Nazareth - Play'n the Game (ful album 1976)

„Play 'n' the Game” is the eighth studio album by Scottish hard rock band Nazareth, released in November 1976.

„Play’n the Game” este al optulea album al trupei scotiene de hard rock Nazareth, lansat in noiembrie 1976.

List of tracks

All tracks are written by Manny Charlton, Dan McCafferty, Pete Agnew, Darrell Sweet unless otherwise noted.

Side one

1."Somebody to Roll"                                                                                 3:55

2."Down Home Girl" (Alvin Robinson cover)           Artie Butler, Jerry Leiber 5:04

3."Flying"                                                                                                     4:20

4."Waiting for the Man"                                                                              4:47

Side two

5."Born to Love"                                                                                        3:58

6."I Want To (Do Everything for You)" (Joe Tex cover)    Joe Tex        4:18

7."I Don't Want to Go On Without You" (cover)       Bert Berns, Jerry Wexler 3:46

8."Wild Honey" (The Beach Boys cover)      Brian Wilson, Mike Love             3:04

9."L.A. Girls"                                                                                                           3:52

10.”Railroad Boy” (B Side of „Holly Roller” single)                                        4:06

Perrsonnel

Band members

Dan McCafferty - vocals

Manny Charlton - guitar

Pete Agnew - bass guitar, guitar, background vocals

Darrell Sweet - drums, percussion, background vocals

Other credits

Nick Blagona - engineer

Bob Ludwig - mastering

Mike Brown - remastering

Robert M. Corich - liner notes, remastering

Laura Vallis - design

Vasile Alecsandri

Vasile Alecsandri (n. 21 iulie 1821, Bacău — d. 22 august 1890, Mircești, județul Iași) a fost un poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc și al literaturii dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei și apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea.

Primii ani

Vasile Alecsandri a fost fiul medelnicerului Vasile Alecsandri și al Elenei Cozoni. După unii cercetători, anul nașterii ar putea fi 1821,1819 sau chiar 1818. Locul nașterii sale este incert, deoarece nașterea s-a petrecut în timpul refugiului familiei Alecsandri în munți din calea armatei lui Alexandru Ipsilanti. Se consideră că s-a născut undeva pe raza județului Bacău. Și-a petrecut copilăria la Iași și la Mircești, unde tatăl său avea o moșie și unde a revenit pe întreaga durată a vieții sale să-și găsească liniștea. A început învățătura cu un dascăl grec, apoi cu dascălul maramureșean Gherman Vida.

Între anii 1828 și 1834, s-a deschis la Iași pensionul lui Victor Cuenim. Spătarul Alecsandri l-a înscris pe fiul său la pensionul francez, unde a studiat alături de Mihail Kogălniceanu și de Matei Millo, actorul de care l-a legat o mare prietenie și admirație și pentru care a scris Chirițele și o mare parte dincânticelele comice.

Anii de formație

În anul 1834, împreună cu alți tineri boieri moldoveni, printre care viitorul domn Al. I. Cuza și pictorul Ion Negulici, a fost trimis la studii la Paris, unde și-a dat bacalaureatul în anul 1835. În 1837 s-a pregătit pentru un bacalaureat în științe, urmând cursurile Facultății de Inginerie, pe care nu a terminat-o.

În 1838 apar primele încercări literare în limba franceză: Zunarilla, Marie, Les brigands, Le petit rameau, Serata. În anul următor s-a întors în țară și a ocupat un post în administrație până în 1846. Împreună cu Costache Negruzzi a făcut o călătorie în Italia, care a devenit motiv de inspirație pentru nuvela romantică Buchetiera de la Florența.

În 1840, împreună cu Mihail Kogălniceanu și Costache Negruzzi a luat conducerea teatrului din Iași și și-a început activitatea de dramaturg care i-a adus cele mai constante succese. Opera sa dramatică însumează circa 2000 de pagini, rămânând cel mai rezistent compartiment al activității sale literare și va constitui baza solidă pe care se va dezvolta dramaturgia românească în principalele sale direcții tehnice: comedia străină și drama istorică. În noiembrie s-a jucat Farmazonul din Hârlău iar în februarie 1841, Cinovnicul și modista, ambele preluate după piese străine.

Din 1842 datează importanta sa călătorie în munții Moldovei, în urma căreia descoperă valoarea artistică a poeziei populare. Scrie primele sale poezii în limba română pe care le va grupa mai târziu în ciclul Doine și care sunt foarte strâns legate de modelul popular din care au luat naștere.

În 1844, împreună cu Mihail Kogălniceanu și Ion Ghica scoate săptămânalul Propășirea, în care poetul va publica versuri ce vor fi incluse în ciclul Doine și lăcrimioare, iar în 11 ianuarie se reprezintă piesa Iorgu de la Sadagura, comedie de rezistență în dramaturgia scriitorului.

În 1845 cu ocazia seratelor literare de la Mânjina o cunoaște pe Elena, sora prietenului Costache Negri, de care se îndrăgostește și căreia, după moartea timpurie 1847, îi dedică poezia Steluța și apoi întreg ciclul de poezii Lăcrămioare.

Exilul

Vasile Alecsandri a fost unul dintre fruntașii Revoluției de la 1848. Mișcarea revoluționară din Moldova a avut un caracter pașnic (fiind denumită în epocă „revolta poeților”). La 27 martie 1848, la o întrunire a tinerilor revoluționari moldoveni care a avut loc la hotelul Petersburg din Iași, a fost adoptată o petiție în 16 puncte adresată domnitoruluiMihail Sturdza, petiție redactată de catre Vasile Alecsandri.

