LEO SAYER-When I Need You

Frumusetea oamenilor cu pistrui

Fotograful britanic Brock Elbank a inceput un proiect despre oamenii pistruiati si si-a propus sa fotografieze pana la sfarsitul acestui an 150 de astfel de persoane. "Intotdeauna am iubit oamenii cu pistrui. Ce este interesant despre persoanele diferite pe care le fotografiez este faptul ca multe dintre ele au urat pistruii de cand s-au nascut si s-au chinuit mereu sa scape de ei. Unul dintre subiecti a stat de vorba cu mine cateva ore bune pentru a-mi povesti cat a avut de indurat in copilarie din cauza aspectului sau, lucru care m-a socat pentru ca mie mi se pare ca pielea cu pistrui arata uluitor de frumos", a spus Brock.

 

 

 

 

 

Înălţarea Domnului

Cade totdeauna in Joia saptamanii a sasea dupa Pasti, adica la 40 de zile dupa inviere, cand Domnul S-a inaltat la cer (vezi Marcu XVI, 19 ; Luca XXIV, 50 si Fapte I, 2-12.

Este una dintre cele mai vechi sarbatori crestine, despre care amintesc Constitutiile Apostolice. Cea mai veche mentiune despre aceasta sarbatoare o gasim la Eusebiu al Cezareei, in opera lui Despre sarbatoarea Pastilor, compusa spre 332, dar aci se arata ca inaltarea era sarbatorita pe atunci in Orient nu in ziua a 40-a dupa Pasti, ci in a 50-a (odata cu Rusaliile), cum atesta si alte marturii din sec. IV, ca Egeria. , praznuita la inceput odata cu , punea astfel pecetea finala perioadei pascale a ; era un fel de otpust al marii solemnitati liturgice a Rascumpararii. In sec. IV, Sf. Ioan Gura de Aur ne-a lasat o frumoasa predica la aceasta sarbatoare, pe care el o numeste "cinstita si mare".

Asemenea cuvantari (autentice) ne-au mai ramas, din aceeasi vreme, de la sfintii Atanasie al Alexandriei si Grigore de Nissa. Pe la 380-385, pelerina apuseana Egeria aminteste de festivitatile din ziua a patruzecea dupa Pasti ; la Ierusalim insa acestea aveau loc in biserica Nasterii din Betleem, iar sarbatoarea inaltarii era praznuita la Cincizecime, adica in aceeasi zi cu Pogorarea Sfantului Duh. Spre sfarsitul secolului IV sau inceputul secolului V, sarbatoarea inaltarii s-a despartit de cea a Pogorarii Sfantului Duh, caci pe vremea Fericitului Augustin (+ 430), serbarea ei in ziua a 40-a dupa Pasti era generalizata peste tot in lumea crestina, alaturi de sarbatoarea invierii si cea a Pogorarii Sfantului Duh, fiind totodata considerata de origine apostolica. In sec. VI, Sf. Roman Melodul compune Condacul si Icosul sarbatorii, iar imnografii din secolele urmatoare (Sf. Ioan Damaschinul si Sf. Iosif Imnograful) compun canoanele din slujba inaltarii.

O deosebita solemnitate a capatat aceasta sarbatoare mai ales de cand Sfanta imparateasa Elena, mama imparatului Constantin cel Mare, a ridicat pe muntele Eleonului sau al Maslinilor (de unde Mantuitorul S-a inaltat la cer) o vestita biserica (Eleona), in care inaltarea se praznuia cu mare fast si pompa, incepand de la miezul noptii, mai ales prin multimea luminilor aprinse ; azi biserica e in ruina, dar in ziua inaltarii se aduna inca acolo o multime de crestini, iar clerul diferitelor confesiuni savarseste Sfanta Liturghie pe altare portative. In unele parti, in aceeasi zi, crestinii se saluta cu formula "Hristos S-a inaltat". Slujba zilei se caracterizeaza prin aceea ca are legatura si cu invierea si cu Pogorarea Sfantului Duh. Astfel, dupa Evanghelia de la Utrenie se canta Invierea lui Hristos vazand..., iar Catavasiile sunt irmoasele Canonului de la Pogorarea Sfantului Duh, deoarece sarbatoarea Inaltarii nu are Catavasii proprii.

