Saptamana patimilor III

Miercuri  se aminteste de  femeia pacatoasa care a spalat cu lacrimi si a uns cu mir picioarele Mantuitorului, inainte de Patima Sa, ca simbol al pocaintei si indreptarii omului pacatos. “Doamne”, zicem noi catre Hristos, “femeia care cazuse in pacate multe, simtind dumnezeirea Ta”, deci, fiind miscata de harul dumnezeiesc spre cunoasterea cea mai presus de intelegere, “a luat randuiala de mironosita”. A facut ceea ce doreau sa faca femeile mironosite dupa inmormantarea Mantuitorului. A anticipat inmormantarea lui Hristos si pregatirea Lui cu miresme, “aducand mir de mult pret”. A fost mistuita de dorinta de a i se dezlega pacatele: “Dezleaga-mi pacatele mele, asa cum eu mi-am dezlegat parul”. 

În Sfânta si Marea Miercuri se săvârseste Taina Sfântului Maslu, în amintirea ungerii lui Hristos cu mir, în Betania. La sfârsitul slujbei, preotul îi unge pe credinciosi cu Sfântul Mir. Tot în această zi se pomeneste vinderea lui Iisus de către Iuda (de aceea credinciosii ortodocsi tin si miercurea ca zi de post de-a lungul întregului an).

Saptamana Patimilor II

Marţea Mare

Stihiri de la utrenie (stihologia)

"Iată mirele vine în miezul nopţii şi fericită este sluga pe care o va afla priveghind; iară nevrednic este iarăşi pe carele va afla lenevindu-se. Vezi dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreuiezi, ca să nu te dai morţii, şi afară de împărăţie să te încui. Ci te deşteaptă strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Dumnezeule; pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu,miluieşte-ne pe noi."

"Pe Mirele, fraţilor, să iubim, candelele noastre să le grijim, întru bunătăţi strălucind şi în dreapta credinţă; ca să intrîm împreună cu Dânsul la nuntă gătiţi, cu fecioarele cele înţelepte ale Domnului. Că Mirele, ca un Dumnezeu, dă tuturor dar cunună nestricăcioasă."

"Sfat fără de lege asupra Ta, Mântuitorule, adunând din răutate cu pizmă preoţii şi cărturarii, au îndemnat pe Iuda spre vânzare. Pentru aceasta ieşind fără de ruşine, a grăit asupra Ta popoarelor celor fără de lege, zicând: Ce-mi veţi da mie şi eu voi da pe El în mâinile voastre? Mântuieşte sufletele noastre, Doamne, de osânda acestuia."

"Iuda, cel cu mintea iubitoare de argint, s-a întărâtat asupra Învăţătorului, vrăjmaşul; s-a sfătuit, a gândit vânzare, a căzut din lumină, primind întunericul; a tocmit preţul şi a vândut pe Cel fără de preţ. Pentru aceasta a şi aflat răsplătire precum a făcut ticălosul: spânzurare şi moarte cu durere. Ci pe noi mântuieşte-ne, Hristoase, Dumnezeule, de soarta lui, iertare de greşale dăruind celor ce prăznuim, cu dragoste, prea curatele Tale patimi."

Citiri

La Utrenie:

Matei 22, 15-46 (Despre înviere. Cea mai mare poruncă din Lege. Mesia: Fiul şi Domnul lui David.)

Matei 23, 1-39 (Iisus mustră pe farisei şi pe cărturari. Mustră Ierusalimul, cel ce ucide pe prooroci, şi prezice dărâmarea lui.)

La Liturghie:

Matei 24, 36-51 (A doua venire a lui Hristos şi sfârşitul lumii. Când va veni ceasul acela?)

Matei 25, 1-46 : Pilda celor zece fecioare şi pilada talanţilor

Matei 26, 1-2 ("Ştiţi că peste două zile va fi Paştile şi Fiul Omului va fi dat să fie răstignit.")

Ieşirea 1, 1-20

Iov 1, 1-12

Condac

La ceasul sfârşitului, suflete, gândind, şi de tăierea smochinului temându-te, talantul cel dat ţie cu iubire de osteneală lucrează-l, ticăloase, priveghind şi strigând; ca să nu rămânem afară din cămara lui Hristos.

Icos

Pentru ce te leneveşti, ticălosul meu suflet? Pentru ce ţi se nălucesc fără de vreme griji netrebnice? Pentru ce te zăboveşti cu lucruri trecătoare? Ceasul cel de apoi acum este şi ne vom despărţi de la aceste de aicea. Până când ai vreme trezeşte-te strigând: greşit-am Ţie, Mântuitorul meu, să nu mă tai ca pe smochinul cel neroditor; ci ca un îndurat milostiveşte-Te, Hristoase, spre mine, cel ce strigă cu frică: Să nu rămânem afară din cămara lui Hristos.

Sinaxar

În sfânta si marea Marți se face pomenire de cele zece fecioare din Sfânta Evanghelie.