După înfrângerea mișcării pașoptiste Vasile Alecsandri este exilat. După ce călătorește prin Austria și Germania se stabilește la Paris, unde se întâlnește cu alți militanți pașoptiști munteni; din perioada exilului datează poeziile Adio Moldovei și Sentinela română.În mai 1849 pleacă, împreună cu ceilalți exilați, la Brașov, apoi în Bucovina, iar în toamna aceluiași an, la Paris.

Scrie primele „cântecele comice” (Șoldan Viteazul, Mama Anghelușa) și câteva scenete comice și muzicale. Se întoarce în țară în luna decembrie.

1855-Cu Ghica la Istanbul

Anii de maturitate

Nicolae Bălcescu, prietenul lui Vasile Alecsandri, moare la Palermo în 1852. Între anii 1852-1853, Alecsandri rămâne pentru mai multă vreme în Franța. În vara anului 1853, pornește spre sudul Franței, într-o călătorie spre Pirinei, Marsilia, Gibraltar, Tanger, Africa, Madrid, o călătorie care va lăsa urme în creația sa poetică, în gustul pentru exoticul mauro-hispanic.

În 1855 s-a îndrăgostit de Paulina Lucasievici, cu care a avut o fată, Maria, în noiembrie 1857. S-au căsătorit nouăsprezece ani mai târziu, pe 3 octombrie 1876. Din 1860 se stabilește la Mircești, unde rămâne până la sfârșitul vieții, chiar dacă lungi perioade de timp a fost plecat din țară în misiuni diplomatice.

În 1882 este ales președinte al secției de literatură a Academiei. Călătorește în Franța pentru a primi premiul oferit de felibrii; este sărbătorit la Montpellier. Îl vizitează pe ambasadorul României la Londra, prietenul său Ion Ghica. Pleacă la Paris în 1885, ca ministru al României în Franța. În 1889, primește vizita poeților francezi Sully Prudhomme și Leconte de Lisle.

Vasile Alecsandri s-a stins din viață la 22 august 1890, după o lungă suferință, fiind înmormântat cu toate onorurile la conacul său de la Mircești.

Activitate culturala

A fost unul dintre fruntașii mișcării revoluționare din Moldova, redactând împreună cu Kogălniceanu și C. Negri Dorințele partidei naționale din Moldova, principalul manifest al revoluționarilor moldoveni.

În 1854 - Apare sub conducerea sa România literară, revistă la care au colaborat moldovenii C. Negruzzi, M. Kogălniceanu, Al. Russo, dar și muntenii Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, Al. Odobescu.

În 1859 - Este numit de domnitorul Al. I. Cuza ministru al afacerilor externe; va fi trimis în Franța, Anglia și Piemont pentru a pleda în scopul recunoașterii Unirii.

Primește Premiul Academiei pentru Literatură în 1881.

Alecsandri și Junimea

În 1863 ia naștere la Iași societatea Junimea, al cărui membru onorific a fost până la sfârșitul vieții. În anul 1867 este ales membru al Societății literare române, devenită Academia Română.

Cu ocazia serbărilor de la Putna din 1871, poetul trimite două cântece care au însuflețit marea masă de oameni: Imn lui Ștefan cel Mare și Imn religios cântat la serbarea junimei academice române. În același an Titu Maiorescu publică în Convorbiri literare studiul Direcția nouă în poezia și proza românească în care spune: „În fruntea noii mișcări e drept să punem pe Vasile Alecsandri. Cap al poeziei noastre literare în generația trecută, poetul <Doinelor și lăcrimioarelor>, culegătorul cântecelor populare păruse a-și fi terminat chemarea literară (...). Deodată, după o lungă tăcere, din mijlocul iernei grele, ce o petrecuse în izolare la Mircești, și iernei mult mai grele ce o petrecuse izolat în literatura țării, poetul nostru reînviat ne surprinse cu publicarea Pastelurilor ... “

Opera. Evolutie si tendinte.

În 1843 apare, în Albina Românească, Tatarul, prima poezie care va face parte din ciclul Doine și lăcrămioare. Tot acum scrie poeziile Baba Cloanța, Strunga, Doina, Hora, Crai nou. În 1848 scrie poezia Către români, intitulată mai târziu Deșteptarea României.

În 1850, după o absență de aproape doi ani, Vasile Alecsandri se întoarce în țară; publică în revista Bucovina poeziile populare Toma Alimoș,Blestemul, Șerb sărac, Mioara, Mihu Copilul. Începe sa lucreze la ciclul Chirițelor cu Chirița în Iași. Aceasta va fi urmată de Chirița în provincie(1852), Chirița în voiagiu (1864) și Chirița în balon (1874). La Teatrul Național se joacă Chirița în Iași sau Două fete ș-o neneacă.

În 1852 apare volumul Poezii poporale. Balade (Cântice bătrânești). Adunate și îndreptate de d. V. Alecsandri. Tipărește primul volum de teatru Repertoriul dramatic, care conține piesele Iorgu de la Sadagura, Iașii în carnaval, Peatra din casă, Chirița la Iași, Chirița în provincie. În1853 apare volumul Poezii poporale. Balade adunate și îndreptate de V. Alecsandri, partea a II-a. Publică la Paris primul volum de poezii originale: Doine și lăcrimioare. În 1856 apare în Steaua Dunării, revista lui Kogălniceanu, poezia Hora Unirii. În 1857 este membru al unei loji francmasonice din capitala Moldovei.