Sursa - crestinortodox.ro

Catavasiile Înălţării Domnului

Sfintii Imparati Constantin si Elena

Biserica Ortodoxa ii praznuieste pe 21 mai peSfintii Imparati Constantin si mama sa, Elena. Constantin cel Mare s-a nascut in orasul Naissus (Nis, Serbia) in jurul anului 274. A devenit suveran al intregului Imperiu Roman dupa invingerea lui Maxentiu si a lui Liciniu. Potrivit marturiilor lui Eusebiu si Lactantiu, in ajunul luptei cu Maxentiu, Constantin a vazut pe cer ziua, in amiaza mare, o cruce luminoasa deasupra soarelui cu inscriptia: "in hoc signo vinces" (prin acest semn vei birui). 

Noaptea, in timpul somnului, i se descopera Hristos, cerandu-i sa puna semnul sfintei cruci pe steagurile soldatilor. Dand ascultare poruncii primite in vis, iese biruitor in lupta cu Maxentiu. Pe Arcul de Triumf al lui Constantin, care se pastreaza la Roma, se afla inscriptia: "instinctu divinitatis" = "prin inspiratie divina", ce descopera cum a fost castigata victoria asupra lui Maxentiu.

Cea mai insemnata realizare a imparatului Constantin a fost Edictul de la Milano (313), prin care crestinismul ajunge sa fie recunoscut de stat. Insa, el va deveni religie de stat in timpul lui Teodosie cel Mare (379-395). Dupa edictul din 313, imparatul scuteste Biserica de impozite, ii acorda dreptul de a primi donatii si le da episcopilor dreptul sa judece pe cei ce nu doreau sa fie judecati dupa legile statului. Va inlatura din legile penale pedepsele contrare spiritului crestinismului, precum: rastignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea (arderea cu fierul rosu).

Imparatul Constantin a convocat primul Sinod ecumenic la Niceea (325), unde dupa lungi dezbateri, invatatura lui Arie a fost condamnata si s-a adoptat formula ca Fiul lui Dumnezeu este de o fiinta cu Tatal si deci, din veci cu El. La sinod au fost alcatuite si primele 7 articole ale Simbolului de credinta (Crezul), a fost fixata data Pastilor (prima duminica dupa luna plina, dupa echinoctiul de primavara) si s-au dat 20 de canoane referitoare la disciplina bisericeasca. Sfantul Constantin cel Mare a fost botezat pe patul de moarte de catre episcopul Eusebiu de Nicomidia. A murit la scurt timp (337) in Nicomidia si a fost inmormantat in biserica Sfintii Apostoli din Constantinopol, ctitorita de el.

Imparateasa Elena
Flavia Iulia Helena s-a nascut in provincia Bitinia. In anul 293, generalul roman Constantiu Chlorus, la indemnul imparatului Diocletian, divorteaza de imparateasa Elena. Aceasta nu se recasatoreste, ci traieste departe de atentia publica, dar aproape de fiul sau.  A reusit sa descopere pe dealul Golgotei crucea pe care a fost rastignit Hristos. Potrivit traditiei, in urma sapaturilor s-au gasit trei cruci. Pentru a se identifica crucea pe care a fost rastignit Hristos, au atins cele trei cruci de un mort. Acesta a inviat in momentul in care a fost atins de Crucea Domnului. Pe 14 septembrie 326, episcopul Macarie I al Ierusalimului a luat crucea si a inaltat-o in fata multimii. Ziua de 14 septembrie a devenit sarbatoarea Inaltarii Sfintei Cruci in calendarul crestin. Imparateasa Elena a zidit Biserica Sfantului Mormant, Biserica din Bethleem, pe cea din Nazaret si multe alte sfinte locasuri.
Semnificatia numelor Constantin si Elena
Numele Constantin este de origine latina si vine de la constans, constantis ("constant", "ferm").
Elena - Stravechiul nume Helene este explicat de unii prin gr. helane ("torta", "faclie", dar si "foc sacru", la sarbatorile numite Heleneia, dedicate zeitei Artemis), iar de altii prin gr. hele ("lumina arzatoare a soarelui").
La multi ani tuturor celor care poarta aceste nume!Adrian Cocosila - crestinortodox.ro

Deep Purple - Holy Man

Creedence Clearwater Revival - Bad Moon Rising

Gilbert Becaud - l'important c'est la rose

“L'important c'est la rose” is a song written by Louis Amade and Gilbert Bécaud, and recorded by Gilbert Bécaud, released 1967.