Tâlcuire de părintele Teofil Părăian

În Marțea Săptămânii celei Mari am făcut pomenire, tot îndrumați de Sfânta noastră Biserică, despre pilda celor zece fecioare, deci despre fecioarele înțelepte și despre fecioarele neînțelepte. Este o pildă spusă de Domnul Hristos și pe care Sfânta noastră Biserică ne-o pune în fata conștiinței în Marțea cea Mare. Și noi, parcurgând Săptămâna Sfintelor Pătimiri, am pomenit marți pilda cu cele zece fecioare și pe cele zece fecioare, luând aminte și prin textele liturgice din ziua respectivă la cele cinci fecioare înțelepte, care au avut untdelemn în candelele lor și care L-au întâmpinat pe Mirele care este Domnul Hristos, au intrat cu El în cămara nunții și s-au bucurat de ospățul mirelui, în timp ce celelalte cinci fecioare nu s-au putut bucura de întâlnirea cu Mirele pentru că au mers să-și cumpere untdelemn pentru candelele lor. Această pildă, Domnul Hristos ne-o pune în față ca să ne gândim la faptul că trebuie să fim întotdeauna pregătiți prin fapte bune pentru întâmpinarea Mirelui ceresc, să fim alcătuiți prin faptele nostre cele bune ca să putem lua parte la ospățul cel veșnic. Domnul Hristos ne îndeamnă la priveghere, concluzia pildei fiind: "privegheați și vă rugați că nu știți când vine Fiul Omului" (Matei 25, 13). Deci, Sfânta noastră Biserică ne învață în fiecare zi de marți din Săptămâna Sfintelor Pătimiri, ne-a învățat și în aceastã săptămână în ziua de marți, să fim cu luare aminte la noi înșine, la datoriile noastre, să așteptăm pe Mirele ceresc cu inimă iubitoare și cu fapte bune, ca și întru aceasta să se preamărească Tatăl nostru cel din ceruri. În această zi de marți, ca și în celelalte zile din Săptămâna Sfintelor Pătimiri, până miercuri inclusiv, la slujba de dimineață, la utrenie, se cântă atât troparul "Iată Mirele vine în miezul nopții..." cât şi troparul "Cămara Ta..." (svetilna / luminânda).

Stihirile de la Laude (utrenie

"Întru luminările sfinţilor Tăi cum voi intra eu, nevrednicul? Că de voi cuteza să intru împreună în cămară, haina mă vădeşte, că nu este de nuntă, şi legat mă vor scoate îngerii afară. Curăţeşte-mi, Doamne, spurcăciunea sufletului meu şi mă mântuieşte, ca un iubitor de oameni."

"De lenea sufletului meu dormind eu, Mire Hristoase, n-am agonisit candelă aprinsă din fapte bune şi m-am asemănat fecioarelor celor nebune, trândăvindu-mă în vremea lucrării. Stăpâne, nu-mi închide milostivirile îndurărilor Tale! Ci, scuturând somnul meu cel întunecat, scoală-mă şi mă bagă în cămara Ta, împreună cu fecioarele cele înţelepte, unde este glasul cel curat al celor ce prăznuiesc şi strigă neîncetat: Doamne, mărire Ţie."

"Auzind, suflete, de osânda celui ce a ascuns talantul, nu ascunde cuvântul lui Dumnezeu; ci vesteşte minunile Lui; ca înmulţind darul, să intri întru bucuria Domnului tău."

Stihirile de la Stihoavnă (utrenie)

"Veniţi, credincioşilor, să lucrăm Stăpânului cu osârdie, că împarte slugilor bogăţie; şi fiecare din noi să înmulţim talantul darului după măsură. Unul să aducă înţelepciune prin lucruri bune; iar altul să săvârşească slujba luminării, să-şi împărtăşească credinciosului cuvântul său, celui ce nu ştie tainele, şi altul să-şi împartă bogăţia săracilor. Că aşa vom înmulţi împrumutul. Şi ca nişte economi credincioşi ai darului, ne vom învrednici bucuriei celei stăpâneşti. Căreia ne învredniceşte pe noi, Hristoase Dumnezeule, ca un iubitor de oameni."

"Când vei veni întru slavă, Iisuse, cu puterile îngereşti şi vei şedea pe scaunul cel de judecată, să nu mă desparţi pe mine, Păstorule cel bun; că ştii căile cele deadreapta, iară cele deastânga sunt strâmbe. Deci să nu mă pierzi împreună cu caprele, pe mine cel înţelenit în păcat. Ci alăturându-mă cu oile cele deadreapta, să mă mântuieşti, ca un iubitor de oameni."

"Mire, cela ce eşti mai frumos cu podoaba decât toţi oamenii, Carele ne-ai chemat pe noi la ospăţul cel duhovnicesc al nunţii Tale, dezbracă-mă de chipul greşalelor mele cel ticălos, prin împărtăşirea patimilor Tale. Şi împodobindu-mă cu haina slavei Tale celei înfrumuseţate, fă-mă împreună-şezător luminat la masa împărăţiei Tale, ca un milostiv."

"Iată, că-şi încredinţează Stăpânul talantul Său ţie, suflete al meu. Primeşte darul cu frică, împrumută pe Cel ce ţi l-a dat, împarte la săraci şi câştigă prieten pe Domnul, ca să stai deadreapta Lui, când va veni cu slavă şi vei auzi glasul cel fericit: Intră, slugă, întru bucuria Domnului tău. Căreia mă învredniceşte pe mine cel rătăcit, Mântuitorule, pentru mare mila Ta."

Saptamana Patimilor I

Este saptamana Patimilor..sau saptamana Mare, cum se mai spune in popor.O saptamana a durerii, a smereniei si a meditatiei. Aceasta saptamana ne aminteste de sacrificiul suprem pe care l-a facut Fiul lui Dumnezeu pentru noi oamenii. Cea mai josnica tradare, cea mai nedreapta judecata, cea mai cruda moarte din istorie, cea mai mare dovada de iubire ..si nu in ultimul rand cea mai mare minune din lume: Invierea.
Astfel biserica ortodoxa a acordat importanta cuvenita acestor evenimente, procesiunile din aceasta saptamana fiind de-a dreptul speciale iar slujbele numite denii, evidentiaza pe cat posibil evenimentele  din acea perioada. Saptamana Patimilor este ea insusi o cununa de spini, cununa care ar trebui sa ne solidarizeze cu suferintele lui Hristos si sa constientizam ca datorita Lui ni s-a mai dat o sansa la mantuire.