În 1874 publică Boieri și ciocoi, una dintre cele mai importante comedii, o frescă socială de dimensiuni considerabile. Tot în Convorbiri literarepublică nuvela Călătorie în Africa. În 1875 se editează Opere complete, cuprinzând Poezii (I-III) și Teatru (IV). În 1876 se publică volumul Proza. În 1877, odată cu poezia Balcanul și Carpatul începe seria Ostașilor noștri. În 1878 apare volumul Ostașii noștri, închinat eroismului românilor în războiul din 1877. În 1881 apare ultimul volum din Opere complete, care cuprinde ciclurile Legende nouă și Ostașii noștri. Tot în anul 1881, cu prilejul încoronării regelui Carol I, Vasile Alecsandri a scris textul „Imnului regal român”.

În evoluția artistică a lui Alecsandri se pot distinge cel puțin trei momente, trei vârste aflate în deplină corelație cu epoca plină de transformări prin care trece societatea românească a acelor timpuri.

Debutul său stă sub semnul unui romantism tipic, entuziast, liric (Buchetiera de la Florența, Doine și lăcrimioare) dar și al unei necruțătoare critici a ridicolului social în piesa Iorgu de la Sadagura sau în ciclul "Chirițelor". Acest romantism tipic, caracteristic literaturii române din perioada pașoptistă, are în literatura lui Alecsandri cea mai înaltă măsură în Balta albă și în Deșteptarea României și, de cele mai multe ori se prelungește prin unele texte până după Unire.

O a doua etapă, așa-zisă de limpezire, de obiectivare a viziunii și a mijloacelor artistice, se poate observa începând cu prozele călătoriei în Africa și terminând cu expresia artistică matură din pasteluri și din unele legende.

Cea de-a treia etapă îl face să revină spre teatru, cu o viziune în general romantică, viziune filtrată însă printr-un echilibru al sentimentelor, printr-o seninătate a înțelegerii care îl apropie declasicism. Epoca în care trăiește Alecsandri este fundamental romantică, dar fără îndoială că a vorbi despre clasicism și romantism la modul concret (implicând așadar o conștiință și practică concretă), e o aventură la fel de mare ca aceea de a descoperi marile curente europene într-o literatură cu altă evoluție culturală și istorică decât cele din vestul Europei.

După 1840, când psihologia romantică pătrunde mai adânc, poetul începe să sufere de ceea ce s-a numit <<sentimentul incomplenitudinii, dar, în aceeași măsură, suferă de teama de dezordine în lumea fizică și morală. Haosul îi provoacă viziuni negre. Lângă senzația de axfisie și dorința de expansiune stă, mereu, un treaz sentiment al ordinei, stă voință (la Grigore Alexandrescu, Heliade, mai ales) de a împăca elementele în <<sfadă>>.

Marile convulsii istorice modelate de marile modele culturale imprimă începuturilor poeziei românești o configurație dialogică. Pe de-o parte revolta și idealurile, transfigurate în așa ziseleuniversuri compensative: revoltă, erotică, sentimente ale individualului raportat la lume, tipic romantice, construite pe marile modele ale literaturii occidentale (Lamartine, Victor Hugo etc), iar pe de altă parte tentația de a imprima acestei mișcări de emancipare o ordine, o coerență, care nu putea fi găsită decât în marile modele ale literaturii clasice, adică în încercarea de a obiectiva viziunea și mijloacele artistice, inițial, iar mai apoi în luciditatea interogării lumii, în gustul contrastelor tragice născute de interacțiunea dintre epoci, de ruptura dintre ele.

Pastelurile

Alecsandri începe să publice pasteluri în 1868, în diverse numere ale Convorbirilor literare.

Astfel de încercare de obiectivare a viziunii sunt pastelurile lui Alecsandri. Pastelul este o specie a genului liric cunoscută - în această formă - numai în literatura română, creată și dusă la celebritate de Alecsandri însuși, într-un ciclu de versuri care i-a dat numele: "Pasteluri", publicate în revistaConvorbiri literare, în cea mai mare parte între 1868 și 1869.

Pastelul preia de la poezia descriptivă a primilor romantici nu numai ideea corespondenței dintre sentiment și tabloul de natură, ci și pe aceea a privirii unui peisaj sub unghiul mișcător al marilor cicluri naturale, al anotimpurilor, care îl luminează și-l însuflețesc mereu de altă viață, în alte nuanțe; pe de altă parte, supune descrierea unui proces de obiectivare caracteristic poeziei post romantice, încercând să o apropie de trăsăturile unei opere plastice. Pastelul este mai degrabă un tablou realizat cu ajutorul limbajului (la origine pastelul însemna un desen în creion moale, ușor colorat). Acest tip de poezie manifestă preocupare pentru satisfacerea unor exigențe specifice: compoziție, colorit, echilibru.

Alecsandri a dat formă concretă unei tendințe care preexista în poezia românească (găsim elemente de pastel la Asachi, Heliade, Alexandrescu). El va fi urmat de mai toți poeții sensibili la elementul pictural, la peisaj, indiferent de orientare estetică: Alexandru Macedonski, George Coșbuc, Ion Pillat, Vasile Voiculescu.