"Important e trandafirul" este un cantec compus si cu versuri scrise de catre Louis Amade si Gilbert Becaud, inregistrat de catre Gilbert Becaud si lansat in 1967.

Toi qui marches dans le vent

Seul dans la trop grande ville

Avec le cafard tranquille du passant

Toi qu'elle a laissé tomber

Pour courir vers d'autres lunes

Pour courir d'autres fortunes

L'important

L'important c'est la rose

L'important c'est la rose

L'important c'est la rose

Crois-moi

Toi qui cherches quelque argent

Pour te boucler la semaine

Dans la ville tu promènes ton ballant

Cascadeur, soleil couchant

Tu passes devant les banques

Si tu n'es que saltimbanque

L'important

L'important c'est la rose

L'important c'est la rose

L'important c'est la rose

Crois-moi

Toi, petit, que tes parents

Ont laissé seul sur la terre

Petit oiseau sans lumière, sans printemps

Dans ta veste de drap blanc

Il fait froid comme en Bohème

T'as le c?oeur comme en carême

Et pourtant

L'important c'est la rose

L'important c'est la rose

L'important c'est la rose

Crois-moi

Toi pour qui, donnant-donnant

J'ai chanté ces quelques lignes

Comme pour te faire un signe en passant

Dis à ton tour maintenant

Que la vie n'a d'importance

Que par une fleur qui danse

Sur le temps

L'important c'est la rose

L'important c'est la rose

L'important c'est la rose

Crois-moi

Dans de Sarah DeJar

Cred ca destinul este ca o melodie. Nu-i asa ca atunci cand ascultam o melodie, dansul se naste ca si instinct? Dansul este Soarta si el depinde de noi. Putem dansa mai bine sau mai stangaci, putem avea sau nu talent de dansator, putem dansa pe ritm ori strica tot farmecul melodiei. Putem chiar sa fim marionete la indemnul altora, sa-i copiem pe altii fara sa ascultam propriul nostru sistem de armonizare interior sau chiar sa incetam sa mai dansam.Ignoram, desi ea se manifesta, melodia celesta creata de sunetul nesfarsitelor parcursuri planetare.Destinul este o Melodie, Soarta este un dans, iar noi, priceputi ori nu, devenim coregrafi, prim solisti, dansatori de ocazie, animatori sau indivizi care, cu sau fara intentie, ii mai calcam din cand in cand pe ceilalti pe picioare.

Capriciile vremii, in toata splendoarea lor

The Weather Channel a organizat ce-a de-a treia editie a concursului de fotografie intitulat "It's amazing out there". Peste 60,000 de poze cu si despre natura au fost trimise de fotografi din toata lumea pentru a participa la competitie. Greg Gulbransen a fost desemnat marele castigator, primind 15,000 de dolari pentru lucrarea sa denumite "Fire on ice". Gulbransen a facut fotografia in timp ce se afla intr-o excursie in Manitoba. "Asa a fost vremea in ziua aceea. S-a facut brusc extrem de frig, ne-am trezit, am iesit afara si am vazut cum soarele incepea sa se arate. Temperatura s-a schimbat atat de mult incat apa a inceput sa se evapore. Si nu a durat mult, vreo 20 de minute. Am stiut ca este ceva magic", a spus marele castigator. Haideti sa vedem cateva dintre cele mai frumoase fotografii din acest concurs.

Foto: The Weather Channel

Locul 1 - Greg Gulbransen

Locul 2 - Dale Johnson

Locul 3 - Derek Burdney

Locul 4 - David Eppley

Locul 5 - Tony Bendele

Preferata fanilor, a treia saptamana - Walter Dorsett

Preferata fanilor, a patra saptamana - Michael Zuccato Jr.

Sursa Toxel Magazine

Costache Negri

Costache Negri (n. 14 mai 1812, Iași, Moldova - d. 28 septembrie 1876, Târgu Ocna, România) scriitor, om politic și patriot român.
Costache Negri a fost fiul unui boier înstărit. Educația școlară și-a făcut-o în casa părintească și la curtea domnitorului Ioniță Sandu Sturdza, a cărui soție era mătușa mamei lui, și apoi la Chișinău și Odessa. În 1834, a fost trimis pentru studii în Franța și Italia. S-a întors în Moldova la sfârșitul anului 1841. În anul 1842, era Venerabilul unei loji masonice din Bârlad.