Istoric

Desi există putine surse care să indice modul în care era celebrată Săptămâna Patimilor în Biserica timpurie, se pare totusi că aceasta este o practică foarte veche. Deja în secolul al IV-lea celebrarea acesteia pare să fi fost deja o practică bine stabilită, structurată într-un mod asemănător celui din zilele noastre. Aetheria, aflată în pelerinaj la Ierusalim cândva la sfârșitul sec. al IV-lea d.Hr. descria astfel cele petrecute după slujba din Sâmbăta lui Lazăr: "...a început săptămâna Pastilor, pe care ei o numeau Săptămâna Mare", amintind de procesiunile de pomenire a Intrării Domnului în Ierusalim în prima zi a săptămânii (duminică). În timpul acestei săptămâni, se face pomenirea Patimilor și Răstignirii Mântuitorului.

Invierea lui Lazar

După Sâmbăta lui Lazăr (în care se face pomenirea învierii lui Lazăr de către Hristos și făgăduinta învierii tuturor), se intră în ultima săptămână a Postului Pastilor (Postul Mare), Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor, timp în care în slujbele bisericesti se face pomenirea ultimelor zile ale lui Hristos pe pământ, înainte de Răstignirea și Învierea Lui. În timpul acestei săptămâni, slujbele Utreniei se săvârsesc în seara zilei dinainte (sub formă de Denie), conform obiceiului vechi care spune că ziua începe la apusul soarelui si se sfârseste la apusul soarelui din ziua următoare.

Duminica Floriilor

Icoana Intrării lui Hristos în Ierusalim

Prima zi a Săptămânii Patimilor începe cu Vecernia de sâmbătă seara, care conduce spre slujba Intrării Domnului în Ierusalim de a doua zi dimineața (Duminică). Hristos îsi face intrarea triumfală în Ierusalim, fiind primit cu ramuri de palmier (la români credinciosii aduc la biserică ramuri de salcie), ca un împărat; astfel se vesteste venirea pe pământ a Împărătiei Cerurilor.
Luni in Saptamana Patimilor, se aminteste de patriarhul Iosif, vandut de fratii sai cu treizeci de arginti. El este o preinchipuire a lui Hristos, care a fost vandut de Iuda. Acuzat de desfranare, ajunge in temnita. In urma talmacirii unor visuri, este scos din inchisoare si pus administrator peste tot Egiptul. Stapanirea lui Iosif peste Egipt era o prefigurare a biruintei lui Hristos asupra pacatelor lumii.Tot in aceasta zi se face referire si la smochinul neroditor, blestemat de Hristos sa se usuce pentru ca nu avea rod. E o pilda data omului, din care trebuie sa retinem ca Dumnezeu este atat iubire cat si dreptate. Deci, la Judecata de Apoi, El nu doar va rasplati, ci va si pedepsi pe cei ce nu au rodit.
Incepand cu Denia de duminica seara, se canta pana in Sfanta si Marea Joi urmatorul tropar:
“Iata mirele vine in miezul noptii si fericita este sluga pe care va afla-o priveghind; iar netrebnica e cea pe care o va gasi lenevindu-se. Vezi dar, suflete al meu, cu somnul sa nu te ingreuiezi, ca sa nu te dai mortii si afara din Imparatie sa te incui, ci te desteapta strigand: Sfant, Sfant, Sfant esti Dumnezeul nostru, pentru Nascatoarea de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi”.

Tâlcuire de la părintele Teofil Părăian
Luni, în Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos, Biserica ne aduce aminte de fericitul Iosif cel frumos, cel frumos la trup şi la suflet. Este vorba de Patriarhul Iosif, care ne impresionează pe toţi prin dorinţa lui de a-I sluji lui Dumnezeu împlinind poruncile, prin dorinţa lui de a fi curat înaintea lui Dumnezeu, prin faptul că a fost bun şi binevoitor cu fraţii săi care l-au vândut în Egipt. El este o preînchipuire a Domnului nostru Iisus Hristos, cel vândut de Iuda, unul dintre ucenicii săi, este o preînchipuire a Domnului Hristos, care a ţinut să împlinească întru toate voia Părintelui Ceresc şi să ne fie nouă pildă de urmat. Fericitul Iosif este omul vrednic de pomenire pentru toate câte s-au întâmplat cu el. A fost iubit de părinţii lui, a fost iubit de Patriarhul Iacov. Fraţii lui l-au vândut în Egipt. A ajuns în Egipt şi asezarea sufletului său a fost probată într-o ispită peste care a trecut. A ajuns în închisoare învinuit fiind de păcate, el, care a ţinut să rămână fără de păcat, apoi ca tâlcuitor al viselor lui Faraon, mai-marele Egiptului, însă a fost găsit drept înţelept şi bun de a conduce Egiptul şi a salvat de la moarte prin înfometare pe concetăţenii săi şi pe conaţionalii săi, pe care după aceea i-a adus în Egipt. De aceea Sfânta noastră Biserică îl pomeneşte cu cinstire ca un preînchipuitor al Mântuitorului.
Tot în această zi de Luni binecuvântată, pomenim şi o minune pe care a făcut-o Domnul Hristos, o minune spre înţelepţirea credincioşilor, pentru că negăsind smochine într-un smochin neroditor, l-a blestemat să se usuce şi s-a uscat, iar Sfânta noastră Biserică pomenind această întâmplare, are în vedere o explicaţie pentru cei credincioşi, atrăgându-le atenţia că suntem toţi chemaţi spre rodire şi că Domnul Hristos aşteaptă ceva de la noi, si noi suntem datori să-i oferim Mântuitorului virtuţile noastre în loc de alte roade. Smochinul cel blestemat de Mântuitorul este un fel de pildă pentru noi, ca să ştim că Domnul Hristos răsplăteşte nu numai binele pe care-l fac oamenii, ci răsplăteşte şi pedepseşte şi îndărătniciile lor, şi neangajările lor spre bine. Se spune în Sinaxarul de la slujba de Luni, din Săptămâna Patimilor că Domnul Hristos nu şi-a arătat niciodată puterea pedepsitoare asupra oamenilor - să înţelegem în vremea propovăduirii Sale - dar şi-a arătat-o asupra unui smochin, ca să se înţeleagă din aceasta că El are şi putere pedepsitoare, iar credincioşii să se silească să fie, nu sub blestem, ci sub binecuvântarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cum reiese şi dintr-o alcătuire din Postul Sfintelor Paşti, în care vorbim fiecare dintre noi cu propriul nostru suflet şi ne îndemnăm pe noi înşine să nu dormităm, ci să ne trezim şi să lucrăm pentru slava lui Dumnezeu şi pentru binele nostru vremelnic şi veşnic.