Pastelurile lui Alecsandri evocă natura așa zis domestică, adică tot ce constituie cadrul obișnuit al unei vieți patriarhale, idilice. Elementele descriptive apar aici nu incidental, ca un cadru al unui conflict de natură romantică, ci sunt scopul elementar al acestei poezii. Natura nu mai este un refugiu, ca în marea poezie romantică, ci cadrul natural privit cu obiectivitate descriptivă. Pastelurile devin în acest sens imnul plin de încredere adresat adevăratei țări, satului și adevăratelor valori ale acestuia: munca, rodnicia, robustețea și sănătatea morală. Melancolia romantică este înlocuită aici cu încredere în armonia naturală, cu o adevărată credință naturistă (vezi poeziile dedicate primăverii: Câmpia scoate aburi; pe umedul pământ / Se-ntind cărări uscate de-al primăverii vânt. Căldura pătrunde în inimi și natura iese din amorțeală, sosesc cocorii din țările calde, țăranii muncesc câmpul. Universul generat va fi unul al armoniei și al ciclurilor firești ale natu

Autorul dramatic

În perioada 1878 - 1879, la conacul sau de la Mircești, scrie drama istorică romantică Despot-Vodă. Premiera a avut loc în octombie 1879 pe scena Teatrului Național din București. Piesa fusese citită în cenaclul Junimii din 8 mai 1879, printre auditori aflându-se Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale. Pe data de 30 septembrie 1880, i s-a jucat drama Despot Vodă. La Montpellier este premiat pentru poezia Cântecul gintei latine. Scrie feeria națională Sânziana și Pepelea.

Începe să lucreze în 1882 la piesa Fantâna Blanduziei, pe care o va termina anul următor. Sunt celebre epistolele pe care Ion Ghica i le trimite. În 1884 piesa Fântana Blanduziei este reprezentată la Teatrul Național din București.

Scrie și citește în cenaclul Junimea drama Ovidiu. În 1885, Teatrul Național prezintă drama Ovidiu a lui Vasile Alecsandri.

În 1886, Titu Maiorescu a publicat în Convorbiri literare articolul Poeți și critici; acesta se încheie cu o privire sintetică asupra operei lui Alecsandri:

„A lui liră multicoloră a răsunat la orice adiere ce s-a putut deștepta din mișcarea poporului nostru în mijlocia lui. În ce stă valoarea unică a lui Alecsandri? În această totalitate a acțiunilor sale literare“.rii.

Volume de teatru. Comedii

Chirița în Iași sau două fete ș-o neneacă (1850)

Chirița în provinție (1855)

Chirița în voiagiu (1865)

Chirița în balon (1875)

Volume de poezie

Pasteluri, 1868

Poezii populare. Balade (Cântice bătrânești), 1852

Poezii populare. Balade adunate și îndreptate de V. Alecsandri, partea a II-a, 1853

Doine și lăcrămioare, 1853

Proze

Istoria unui galben

Suvenire din Italia. Buchetiera de la Florența

Iașii în 1844

Un salon din Iași

Românii și poezia lor

O primblare la munți

Borsec

Balta-albă

Călătorie în Africa.

Un episod din anul 1848

Proze din periodice

Satire și alte poetice compuneri de prințul Antioh Cantemir

Melodiile românești

Prietenii românilor

Lamartine

Alecu Russo

Dridri, (roman scris în 1869, publicat în 1873)

Din albumul unui bibliofil

Vasile Porojan

Margărita, (nuvelă scrisă în 1870, din ea fiind publicată numai un mic episod în 1880)

Introducere la scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri

Drame

Cetatea Nemțului

Lipitorile satelor

Sgârcitul risipitor

Despot Vodă, dramă istorică

Fântâna Blanduziei

Ovidiu

Dan, capitan de plai (fragment)

Frunză verde de mălai;

Cine merge sus la rai?

Merge Dan, şoiman de plai,

C-a ucis el mulţi duşmani,

Un vizir şi patru hani.

Frunză verde lemn de brad,

Cine merge jos în iad?

Merg tătarii lui Murad,

C-au ucis în zi de mai

Pe Dan, căpitan de plai!

(Fragm. de cântec poporal)

Bătrânul Dan trăieşte ca şoimul singuratic

În peştera de stâncă, pe-un munte păduratic,

Privind cu veselie cum soarele răsare,

Dând viaţă luminoasă cu-o caldă sărutare,

Privind cu jale lungă cum soarele apune...

Aşa şi el apus-a din zile mari şi bune!

Vechi pustnic, rămas singur din timpul său afară,

Ca pe un gol de munte o stâncă solitară,

Dincolo din morminte el trist acum priveşte

O tainică fantasmă ce-n zare s-adânceşte,

Fantasma drăgălaşă a verdei tinereţi

Ce fuge de răsuflul geroasei bătrâneţi,

Şi zice: "Timpul rece apasă-umărul meu

Şi cât m-afund în zile, tot simt că e mai greu!

O! lege-a nimicirii, o! lege nemiloasă!

Când, când s-a toci oare a vremii lungă coasă!"

De crezi în poezie...

De crezi în poezie,

În sfânta armonie

Din boltele cereşti,

Când noaptea-nseninată

Luceşte-ncoronată

De stele ce iubeşti;

De crezi în tinereţă.

În gingaşa frumuseţă

Ce-aprinde dulce dor,

Şi-n tainica uimire

Ce-nsuflă-a ta privire,

O! scumpul meu odor!

De crezi în al tău frate,

În suflete curate,

În cer, în Dumnezeu...

Precum eu cred în tine

Ca în cerescul bine,

Crede-n amorul meu.

Noaptea

Noaptea-i dulce-n primăvară, liniştită, răcoroasă,

Ca-ntr-un suflet cu durere o gândire mângâioasă,

Ici, colo, cerul dispare sub mari insule de nori,

Scuturând din a lui poale lungi şi repezi meteori.

Pe un deal în depărtare un foc tainic străluceşte

Ca un ochi roş de balaur care-adoarme şi clipeşte.

Sunt păstori în şezătoare sau vro ceată de voinici?

E vro tabără de care sau un rond de tricolici?

Către munţi prin întuneric un lung bucium se aude.