Izbucnirea revoluției de la 1848 l-a găsit pe Negri la Paris, unde s-a înscris ca voluntar în gărzile revoluționare și a prezentat guvernului francez noul tricolor românesc. În martie 1848 i s-a interzis să se întoarcă în Moldova, dar împreună cu un grup de exilați moldoveni a reușit să ajungă la Brașov. Acolo a luat parte la întocmirea declarației de principii din mai 1848 și a proclamației de demitere a domnitorului Mihail Sturdza. După aceea a trecut în Bucovina, unde a coordonat munca și propaganda comitetului revoluționar din Moldova, aflat în exil, Alexandru Ioan Cuza sprijinindu-l în eforturile sale. Înfrângerea revoluției în Țara Românească a spulberat iluziile moldovenilor în posibilitatea de face schimbări politice majore și în Moldova. Datorită unei epidemii de holeră, și a opoziției în creștere din partea autorităților habsburgice, întregul grup de revoluționari, între care și Negri, au fost obligați să părăsească Bucovina și să se întoarcă în Franța. Alături de alți exilați români, în 1849 Costache Negri și-a dedicat eforturile cauzei unioniste, dar în curând a avut posibilitatea să se întoarcă în Moldova, unde fusese ales un nou domnitor, Grigore Alexandru Ghica, care l-a numit în diverse funcții judecătorești și administrative. Ca om politic și patriot s-a remarcat mai cu seamă după 1851, când a ocupat prima funcție publică - pârcălab de Covurlui. Odată cu internaționalizarea chestiunii românești, din 1855 Negri a început o carieră diplomatică, care a făcut din el cel mai de seamă diplomat român al următorului deceniu.
În 1855, a fost trimis ca delegat al domnitorului Grigore Alexandru Ghica la Constantinopol și la Viena pentru a susține Unirea Principatelor Române. În 1856 a făcut parte din Comitetul Unirii, la Iași, iar în 1857 a fost ales deputat și vicepreședinte al Adunării Ad-hoc, convocate prin hotărârea Congresului de Pace de la Paris, 1856.

În această vreme, lua mereu parte la adunările mișcării unioniste române, care a avut ca rezultat dubla alegere a domnitorului Cuza în 1859 și la unirea definitivă din 1861. Însuși Negri a fost de mai multe ori îndemnat să candideze la tron, dar a refuzat de fiecare dată, cu o integritate morală ce nu pare a mai fi fost întâlnită în politica românească.
În 1859 a fost trimis la Constantinopol, ca reprezentant al țărilor unite pentru a obține recunoașterea stării de lucruri creată prin votul de la 24 ianuarie și deci a dobândi unirea definitivă.
Prieten bun cu Alexandru Ioan Cuza, a sprijinit toate acțiunile și reformele domnitorului Unirii. Prin misiunile pe care le-a avut peste hotare, Costache Negri poate fi socotit primul diplomat al Principatelor Române. Complotul care a dus la detronarea lui Cuza l-a determinat, ca și pe Vasile Alecsandri, să renunțe la viața politică. S-a retras la Târgu Ocna și și-a dedicat ultimii ani ai vieții pasiunilor sale de-o viață: numismatica și colecționarea de tablouri. De asemenea, a întreținut o bogată corespondență cu Vasile Alecsandri și Mihail Kogălniceanu.

 

Costache Negri decedat pe 28 septembrie 1876, iar Mormântul său se găsește la Mănăstirea Răducanu din Târgu Ocna, construită de către Radu Racoviță în 1664.
Mihai Eminescu l-a definit pe Costache Negri ca fiind  "unul din cei mai nobili bărbați ai românilor, care reprezintă nu numai cel mai curat patriotism și caracterul cel mai dezinteresat, dar și o capacitate extraordinară, căreia-i datorăm, în bună parte, toate actele mari săvârșite în istoria modernă a românilor".
Pe casa lui Costache Negri, de la Galați se găsește o placă comemorativă cu următorul text: “În această casă a locuit Costache Negri, pârcălab de Galați, militant pentru ideile Revoluției de la 1848 și ale luptei pentru unire“.
În comuna Costache Negri din județul Galați, lângă consiliul local se găsește Casa memorială "Costache Negri". Aceasta a fost deschisă la 2 iunie 1968, chiar în casa revoluționarului moldovean, construită în stilul unei case tărănesti de tip evoluat, cu două cerdace pe stâlpi de lemn.
În fața casei memoriale, la 19 mai 1973, a fost dezvelit bustul lui Costache Negri, realizat în piatră de Boris Leonovici.