Duminica Floriilor - Intrarea Domnului in Ierusalim

Sarbatoarea Intrarii lui Hristos in Ierusalim este cunoscuta in popor sub denumirea de Florii. Parintele profesor Ene Braniste afirma ca aceasta sarbatoare se mai numea si Duminica aspirantilor la Botez, deoarece in aceasta zi catehumenii, care fusesera admisi la Botez, mergeau la episcop pentru a primi Crezul ca marturisire de credinta. Aceasta duminica a purtat si denumirea de Duminica gratierilor, pentru ca in cinstea ei, imparatii acordau gratieri.

Biserica vede in aceasta sarbatoare inaintarea lui Hristos spre jertfa de pe cruce. El putea sa evite moartea, insa, o primeste de buna voie pentru a o birui. Lui nu-i este impusa moartea ca o necesitate, asa cum ne este impusa noua. De aceea El moare pentru altii, nu pentru Sine. El nu avea pacatul imprimat in firea Sa, ca noi toti, pentru ca S-a nascut ca om prin voia Sa.

Existand din vesnicie ca Dumnezeu, El a luat firea omeneasca, dar a incadrat-o in ipostasul dumnezeiesc. Daca s-ar fi nascut ca orice om din pacat, prin pasiune omeneasca, ar fi murit pentru El si nu pentru noi. Ar fi ramas in moarte ca orice om, deci nu ar fi inviat. Intrarea in Ierusalim este o prefigurare a Intrarii in Ierusalimul ceresc. Astfel, nu intamplator noi cantam in noaptea de Pasti: "Lumineaza-te, lumineaza-te noule Ierusalim".

In legatura cu acest eveniment, evanghelistul Matei noteaza: "Spuneti fiicei Sionului: Iata imparatul tau vine la tine bland si sezand pe asina, pe manz, fiul celei de sub jug" (Matei 21, 5).

Floriile si manzul asinei

In interpretarea Sfintilor Parinti, asina preinchipuie poporul iudeu, in timp ce manzul prefigureaza neamurile care urmau sa fie chemate la credinta.

Aceasta interpretare este dreapta, pentru ca stim ca iudeii il vor prigoni pe Hristos si paganii Il vor primi. Cei mai multi dintre pagani vor fi purtatori de Hristos de-a lungul istoriei si vor intra cu El in Ierusalimul de sus, in Imparatia cerurilor.

"Acestea nu le-au inteles ucenicii Lui la inceput, dar cand S-a preaslavit Iisus, atunci si-au adus aminte ca acestea erau scrise pentru El si I le-au facut Lui". In general, ucenicii au inteles foarte putin din ceea ce s-a intamplat cu Invatatorul lor pana cand El le-a sporit intelegerea (Luca 24,45) si Duhul lui Dumnezeu i-a luminat cu limbi de foc. Numai atunci au priceput ei toate lucrurile, aducandu-si-le aminte.Sfantul Ignatie Brancianinov vede in "Manzul asinei" si altceva. Acest manz il descopera pe omul manat de pofte dobitocesti, lipsit de libertatea sa duhovniceasca, legat de impatimire si de obisnuinta vietii trupesti. Invatatura lui Hristos desface asinul de iesle, adica de implinirea voii pacatoase si trupesti. Dupa aceea, Apostolii aduc asinul la Hristos, isi pun pe asin hainele: pe el Se asaza Domnul si savarseste pe el intrarea in Ierusalim.Asta inseamna ca dupa ce omul paraseste viata pacatoasa, este adus la Evanghelie si imbracat, ca in niste haine apostolesti, in cunoasterea lui Hristos si a poruncilor Lui. Atunci Se asaza pe el Domnul, aratandu-i-Se duhovniceste si salasluind duhovniceste in el, precum a binevoit a fagadui: "Cela ce are poruncile Mele si le pazeste pe ele, acela este cel ce Ma iubeste: si cel ce Ma iubeste, iubit va fi de Tatal Meu. De Ma iubeste cineva, a grait El, cuvantul Meu va pazi; si Eu il voi iubi pe el, si Ma voi arata lui; si Tatal Meu il va iubi pe el, si la el vom veni, si locas la dansul vom face" (Ioan 14, 21, 23).Astfel, Hristos Se asaza pe insusirile firesti ale omului care s-a supus Lui, care si-a insusit invatatura Lui cea atotsfanta, si il aduce, sezand pe el, in cetatea duhovniceasca a lui Dumnezeu, in Ierusalimul al carui ziditor este Dumnezeu, nu omul.Multimea Il primeste pe Mantuitorul in Ierusalim cu aceste cuvinte: "Osana Fiului lui David; binecuvantat este Cel ce vine intru numele Domnului! Osana intru cei de sus!" (Matei 21, 9). Invierea lui Lazar era cauza careia i se datora, in cea mai mare masura, aceasta primire insufletita. Dar sa nu uitam, ca acelasi popor care-L slavise si-L primise ca pe un imparat, peste cateva zile va striga, incitat de farisei si de carturari: "Rastigneste-L! Rastigneste-L!" Evreii care participau la aceasta sarbatoare, asteptau de la Hristos sa fie un conducator care sa modifice situatia politica in folosul lor, si nu un Dumnezeu coborat printre oameni, spre a-i izbavi de pacat. E adevarat ca au existat si multi iudei care s-au daruit Domnului, crezand in El fara sovaiala.