El aminte suvenirul celor timpuri negre, crude,

Când din culme-n culme noaptea buciumele răsunau

Şi la lupte sângeroase pe români îi deşteptau.

Acum însă viaţa-i lină; ţara doarme-n nepăsare!

Când şi când, un câine latră la o umbră ce-i apare,

Şi-ntr-o baltă mii de broaşte în lung hor orăcăiesc,

Holbând ochii cu ţintire la luceafărul ceresc!

Miezul iernii

În păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit!

Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit,

Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare

Pare-un lan de diamanturi ce scârţâie sub picioare.

Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios

Ca înaltele coloane unui templu maiestos,

Şi pe ele se aşează bolta cerului senină,

Unde luna îşi aprinde farul tainic de lumină.

O! tablou măreţ, fantastic!... Mii de stele argintii

În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii.

Munţii sunt a lui altare, codrii - organe sonoare

Unde crivătul pătrunde, scotând note-ngrozitoare.

Totul e în neclintire, fără viaţă, fără glas;

Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă - nici un pas;

Dar ce văd?... în raza lunii o fantasmă se arată...

E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată!

Ciclonul

Lunca mie drăgălaşă, de-a mea inimă cântată,

Ieri frumoasă şi-nverzită, astăzi zace inundată,

Căci Siretul, mire barbar, de iubirea lui aprins,

În a sale braţe crunte a răpit-o şi cuprins.

Dragă luncă! iarba-ţi verde şi a florilor comoară

Dispărut-au sub potopul ce din treacăt le omoară.

Apele mereu se suie; toate paserile-n zbor

Ţipă jalnic, îngrozite pentru cuiburile lor.

Dar o şi mai cruntă spaimă, dar o cumpănă mai mare

Le aşteaptă, vai de ele! după crunta inundare.

Un ciclon din zarea neagră, plin de fulgeri trăznitori

Vine, vâjăie şi urlă, aducând troieni de nori.

La gura sobei

Aşezat la gura sobei noaptea pe când viscoleşte

Privesc focul, scump tovarăş, care vesel pâlpâieşte.

Şi prin flacăra albastră vreascurilor de aluni

Văd trecând în zbor fantastic a poveştilor minuni.

Iată-o pasăre măiastră prinsă-n luptă c-un balaur;

Iată cerbi cu stele-n frunte care trec pe punţi de aur;

Iată cai ce fug ca gândul; iată zmei înaripaţi

Care-ascund în mari palaturi mândre fete de-mpăraţi.

Iată pajuri năzdrăvane care vin din neagra lume,

Aducând pe lumea albă feţi-frumoşi cu falnic nume;

Iată-n lacul cel de lapte toate zânele din rai...

Nu departe stă Pepelea, tupilat în ilori de mai.

Dar pe mine ce m-atrage, dar pe mine ce mă-ncântă

E Ileana Cosânzeana!... în cosită floarea-i cântă.

Până-n ziuă stau pe gânduri şi la ea privesc uimit,

Că-mi aduce viu aminte de-o minune ce-am iubit!

Sfântul Ilie

Ilie (în ebraică אֵלִיָּהוּ, Elijah, în trad. "Al cărui Dumnezeu este Jah(ve)", în greacă și latină Hλίας respectiv Elias, în arabă إِلْيَاس, Iliās) (sec. al X-lea a. Chr.) a fost un proroc evreu, menționat în cap. 17-20 din A treia carte a regilor din Vechiul Testament.
În Noul Testament Isus face referire la el spunând despre Ioan Botezătorul că este Ilie care trebuia să vină (Matei capitolul 11 versetul 14). Despre Ilie în Noul Testament găsim scris și înMatei 17:3, Marcu 9:4 și Luca 9:30.
Numele Ilie (alternativ Elie) în limba română provine de la numele ebraic Eliyah (Eliiah), ceea ce înseamnă 'Al cărui Dumnezeu (El) este YHWH'.
În sinaxare și martirologii e pomenit pe 20 iulie, cu apoziția «ο θεσβαίος» (ho thesbaíos), redat în limba română prin «Tesviteanul», «Tesbiteanul», «Tișbitul», (HaTișbi în ebraică, după localitatea Teșev sau în versiunile greco latine Tesvi sau Tesba)
Este considerat profet în toate cele trei religii abrahamice.

La data de 20 iulie, Biserica Ortodoxă Română sărbătorește ridicarea la cer a Sfântului Mare Proroc Ilie, Tesviteanul. Unul dintre cei mai importanți prooroci din Vechiul Testament, Sf. Ilie este celebrat ca un mare făcător de minuni și aducător de ploi în vreme de secetă. Sfântul si marele Proroc Ilie, înger întrupat în carne ce a primit de la Dumnezeu puterea de a deschide și închide cerurile, era de origine din Tesvi în Galaad. Tradiția apocrifă, care a transmis aceste detalii despre nașterea Prorocului, precizează că el era din tribul lui Aaron și deci era preot. Se spune că la nașterea sa tatăl său a văzut oameni îmbrăcați în alb învelindu-l în scutece de foc și, dându-i numele, i-au dat să mănânce o flacăra, simbol al râvnei pentru Dumnezeu care l-a mistuit de-a lungul întregii sale vieți. Încă din copilărie, ținea strict toate poruncile Legii și se ținea în permanență în fața lui Dumnezeu printr-o feciorie indiferentă, post neîncetat și rugăciune arzătoare, care îi făcură sufletul ca focul și făcură din el modelul vieții mănăstirești. A activat în Regatul de Nord, în timpul regelui Ahab. Acesta s-a căsătorit cu o principesă păgână, Isabela, care l-a ademenit și pe el să cadă în idolatrie; lipsa de pioșenie și depravarea predecesorilor săi ajunse la culme. Încurajat de soția sa, respingătoarea Izabel, el îi persecuta pe Prooroci și pe toți oamenii rămași credincioși lui Dumnezeu și se închina idolilor Baal și Astarte.