În timpul vieții, Costache Negri a publicat puțin, prin reviste, astfel că și contribuția lui la patrimoniul literaturii române este destul de modestă. Ne-au rămas de la el câteva manuscrise interesante, care cuprind 3-4 scrieri în proză, mai ales amintiri din călătorie, câteva zeci de poezii și un număr apreciabil de scrisori, care n-au valoare literară, ci numai documentară. Proza, elaborată mai ales în anii studenției, cuprinde povestirea Sările venețiene (1839). Tot în această colecție se găsește și faimosul toast, rostit la Paris la 27 decembrie 1848, unde zice:
"În visurile mele înflorite se arată viitorul României. Suntem milioane de români răzlețiți. Ce ne lipsește ca să ajungem un neam tare? Unirea, numai unirea. Să trăiască unirea românilor!" 
Toate acestea au fost reunite într-un volum și publicate sub îngrijirea lui Emil Gârleanu în editura Minerva (Buc. 1909).

Electric Light Orchestra - Don't Bring Me Down

Johannes Brahms

Johannes Brahms (n. 7 mai 1833, Hamburg - d. 3 aprilie 1897, Viena) a fost un compozitor romantic german, care a trăit cea mai mare parte a vieții sale în Austria, la Viena. Brahms a fost considerat de către mulți „succesorul” lui Beethoven, iar prima sa simfonie a fost descrisă de Hans von Bülow drept a zecea a lui Beethoven (supranume folosit și astăzi).

Brahms s-a născut la Hamburg. Tatăl său, care i-a dat primele lecții de muzică, era contrabasist. Brahms s-a remarcat la pian și ajuta la suplimentarea venitului relativ scăzut al familiei, prin interpretări în restaurante și teatre, precum și prin oferirea de lecții de pian. Deși povestea larg-cunoscută este că Brahms a trebuit să cînte la pian prin baruri și bordeluri, studii recente, precum cele ale lui Kurt Hoffman, sugerează că acest fapt este probabil incorect. Într-o perioadă, el a învățat și violoncelul, deși progresul său a fost întrerupt odată cu sustragerea instrumentului chiar de către profesorul său. Tânărul Brahms a interpretat câteva concerte publice, dar nu a devenit foarte cunoscut drept pianist (deși mai târziu avea să interpreteze ambele prime-audiții ale lucrărilor sale Concertul pentru pian No. 1 în 1859 și Concertul pentru pian No. 2 în 1881.

A început să și compună, însă eforturile sale n-au primit atenția cuvenită până în 1853, când a mers într-un turneu de concerte alături de Eduard Reményi. În acest turneu, a făcut cunoștință cu Joseph Joachim, Franz Liszt și mai târziu a fost prezentat marelui compozitor german Robert Schumann. Reményi s-a simțit, însă, ofensat de eșecul lui Brahms în a aprecia cu toată inima Sonata în B minor a lui Liszt într-o vizită la Curtea de la Weimar, unde Liszt era muzicianul curții, iar Brahms a adormit la una dintre operele recent compuse ale acestuia. Mulți dintre prietenii lui Brahms au afirmat că Reményi, fiind un curtezan șlefuit, se aștepta ca tânărul Brahms să se conformeze practicii obișnuite a aplauzelor politicoase acordate piesei unei celebrități, însă acesta a afișat simple complimente amabile. I-a spus lui Brahms că prietenia lor trebuie să se sfârșească, deși nu era clar dacă Liszt se simțise sau nu ofensat. Joachim, însă, avea să devină unul dintre cei mai apropiați prieteni, iar Schumann, prin articole slăvitoare pentru Brahms, a jucat un rol important în atragerea atenției publicului asupra compozițiilor tânărului. Lui Brahms i-a fost prezentată și soția lui Schumann, compozitoarea și pianista Clara, cu 14 ani mai în vârstă, față de care a avut o prietenie afectivă pasională, însă întotdeauna platonică. Brahms nu s-a căsătorit niciodată.