Floriile si ramurile de salcie

Dupa modelul multimii din cetatea Ierusalimului care l-a intampinat pe Mantuitorul cu ramuri de finic, Biserica Ortodoxa a randuit ca in aceasta zi sa imparta credinciosilor ramuri de salcie binecuvantate. Ramurile de salcie simbolizeaza biruinta asupra mortii.

In duminica Floriilor, Biserica a randuit sa fie dezlegare la peste. In seara acestei duminici, incep deniile din saptamana Sfintelor Patimi.

Sursa

Adrian CocosilaCrestinOrtodox.ro

Sambata lui Lazar

Sâmbăta lui Lazăr este sâmbăta de dinainte de Duminica Floriilor - Intrarea Domnului în Ierusalim. În această zi, Biserica face pomenirea învierii lui Lazăr de către Domnul Iisus Hristos, înfăptuită în Betania. Data acestei sâmbete este deci una schimbătoare de la un an la altul, în funcție de data Paștilor - mai precis opt zile înainte de aceasta.

Pictura de Luca Giordano, circa 1675

Evanghelistul Ioan relatează (Ioan 11) că, în ajunul intrării Sale în Ierusalim, cu câteva zile înainte de Patimile Sale, Mântuitorul Iisus Hristos a venit în Betania, chemat fiind de surorile lui Lazăr (prieten al lui Iisus), Marta și Maria, în casa cărora Iisus a fost găzduit de mai multe ori pe timpul activității sale publice (Luca 10, 38-42). Lazăr era bolnav, așa că surorile au trimis după Iisus, ca să vină în casa lor și să-l vindece. Dar Lazăr a murit până la venirea lui Iisus, și așa are loc marea minune a învierii lui Lazăr, care, deși mort de patru zile și depus în mormânt, este readus la viață de către Mântuitor. Atunci mulți dintre evreii care se găseau acolo au crezut în El (Ioan 11, 45).

Ca urmarea a învierii lui Lazăr la patru zile de la moartea acestuia, Hristos a fost întâmpinat ca Mesia cel demult așteptat, Împăratul lui Israel.
Împlinind proorociile din Vechiul Testament, El intră în Ierusalim, cetatea regală, călare pe un mânz de asină (Zaharia 9,9; Ioan 12,12-15). Mulțimile L-au primit, având în mâini ramuri de palmier, cu cântări și strigăte de laudă: "Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului! Osana, Fiul lui David, Împăratul lui Israel!"
Văzând că mulți credeau în el, ca urmare a învierii lui Lazăr, dar și văzând că este slăvit de popor, preoții și cărturarii, în frunte cu arhiereul Caiafa, vor căuta să Îl omoare (Luca 19, 47-48, Ioan 11,45-57).

Sâmbăta lui Lazăr și Duminica următoare acesteia fac legătura între Postul mare și Săptămâna Mare. În ajunul celebrării învierii lui Lazăr, la Vecernie este anunțată în mod solemn încheierea celor patruzeci de zile ale Postului Mare. Aceste două zile, înainte de Patimile Mântuitorului, sunt unice și paradoxale.
Celebrarea Sâmbetei lui Lazăr este una pascală. Liturghia din această zi în slăvește pe Hristos - Învierea și Viața, Care, ridicându-l pe Lazăr din morți, a preînchipuit învierea de obște, a tuturor oamenilor, chiar înainte de patimile și moartea Sa. Această Liturghie este singura ocazie din cursul anului bisericesc în care cântările Învierii de Duminica se țin într-o altă zi.

În vechime, Sâmbăta lui Lazăr făcea parte din cele câteva mari zile baptismale din cursul anului bisericesc. La Sfânta Liturghie din Sâmbăta lui Lazăr, în locul Trisaghionului, se cântă imnul baptismal din Epistola către Galateni: "Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și-mbrăcat" (Galateni 3, 27).
În calendarul și imnografia Bisericii, această zi este strâns legată de ziua următoare, Intrarea Domnului în Ierusalim și de Învierea Domnului. De aceea, troparul acestei sâmbete este același cu cel al Floriilor: "Învierea cea de obște mai înainte de Patima Ta încredințând-o, pe Lazăr din morți l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta și noi, ca pruncii, semnele biruinței purtând, Ție Biruitorului morții strigăm: Osana Celui dintru înălțime! Bine ești cuvântat, Cel ce vii întru numele Domnului."
Învierea lui Lazăr preînchipuie învierea cea de obște, a tuturor, și de aceea în această sâmbătă se face pomenire generală pentru morți, cerând de la Domnul ca toți cei adormiți să fie așezați "în loc luminat, în loc cu verdeață, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinarea".

Cum vad pasarile lumea

AirPano este un proiect non-profit axat pe realizarea tururilor virtuale, de inalta rezolutie, ale celor mai interesante locuri de pe planeta. O echipa de fotografi rusi calatoreste in jurul lumii pentru a realiza poze panoramice impreisonante ale celor mai frumoase locuri care le ies in cale. "De obicei facem fotografiile din elicopter, insa ne place sa surprindem frumusetile lumii si din aeroplane, dirijabile sau baloane cu aer cald", au spus fotografii. Practic, pozele facute de ei ne prezinta lumea asa cum numai pasarile o pot vedea. Sunt privelisti uluitor de frumoase, prin prisma diversitatii formelor, culorilor si amestecului de elemente arhitecturale care capata o cu totul alta infatisare cand sunt privite de sus.