Sfântul și Marele Prooroc Ilie l-a abordat în chip direct purtând o aprigă luptă pentru dreapta credință a poporului care prin exemplu mai marilor săi era târât în idolatrie. La cuvintele Profetului, o secete groaznică se abătu atunci, ca febra, asupra pământului: totul fu secat, devastat, ars ; bărbații, femeile, copiii, animalele domestice și animalele sălbatice, toate mureau din lipsa hranei, izvoarele secau, plantele se ofileau și nimic nu scăpa urgiei îngăduite de Dumnezeu, cu speranța că foametea va face pe poporul lui Israel să se căiască și să se întoarcă la credință.

Din porunca lui Dumnezeu, Proorocul, acoperit cu o piele de oaie și înveșmântat cu piele de vițel, părăsi ținutul lui Israel și se duse la râul de Chorrath (Kerrith), aflat dincolo de Iordan (după tradiția bisericească, în acest loc a fost ridicata apoi mănăstirea Hozeva, care mai exista și astăzi, și unde a trăit și ‎Sfântul Ioan Iacob Hozevitul). Se adăpa cu apa cascadei iar Domnul îi trimise corbi - animale pe care evreii le considerau impure și care aveau reputația unei mari cruzimi față de progeniturile lor - pentru a-i duce pâine dimineața și carne seara, ca să trezească în prooroc mila pentru poporul care suferea. Când cascada secă, Dumnezeu își trimise slujitorul său la Sarepta din Sidon, lăsându-l să vadă de-a lungul drumului efectele dezastruoase ale secetei, pentru a trezi încă o dată în el milă. Ilie ajunse la o văduvă săracă, păgână, care aduna lemne pentru a coace pâine pentru ea și fiul ei. În ciuda sărăciei, ea puse înainte de toate datorate ospitalității și îndată ce Proorocul i-o ceru, ea îi pregăti o pâine, cu făina și uleiul pe care le mai avea. Primi fără întârziere răsplata ospitalității sale : la cuvântul Proorocului, covata sa cu faină și urciorul cu ulei nu se mai goliră până la revenirea ploii. Trecuseră câteva zile de când Ilie era găzduit la aceasta văduvă, când fiul ei muri. Cum femeia, în durerea ei, îl acuza pe omul lui Dumnezeu ca ar fi adus nenorocirea asupra casei ei, Ilie îl luă pe copil, îl urca la etaj acolo unde locuia el si după ce a suflat de trei ori asupra trupului neînsuflețit chemându-l cu strigăte puternice pe Dumnezeu, el îl înapoie pe tânărul băiat viu mamei sale, profețind astfel învierea morților.

Ajuns prin râvna sa pe culmea cea mai de sus a virtuții, Sf. Prooroc Ilie nu a trecut la cele veșnice, ci a fost ridicat la cer fiind considerat demn de a vedea față în față slava Dumnezeului întrupat, alături de Moise și de cei trei Apostoli în ziua Schimbării la față (cf. Matei 17). Sfârșitul lui Ilie este prezentat ca o minune care s-a petrecut cu puterea lui Dumnezeu, pe Care Ilie L-a slujit cu multa autoritate. Se spune că, simțind el că zilele pe pământ sunt numărate, și-a ales ca succesor pe Elisei. Atât de mare a fost personalitatea lui, încât Domnul i-a făcut aceasta favoare de a se muta din viața aceasta pământească la viața cea cerească, fără a trece prin poarta morții. Este a doua personalitate a Vechiului Testament care s-a înălțat cu trupul la cer. Minunea a fost văzută de către ucenicul său, iar el s-a înălțat la cer pe o căruță de foc trasă de cai.

În tradiția populară, Sf. Mare Prooroc Ilie este considerat ocrotitorul recoltelor și a rămas în istoria Bisericii Ortodoxe ca un exemplu de credință și curaj demn de urmat. Biserica Ortodoxă îi aduce multă cinstire, pentru că este pomenit ca mare bărbat și erou al credinței. Fiii Bisericii Ortodoxe Române au o evlavie profundă pentru acest sfânt făcător de minuni. Există tradiții populare diferite din toate zonele geografice ale Românei, încât unitatea este cinstea deosebită care i se cuvine profetului Ilie. Oamenii cred că atunci când se întâmpla fenomene meteorologice spectaculoase, Ilie de fapt traversează cerul cu căruța lui de foc, pentru a ne ocroti. El este mereu și mereu în slujba binelui. Dreptatea si autoritatea precumpănesc în raport cu alte virtuți ale sfinților Noului Testament. Fiind unul dintre Profeții evrei, Biserica Ortodoxă îl cunoaște sub numele de Sfântul Mare Prooroc Ilie Tesviteanul.

Pe 20 iulie, Biserica Ortodoxă sărbătorește suirea la cer a Sfântului și Marelui Prooroc Ilie Tesviteanul. Statisticile existente la nivel național arată că, din totalul celor aproximativ 22 milioane de români, peste 120.000 de persoane (cca 0,55%) poartă numele Sfântului Ilie.
Multe biserici, de la orașe sau de la sate, au hramul Sf. Ilie.Potrivit tradițiilor, de Sfântul Ilie se manâncă, pentru prima dată, roada nouă de mere și de struguri, nuci și alune. Sf. Ilie este considerat și patronul apicultorilor: în această zi, la sate, apicultorii recoltau mierea de albine, activitate cunoscută sub denumirea de "retezatul stupilor".