Brahms in 1853

În 1862 se stabilește permanent la Viena și începe să se concentreze total asupra compoziției. Cu lucrări precum Un Recviem german, Brahms dobândește în final o reputație puternică și devine recunoscut încă din timpul vieții sale drept unul dintre marii compozitori. Poate că aceasta i-a oferit în sfârșit încrederea necesară pentru a termina prima sa simfonie; ea apare în 1876, după aproape zece ani de trudă. Celelalte trei simfonii au urmat apoi într-o succesiune îndestul de rapidă (1877, 1883, 1885). Brahms călătorea adesea, atât pentru afaceri (concerte în turnee), cât și din plăcere. Vizita deseori Italia în timpul primăverii și de obicei se stabilea într-o așezare rurală plăcută în care putea compune în timpul verii. Îi plăcea în mod deosebit să petreacă timpul afară, unde simțea că putea gândi mai limpede. În 1890, la vârsta de 57 de ani, Brahms decide să renunțe la compus. S-a dovedit mai târziu, însă, că nu și-a putut respecta decizia și în anii premergători morții sale a scris un număr de capodopere recunoscute, inclusiv cele două sonate pentru clarinet Op. 120 (1894) și cele Patru Melodii Serioase (Vier ernste Gesänge) Op. 121 (1896). În timpul terminării melodiilor din cadrul Op. 121 Brahms cade lovit de cancer (sursele sunt incerte fie a fost vorba despre ficat sau pancreas). Condiția sa se înrăutățește treptat și la 3 aprilie 1897 moare. Este înmormântat în Cimitirul Central (Zentralfriedhof) din Viena.

Brahms a compus un număr de opere importante pentru orchestră, inclusiv patru simfonii, două concerte pentru pian, un concert pentru vioară, un dublu concert pentru vioară și violoncel și ampla lucrare corală Un recviem german (Ein deutsches Requiem). Ultimul dintre acestea se remarcă prin a nu fi un recviem tradițional, liturgic (Missa pro defunctis), ci un ansamblu de texte pe care Brahms le-a ales din Biblia lui Luther. De asemenea, Brahms a fost un compozitor prolific în forma temă cu variațiuni, compunând remarcabilele Variațiuni și Fugă după o temă de Haendel, Variațiunile Paganini și Variațiuni după o temă de Joseph Haydn, alături de cicluri mai puțin cunoscute de alte variațiuni.

De asemenea, Brahms a compus și un mare număr de lucrări pentru ansambluri mici. Multele lucrări de muzică de cameră formează o parte din nucleul acestui repertoriu, aidoma muzicii sale pentru pian solo. Brahms este considerat drept fiind printre cei mai mari compozitori de lieduri, aparținându-i un număr de aproape 200. A compus și un ciclu de preludii corale pentru orgă cu puțin timp înainte de moartea sa, care au devenit astăzi o parte importantă din repertoriul standard al orgii. Brahms nu a compus niciodată vreo operă, nici nu s-a folosit vreodată de forma de poem simfonic caracteristică secolului al XIX-lea. Brahms era un adept înverșunat al muzicii absolute – muzică ce nu se bazează pe o scenă concretă sau narativă precum în cazul unui poem simfonic.

Brahms îl venera pe Beethoven, poate chiar mai mult decât ceilalți compozitori romantici. În casa compozitorului, un bust de marmură a lui Beethoven privea în jos spre locul unde compunea. Lucrările sale conțin un număr de aparente imitații ale lui Beethoven. Astfel, începutul lui Brahms Prima sonată pentru pian este foarte aproape cu începutul lui Beethoven Hammerklavier sonata; iar tema principală a finalului lui Brahms din Prima simfonie este evocatoare la finalul lui Beethoven in Simfonia a noua, iar când această ultimă asemănare i-a fost subliniată lui Brahms, acesta a replicat: „Orice măgar poate vedea asta”. Brahms iubea și compozitorii clasici de dinainte - Mozart și Haydn. Colecționa primele ediții și autografe ale operelor lor și edita edițiile care se interpretau pe scenă. Afecțiunea lui Brahms pentru perioada clasică se reflectă și în alegerea genurilor sale: el prefera formele clasice ale sonatei, simfoniei și concertului și compunea frecvent mișcări în forma de sonată. Deși Brahms este adesea categorisit drept cel mai „clasic” compozitor romantic, această etichetă nu se reflectă în lucrările sale. Împărțirea sa publică între școala muzicală a lui Richard Wagner și cea proprie i-a câștigat această etichetă, cum deseori critica lipsa lui Wagner de contrapuncte în compozițiile sale. Dacă analizăm atent opera lui Brahms, observăm că este complet romantic în stil, răvășind forma liniilor de compoziție aidoma oricărui alt compozitor din acele timpuri. Rivalitatea între Brahms și Wagner, însă, a marcat o mare diviziune în comunitatea muzicală, cei care erau de partea lui Brahms și cei care preferau muzica lui Wagner. Deși Wagner reprezenta un rival feroce, spre bătrânețe Brahms a recunoscut cât de mult aprecia compozițiile acestuia. O influența diferită asupra lui Brahms a avut-o muzica folclorică. Brahms a compus lucrări pentru pian și voce însumând 144 de melodii folclorice germane, iar multe dintre liedurile sale reflectă teme folclorice sau descriu scene din viața rurală. Dansurile ungare se aflau printre cele mai profitabile compoziții ale sale și variantele orchestrate rămân arhicunoscute până în zilele noastre.  Brahms a fost cu siguranță influențat și de dezvoltarea tehnologică a pianului, care a atins în esență forma modernă în timpul vieții sale. O mare parte a muzicii de pian a lui Brahms și multe dintre liedurile sale folosesc notele joase și pedala pentru a obține un sunet bogat și puternic.