Districtul Westerdok, Amsterdam

Emiratele Arabe

Catedrala Sf. Vasile, Moscova

Cascada Churun-meru, Venezuela

Barcelona

Arcul de Triumf, Paris

Lacul Bogoria, Kenya

Central Park, New York

Sursa - Toxel Magazine

1 Aprilie

Supranumita si Ziua Pacalelilor, 1 aprilie este alaturi de 1 iunie si una dintre zilele preferate ale copiilor, care incearca in fiecare an sa isi pacaleasca parintii si profesorii. Pentru cei cu simtul umorului dezvoltat si cu un gust deosebit pentru farse, ziua de 1 aprilie este un prilej foarte bun de distractie. Pentru cei cu multi "dusmani" sau prieteni glumeti, s-ar putea sa fie mai degraba o zi in care sa nu isi doreasca sa iasa din casa. Dupa cum spunea Mark Twain, "ziua de 1 aprilie este ziua in care ne amintim ce suntem in celelalte 364 de zile ale anului".

1 aprilie - Pacaleala lui Noe sau a bisericii?

Una dintre ipotezele cu privire la originea zilei de 1 aprilie este legata de Noe, care se pare ca si-a trimis porumbelul sa caute in mod gresit pamant uscat dupa ce inundatia a inceput sa se retraga de pe uscat pe 1 aprilie.

O a doua ipoteza, acceptata de majoritate, sustine ca originea zilei de 1 aprilie are legatura cu schimbarea calendarului gregorian. In vechiul calendar gregorian, ziua Anului Nou era sarbatorita pe data de 1 aprilie, in loc de 1 Ianuarie. Dupa schimbarea calendarului gregorian, in anul 1582, in timpul lui Carol al IX-lea, oamenii au avut initial probleme de a se obisnui cu sarbatorirea noului an pe 1 Ianuarie. Cativa oameni care sarbatoreau anul nou pe 1 aprilie, au fost numiti "April fools" (nebuni de aprilie).

1 aprilie - Pacaleala internationala

Ziua de 1 aprilie este recunoscuta ca fiind Ziua Pacalelilor in Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Spania, Italia, Portugalia, Suedia, , Norvegia, Germania si Franta. In Franta cel care cade victima unei pacaleli este numit "poisson d’Avril" (peste de aprilie), in Anglia este numit "noddy", iar in Scotia acestuia i se spune "April qowk" sau "April cuckoo"(cuc de aprilie).

Se pare ca Ziua Pacalelilor este sarbatorita chiar si in unele tari din America Latina, cum ar fi Peru si Columbia. Diferenta este ca in aceste tari sarbatoarea are loc pe data de 28 Decembrie si poate numele de "Dia de los inocentes" (ziua celor naivi). Chiar daca numele si data difera, farsele care se fac sunt aceleasi.

Astazi de Ziua Pacaleillor

Ziua Pacalelilor este astazi sarbatorita in Franta prin cadouri constand fie in felicitari cu pesti, fie in bomboane de ciocolata in forma de peste. Exista in Franta si o traditie de a prinde pe spatele celui pacalit un peste de hartie cu un ac cu gamalie.

Superstitii de 1 aprilie

Traditia spune ca pacalelile trebuie facute pana la ora pranzului. Pacalelile facute dupa ora pranzului, deci dupa ora 12, se spune ca aduc ghinion celui care pacaleste. De asemenea, casatoria nu este recomandata de 1 aprilie: se spune ca barbatul care se insoara de 1 aprilie va fi sub papuc toata viata.

Mass-media pacalelii

Cred ca stiai deja ca nu trebuie sa crezi tot ceea ce auzi, dar eu iti sugerez chiar sa iti dublezi atentia daca este vorba despre o zi de 1 aprilie. Nu doar prietenii, ci si mass-media incearca sa va pacaleasca de 1 aprilie. Atat ziarele, cat si televiziunile, obisnuiesc sa faca farse de 1 aprilie, anuntand stiri false. Printre cele mai celebre farse mass-media de-a lungul timpului, se numara urmatoarele:

In 1998, un ziar din Alabama a anuntat ca legislatura statului Alabama a hotarat sa schimbe valoarea numarului Pi, rotunjindu-l la valoarea 3;

In anul 1950, o televiziune olandeza a anuntat ca Turnul din Pisa s-a prabusit;

Acum cativa ani, anumite siteuri din China si Coreea au anuntat ca Bill Gates a fost asasinat;

Google a anuntat ca va dubla spatiul de stocare pe Gmail.

Johann Sebastian Bach

Johann Sebastian Bach (pronunție în germană: /joːhan zebastjan bax/ n. 31 martie 1685, Eisenach — d. 28 iulie 1750, Leipzig) a fost un compozitor german și organist din perioada barocă, considerat în mod unanim ca unul dintre cei mai mari muzicieni ai lumii. Operele sale sunt apreciate pentru profunzimea intelectuală, stăpânirea mijloacelor tehnice și expresive și pentru frumusețea lor artistică.

Biografie

Johann Sebastian Bach s-a născut într-o familie de muzicieni profesioniști. Tatăl său, Johann Ambrosius Bach, era muzician de curte, având sarcina de a organiza activitatea muzicală cu caracter profan a orașului, dar și funcția de organist al bisericii locale. Mama sa, Elisabeth Lämmerhirt, a murit de timpuriu, urmată curând după aceea de tatăl său, când Johann Sebastian avea numai 9 ani. Rămas orfan, a plecat la fratele său mai mare, Johann Christoph Bach, organist la Ohrdurf. Aici a început să execute primele motive muzicale la orgă, dovedind o înclinație deosebită pentru acest instrument. Dorința de a se perfecționa l-a făcut să viziteze pe cei mai cunoscuți organiști din acea perioadă, ca Georg Böhm, Dietrich Buxtehude șiJohann Adam Reinken. În 1703 obține primul post de organist în orășelul Arnstadt; datorită virtuozității sale deja evidente, a fost angajat într-o poziție mai bună ca organist în Mühlhausen. Unele din primele compoziții ale lui Bach datează din această epocă, probabil și celebra „Toccata și Fuga în Re minor".