Predica de Sfantul Ilie

Predică la Vecernia Sfântului Prooroc Ilie – Arhim Nichifor Horia

Iată, în slujba din seara aceasta, în timpul lecturilor din Sf. Scriptură, aţi auzit despre viaţa minunată a Sf. Proroc Ilie şi despre felul spectaculos, putem spune acum, cum a lucrat Dumnezeu adeverirea credinţei lui. Pentru că aţi auzit citindu-se despre felul în care, în faţa mulţimilor, a arătat adevărata credinţă, cerând minune de la Dumnezeu ca semn pentru importanţa acestei drepte credinţe în viaţa omului. Pentru că fără dreaptă credinţă – acesta este mesajul Proorocului Ilie şi în vremurile noastre – „şchiopătăm de amândouă picioarele”, orbecăim în viaţă şi sufletul omului este asemenea pământului uscat, secetos, precum era pământul pe care nu mai plouase de trei ani de zile apă!

Seceta pe care Domnul o îngăduie pe pământ la rugăciunea Proorocului Ilie VĂDEŞTE CĂ MAI GREA DECÂT ACEASTĂ SECETĂ ESTE SECETA SUFLETEASCĂ, A OMULUI CARE NU CUNOAŞTE DREPT PE DUMNEZEU.

Este seceta care nu înţelege în viaţă decât siguranţa de zi cu zi, conflictele de zi cu zi, dar nu poate să înţeleagă că viaţa înseamnă ca, asemenea Proorocului Ilie, noi să avem un dialog cu Dumnezeu, să înţelegem lucrarea lui Dumnezeu în viaţa noastră şi în istorie. Fără asta suntem pământ secetos şi lipsit de roadă. După cum pământul în timpul lui Ilie n-a putut să aducă roadă, ci moarte – mureau oamenii, mureau dobitoacele – tot astfel sufletele noastre, dacă nu se adapă din apa dreptei credințe, din apa Duhului Sfânt, nu numai că nu aduc viaţă şi dragoste în jurul lor, ci, neavând ele însele izvor de viaţă, se prăpădesc şi în jur emană moarte şi blestem. Şi vedem în jur familii chinuite, oamenii chinuiţi, care-şi duc întunericul minţii în patimi grele: beţie, droguri, curvie, ucidere de prunci și alte asemenea pe care le vedem în jurul noastre și ne mirăm de abuzurile care sunt, de nedreptăţile pe care le trăim, de faptul că apasă asupra noastră legi nedrepte.

Sfântul Proroc Ilie ne învaţă că şi noi, și în acest timp în care ne-a îngăduit să trăim, putem să avem un dialog cu Dumnezeu asemenea lui. După ce a certat poporul: Şchiopătaţi de amândouă picioarele! Haideţi să vă arăt care este Dumnezeul Cel adevărat: Dumnezeul meu – propovăduit de Ilie – sau dumnezeul proorocilor mincinoşi. Şi ne învaţă Proorocul Ilie astăzi că nu-i de ajuns să credem într-un Dumnezeu sau în ideea de Dumnezeu sau credem şi noi într-un fel al nostru sau credem că-i bună orice fel de credinţă, și în Buddha, şi In Mahomed, şi în Confucius, şi în altfel de credinţe rătăcite de la adevăr. Nu-i de ajuns să credem că există o forţă, că există o stăpânire deasupra a ceea ce înţelege omul, ci trebuie să avem credinţa dreaptă pe care Însuşi Dumnezeu ne-a descoperit-o.

A luat Dumnezeu în istorie trup şi a vorbit cu omul ca să înţelegem puterea dreptei credinţe vestindu-ne cele ale Împărăţiei Cerurilor şi dându-ne credinţa cea dreaptă. Sf. Proroc Ilie ne vesteşte astăzi: Nu puteţi zidi nimic drept dacă nu aveţi această dreaptă credinţă, nu o înţelegeţi şi nu o păstraţi, pentru că tot ceea ce zidiţi nu este pecetluit de lumina şi viaţa ce vin de la Dumnezeu. Şi vedem că Ilie a luat piatră şi a zidit jertfelnicul lui Dumnezeu, piatra care trebuie să fie piatra dreptei credinţe a noastre. Şi acolo a pus jertfe peste piatră şi, ca să fie şi mai evidentă minunea, a stropit jertfa cu apă îmbelşugat încât şiroia apa deasupra jertfei, deasupra canalului făcut. Şi au făcut şi proorocii mincinoşi închinare de jertfa dumnezeului lor și a spus lor Ilie: Rugaţi-vă dumnezeului vostru, poate vă va răspunde cu foc şi va vădi, măcar în parte, adevărul credinţei voastre. Şi n-a fost nici strigare, nici răspuns, vădind că acolo unde nu este dreaptă credinţă şi dreaptă înţelegere nu este viaţă şi răspuns de la Dumnezeu.
De ce nu se mai întâmplă minuni vădite în sufletele noastre, în lumea noastră? Încă se mai întâmplă, dar sunt ascunse, pentru că nu le putem înţelege, pentru că noi nu hrănim în noi înşine această putere a dreptei credinţe și nu rodim decât sărăcăcios.
Iată că, venindu-i rândul, Ilie face rugăciune scurtă, dar înflăcărată, ştiind că singurul Dumnezeu adevărat poate să învie cu foc şi cu lumină sufletul amorţit de întuneric şi de patimi. Şi, rugându-se, aţi auzit cum foc din cer a mistuit jertfa.