Ca și Beethoven, Brahms era un iubitor al naturii și mergea adesea la plimbare prin pădurile din jurul Vienei. Adesea aducea dulciuri pentru a le oferi copiilor. Adulților Brahms le părea deseori brusc și sarcastic, iar uneori îndepărta alte persoane în afara celor cu care se simțea comod. Elevul său, Gustav Jenner a scris: „Brahms a câștigat, pe bună dreptate, reputația de a fi un morăcănos, deși puțini ar putea fi la fel de adorabili precum el [2]”. Avea și tabieturi care erau dezvăluite de către presa vieneză, precum vizita sa zilnică la taverna Ariciul Roșu, favorita sa în Viena, iar presa remarca îndeosebi stilul său de a merge cu mâinile strânse la spate, pe care îl imortaliza în caricaturi reprezentând și un arici roșu mergând alături de el. Cei care i-au rămas prieteni i-au fost foarte loiali, iar în schimb, el oferea loialitate și generozitate egală. A fost prieten de-o viață cu Johann Strauss - fiul deși se diferențiau foarte tare în compoziție. Brahms chiar s-a zbătut pentru a ajunge la Theater an der Wien din Viena pentru premiera operetei lui Strauss, Die Göttin der Vernunft, în 1897 înainte de moartea sa. Poate cel mai mare tribut pe care Brahms i l-a pătut plăti lui Strauss a fost remarca sa că ar fi renunțat la orice ce dacă i-ar fi fost dat să compună valsul Dunărea Albastră. O anectodă datând din vremea când Brahms a făcut cunoștință cu Strauss este că fără rușine, ultimul dintre ei a notat cuvintele „vai, nu de Brahms!” pe autograful faimosului vals.

Începând cu anii 1860, când lucrările sale se vindeau în număr mare, Brahms chiar reușise financiar. Prefera un stil de viață modest, însă, trăind într-un simplu apartament de trei camere, având o servitoare. Dădea de pomană majoritatea banilor rudelor sale și sprijinea în anonimat un număr de tineri muzicieni. Brahms era un perfecționist extrem. De exemplu, este discutabil faptul că simfonia pe care noi o numim Prima este prima simfonie a sa, din moment ce Brahms adesea distrugea lucrări complete care nu se ridicau la standardele sale de calitate. Un alt factor care a contribuit la perfecționismul lui Brahms a fost acela că Schumann anunțase cu mult înainte că Brahms avea să devină următorul mare compozitor după Beethoven, o prevestire pe care Brahms era hotărît să o împlinească. Aceasta abia adăuga încrederea de sine a compozitorului și este posibil să fi amânat crearea Primei Simfonii. Însă Clara Schumann a notat că Prima Simfonie a lui Brahms era un produs care nu reflecta natura reală a compozitorului, considerând exuberanta mișcarea finală drept „prea briliantă“, ea fiind inspirată de întuneric și de mișcarea furtunoasă cu care se deschidea simfonia. Ea a refuzat, însă, în a accepta senina Simfonie Secundă și a fost un fan pe viață a acelei celebre lucrări în Re major, una dintre rarele combinații compoziționale foloste de Brahms. Cât despre locul compozitorului în istoria muzicală, care îl îngrijora atât de mult, el s-ar simți astăzi neîndoielnic satisfăcut știind că posteritatea l-a plasat între cei trei mari „B“ ai compozitorilor germani — Bach, Beethoven și Brahms.