În 1708, Bach obține postul de organist de curte și maestru de concerte la curtea ducelui de Weimar. În această funcție avea obligația de a compune nu numai muzică pentru orgă, dar și compoziții pentru ansambluri orchestrale, bucurându-se de protecția și prietenia ducelui Johann Ernst, el însuși compozitor. Pasionat de arta contrapunctului, Bach a compus majoritatea repertoriului de fugi în timpul activității sale în Weimar. Din această perioadă datează celebra compoziție „Clavecinul bine temperat” (germană: Wohltemperiertes Klavier), care include 48 preludii și fugi, câte două pentru fiecare gamă majoră și minoră, o lucrare monumentală nu numai prin folosirea magistrală a contrapunctului, dar și pentru faptul de a fi explorat pentru prima dată întreaga gamă tonală și multitudinea intervalelor muzicale.

Din cauza deteriorării raporturilor cu ducele Wilhelm Ernst, Bach este nevoit să părăsească Weimarul în 1717, transferându-se la curtea prințului Leopold de Anhalt-Cöthen. În acest timp, compune cele 6 concerte brandenburgice, precum și suitele pentru violoncel „solo”, sonatele și partitele pentru vioară „solo” și suitele orchestrale.

În 1723, Johann Sebastian Bach este numit cantor și director muzical la biserica St. Thomas din Leipzig. Bach avea sarcina, pe de o parte, de a preda muzica elevilor de la școala de canto, pe de altă parte, să furnizeze compoziții muzicale celor două biserici principale din Leipzig, compunând câte o cantată în fiecare săptămână, inspirate din lecturile biblice duminicale. Pentru zilele festive, Bach a compus cantate și oratorii de o deosebită frumusețe, ca Patimile după Matei pentru Vinerea patimilor, Magnificat pentru Crăciun ș.a. Multe dintre operele acestei perioade sunt fructul colaborării cuCollegium Musicum din Leipzig sau reprezintă compoziții așa-zise erudite, ca cele patru volume de exerciții pentru clavecin, partitele pentru pian, Variațiunile Goldberg, Arta Fugii, Concertul italian ș.a.

Johann Sebastian Bach s-a căsătorit în 1707 cu Maria Barbara, cu care a avut 7 copii, din care numai 4 au supraviețuit bolilor copilăriei. După moartea primei sale soții, Bach s-a recăsătorit în 1721 cuAnna Magdalena Wilcke, o tânără soprană, cu care - deși cu 17 ani mai tânără ca el - a avut o lungă căsnicie fericită. Împreună au avut 13 copii. Toți fiii lui Bach au arătat o deosebită dotare pentru muzică, mulți dintre ei devenind muzicieni consacrați, așa Wilhelm Friedemann Bach, Johann Gottfried Bernhard Bach, Johann Christoph Friedrich Bach, Johann Christian Bach și Carl Philipp Emanuel Bach.

Operele lui Johann Sebastian Bach au fost clasificate și catalogate în 1950 de muzicologul Wolfgang Schmieder în Bach-Werke-Verzeichnis (Catalogul operelor lui Bach: BWV) și sunt numerotate ca atare.

Bach nu s-a rupt de viața omului și de idealurile sale. Vastitatea și diversitatea temelor bachiene, clocotul mereu viu al muzicii sale îndreptățesc cuvintele lui Beethoven: „Nu pârâu, ci ocean trebuia să se numească” (în germană, Bach=pârâu).

Trăind într-o epocă în care omenirea se afla în pragul noilor împliniri clasice și când aristocrația feudală primea, rând pe rând, lovituri ce-i grăbeau sfârșitul, Bach a asimilat variatele tendințe care se încrucișau în spiritualitatea vremii. Cu uriașa sa forță morală și sevă creatoare, Bach a configurat variate expresii, turnate în perfecte arhitecturi sonore. Ducând la perfecțiune formele plămădite însecolul al XVII-lea, Bach exprimă în muzica sa cele mai înalte idei și năzuințe umane.

S-a născut la 21 martie 1685, la Eisenach, în ținutul Turingiei, unde familia Bach era cunoscută prin numărul mare de muzicieni pe care i-a dat. Arborele genealogic al familiei Bach începe cu Veit Bach (cca 1550-1619), un brutar cu recunoscute aptitudini muzicale. În această familie cultivarea muzicii a devenit o tradiție, mulți membri îndeletnicindu-se cu muzica, fie ca profesioniști, fie ca amatori. Tatăl lui Sebastian, Johann Ambrosius, era un modest muzician, împovărat de o familie numeroasă cu opt copii, dintre care i-au rămas în viață patru, Sebastian fiind mezinul.

Rămas orfan la zece ani, fratele mai mare J. Christoph, organist la Ohrdurf, îl ia la el și-l instruiește în domeniul muzicii, al clavecinului și al compoziției. Elev al lui Johann Pachelbel, unul dintre renumiții organiști germani ai vremii, J. Christoph i-a asigurat o severă educație, ce contravenea năzuințelor copilului, căci în el mocnea deja flacăra artistului. Simțind nevoia unui orizont mai larg, micul Johann copia pe furiș compoziții ale renumiților organiști, J. Pachelbel, J. Froberger, J. K. Kerl. Încorsetarea în regulile severe i-a servit însă la obținerea unei virtuozități de scriitură polifonică, atât de necesară artistului în mânuirea cu lejeritate a mijloacelor de exprimare.