Dar ce urmează e cutremurător şi de mirare, în zilele noastre, mai ales. Ce a zis Proorocul Ilie? Când poporul s-a minunat, ca solzii ce au căzut de pe ochii lui Pavel mai târziu, tot astfel poporul s-a deşteptat şi a înţeles că într-adevăr şchiopăta de amândouă picioarele şi, văzând poporul deşteptat de forţă dumnezeiască, ce spune Ilie? Prindeţi toţi proorocii mincinoşi și ucideţi-i. Şi ne îngrozim astăzi. Asta nu-i cruzime? În ce fel într-adevăr, putem să primim lucrul acesta?

Iar mai târziu în istorie vedem că tot într-o împrejurare a adeveririi dreptei credinţe Sf. Nicolae îl pălmuiește pe Arie. Şi iarăși ne minunăm: este cruzime aceasta? Iată dar că Dumnezeu Însuși, îngăduind şi insuflând aceasta lui Ilie, ce-L slujea, ne vădește cât de importantă este dreapta credință în popor.

AȘA CUM OMUL VEDE CĂ ÎN VIA LUI A IZVORÂT LĂSTAR SĂLBATIC, ÎL DĂ AFARĂ, ȘTIIND CĂ DE ACOLO NU MAI IZVORĂȘTE ROD BUN, BA POATE SCHIMBA TOATĂ VIA, AȘA CUM ÎNTR-O GRĂDINĂ ALTOIESC POM CU MLĂDIȚĂ NOUĂ ȘI ARD TOT CEEA CE E STRICĂCIOS ŞI ARUNC PLANTA CARE S-A ÎMBOLNĂVIT DE MANĂ, TOT ASTFEL PROCEDEAZĂ DUMNEZEU ÎN POPOR ŞI ASTA NU-I CRUZIME, DUPĂ CUM NU-I CRUZIME ATUNCI CÂND CHIRURGUL TAIE UN DEGET CARE S-A ÎNNEGRIT DE BOALĂ, CA NU CUMVA SĂ MI SE ÎNNEGREASCĂ TOATĂ MÂNA ŞI SĂ MOR SAU SĂ-MI TAIE MÂNA ÎNTREAGĂ. IATĂ CÂT DE IMPORTANTĂ ESTE PUTEREA DREPTEI CREDINȚE ÎN VIAȚA NOASTRĂ.

[.......]

Să ne rugăm Proorocului Ilie şi lui Dumnezeu să nu rătăcim de amândouă picioarele pe acest pământ şi să adăugăm la puterea dreptei credințe şi sărmana noastră nevoință de a nu păcătui în niciun fel cu gura noastră şi de a împărtăși celorlalți starea păcii lăuntrice.

De la un alt mare nevoitor vă voi vesti o pildă şi voi încheia cu acest cuvânt. În viaţa Sf. Macarie, se spune că acesta, rugându-se, I-a cerut lui Dumnezeu să-i descopere un alt chip de nevoință, poate mai presus decât pe al lui. Cine dintre nevoitorii care erau în acel timp ar fi ajuns la o măsură mai are decât a lui? Şi-i descoperă Dumnezeu să meargă la două femei căsătorite, care petreceau cu soții lor. Şi, mergând Macarie, începe să le descoasă: <Ce fapte bune aveți voi? Ce nevoințe mai presus de înțelegere aveți voi?> <Apăi, omule al lui Dumnezeu, suntem femei la casele noastre, credem în Dumnezeu şi-L cinstim pe Dumnezeu. dar ce fapte de nevoinţă să avem, decât obişnuite? Trăim cu bărbaţii noştri, ne rugăm, Îl cinstim pe Dumnezeu şi nimic mai mult.> <Nu se poate să fie numai atât, că Dumnezeu mi-a descoperit că măsura credinței voastre este mare.> Şi atunci cele două îi vestesc un legământ pe care l-au făcut dintru început: nu se cunoșteau între ele, erau cumnate, soții lor erau frați, iar ele – două femei cu dreaptă credință. Şi au pus legământ ca-n toate zilele vieţii lor să nu iasă cuvânt deșert, cuvânt stricăcios, cuvânt nefolositor.

O nevoință care ne este la îndemână – câți dintre noi o păzim? Prea puțini. Şi cât de la îndemână ne este! Să ne fie nouă ziua aceasta nădejde că Dumnezeu poate şi vrea să lucreze în viaţa noastră şi să ne luăm asupră-ne o asemenea sărmană nevoinţă. Pe zilele vieţii noastre, pe cât de e cu putinţă, să nu iasă cuvânt de dispreţ, cuvânt de clevetire şi, de s-ar putea, să nu iasă nici cuvânt nefolositor, cuvânt care să nu zidească în aproapele cele ale vieţii celei veşnice.

Dumnezeu să vă binecuvânteze, să vă ajute să rămâneți în dreapta credință, rodnici şi, precum atunci când s-a vădit dreapta credință, Dumnezeu a trimis ploaie pe pământ, tot astfel, când se va lua gândul cel bun, să vă trimită Dumnezeu ploaia Duhului Sfânt, astfel încât în biserică să fiţi cu adevărat o altă familie, familia tuturor celor ce Îl mărturisim pe Dumnezeu ca Tată al nostru.

Dumnezeu să vă ajute, să vă binecuvânteze”.

                                                              - Dorohoi 2013 -

Sursa:

http://www.cuvantul-ortodox.ro/ce-ne-invata-sfantul-prooroc-ilie-predici-dreapta-credinta-un-singur-dumnezeu-adevarat/