunt bantuiti de patima carnii care se expune. Nu se vorbeste urat, si asta e bine. Mantuitorul este in noi, e lumina necreata, si noi il pironim cu fiecare cuvant al nostru, rau sau murdar.

…Pentru mine, marea poezie a fost intotdeauna baia de frumusete in care m-am cufundat cand am avut nevoie de intrarea in alta dimensiune. Poezia tine, dupa parerea mea, de partea cea mai ascunsa, cea mai intima a fiintei noastre. Poezia echivaleaza aproape cu o rugaciune. In poezie te cufunzi pentru a te intoarce cu frumusete. In rugaciune intri pentru a te integra absolutului….Pentru ca intram in zona computerului, am pierdut placerea de a citi. Umanismul culturii se sprijina pe lectura, nu pe imagini fugitive. Lectura iti lasa popasurile necesare pentru reflectie, pentru meditatie. Pierderea obisnuintei lecturii este pericolul cel mai mare care ameninta planeta, pentru ca slabeste intelectul, puterea de gandire, si te face sa uiti limba. Chiar si eu, dupa ce am stat cinci ani in Italia, la intoarcere a trebuit sa pun mana pe Eminescu si pe Sadoveanu, ca sa-mi refac limba. …Moartea pentru mine inseamna eliberarea de acest trup. Trecerea in lumea celor vii.
Lepadarea acestui trup vremelnic si trecerea in lumea celor vii. Nadajduiesc. Daca merit. Asta numai Mantuitorul stie.” 

Sursa - vorbanoastra.ro

Realitatea de azi!!!

Ruga unui baietel de Emil Marian

Moșule aș vlea… țeva

Iote-te că am uitat

Ș-acu-s tale supălat

Așa că cer alțeva.

Vleau pălinții sănătoși,

Veseli și să mă iubească!

Male, male, să mă clească,

Și să fie buculoși!

Să-mi facă o sulioală,

Blondă și cu ochii velzi,

Și plomit, ca să mă clezi,

Că n-o să fug de la școală!

Am să fiu tale cuminte,

De pălinți am să ascult.

Și-am să-i iubesc tale mult,

Începând de azi-nainte!

Ial în Tine cled meleu,

Și în veci io te iubesc!

Că tu ești tată celesc,

Și te cheamă...Dumnezeu!

Wild and Free