După cinci ani (1700), se mută la Liceul din orașul Lüneburg, unde devine și corist la biserica Sfântul Mihail. Timpul petrecut la Lüneburg are mare importanță, deoarece aici cunoaște în biblioteca școlii creații de Palestrina, Lasso, Schütz, Schein, Scheidt, Pachelbel ș.a. Tot aici îl are printre îndrumători pe organistul Georg Böhm, elev al lui J. Reincken și continuator al școlii germane nordice de orgă. De la reprezentanții acestei școli, Bach și-a însușit stilul amplu și fastuos, precum și dramaturgia și lirismul acestei muzici de orgă. De la Böhm preia tradiția prelucrării polifonice a coralelor, pe care o va duce la mare înflorire în formele bazate pe coral. Dornic să asimileze cât mai mult, se îndreaptă spre Hamburg pentru a-l auzi și cunoaște pe organistul și compozitorul Johann Adam Reincken.

Lipsit de mijloace pentru a urma Universitatea, la terminarea școlii din Lüneburg este nevoit să se angajeze ca muzician la diferite curți și, astfel, începe să se lovească de vicisitudinile vieții de muzician, aflat în slujba unui senior sau a unui consiliu comunal. După câteva luni petrecute ca violonist la curtea din Weimar, s-a angajat ca organist la Arnstadt (1704-1707), dar îndatoririle postului nu-i puteau satisface aspirațiile muzicale și nici nu-i erau favorabile evoluției sale artistice. Atât calitatea muzicii ce trebuia executată, cât și nivelul scăzut de profesionalism al coriștilor, pe care trebuia să-i învețe în continuu, nu puteau contribui la dezvoltarea sa.

În perioada de timp petrecută la Arnstadt, el cere un concediu de patru săptămâni și pleacă pe jos la Lübeck. Aici, bătrânul D. Buxtehude, în vârstă de 68 de ani, își desfășura activitatea de organist, cântând atât la slujbe, cât și la acele „Abendmusiken„. În loc de patru săptămâni, el rămâne patru luni, timp în care își însușește procedeele componistice și instrumentale ale marelui organist. Acest fapt a provocat indignarea conducătorilor bisericii din Arnstadt, așa încât, după scurt timp, s-a mutat la Mühlhausen, unde se căsătorește cu vara sa, Maria Barbara Bach. Climatul spiritual nefiindu-i nici aici favorabil, în anul 1708 pleacă la Weimar, unde activează ca organist și muzician al curții. În anii petrecuți ca muzician la curtea ducală din Weimar (1708-1717) și apoi la Köthen (1717-1723) și-a îndreptat privirile înspre muzica de cameră, studiind cu râvnă opera compozitorilor contemporani germani, francezi și italieni, transcriind numeroase lucrări ale acestora pentru orgă și clavir. La Weimar a transcris concerte pentru orgă (6) și pentru clavir (18) din creația lui Vivaldi, Corelli, Benedetto Marcello, Telemann. Alteori, el prelucra numai anumite teme, utilizate în ample fugi (din Legrenzi, Albinoni, Corelli).

Ca muzician de curte, Bach a cunoscut bine muzica franceză, printru-un elev al lui Lully, prezent la curtea de la Celle. Curțile numeroșilor principi germani, oricât de neînsemnați ar fi fost ei, se întreceau în a imita fastul și strălucirea curții regale franceze. Versailles-ul dădea tonul modei în Europa și micii principi germani căutau să-l imite, organizând serbări și recepții somptuoase, în care muzica avea un rol însemnat. Cei mai înstăriți își permiteau să țină chiar un teatru de operă.

În muzica de cameră, arta claveciniștilor francezi, cu ornamentația rococo-ului, s-a răspândit și la curțile germane. Bach a asimilat acest stil și pe cel al violoniștilor italieni, dar a trecut aceste modalități de exprimare prin propriul său filtru creator. Din arta claveciniștilor francezi a surprins elemente viabile, și anume grația și spontaneitatea melodică, înlăturând ornamentația inutilă sau dăunătoare clarității. Iar din muzica italienilor a preluat cantabilitatea, evitând linia melodică emfatică sau prea încărcată de ornamentică.

Din timpul șederii la Weimar, datează celebra întâlnire a lui Bach cu organistul francez Jean Louis Marchand. Invitat la curtea regală din Dresda, în anul 1717, pentru un turnir muzical cu acest organist, Bach și-a uimit adversarul prin variațiunile improvizate la clavecin, încât, în preziua turnirului Marchand a plecat pe neașteptate.

La Weimar a scris cele mai bune lucrări pentru orgă, în schimb la Köthen, neavând o orgă pe măsura cerințelor sale, și-a îndreptat atenția spre muzica instrumentală de cameră. Aici a scris cele șase Concerte brandenburgice (1721), comandate de markgraful Christian Ludwig de Brandenburg, și o parte din cantatele sale laice. În anul 1720, la Köthen, îi moare soția. După un an, se recăsătorește cu Anna Magdalena Wülken, muziciană cu o frumoasă voce de soprană și aptitudini muzicale, căreia îi dedică, pentru studiu, acele gingașe Klavierbüchlein, colecții de mici piese pentru începători. În 1720, a încercat să ocupe postul de organist la biserica Sfântul Iacob din Hamburg, dar, în locul lui, a fost preferat un muzician rămas anonim. Aici va cânta și la orga bisericii Sfânta Ecaterina, în fața organistului Reinecke. Acesta, auzindu-l cu ani în urmă realizând variațiuni pe diferite teme, a exclamat cu entuziasm: „Credeam că nu mai există această artă; văd că încă mai trăiește în dumneavoastră.”

În anul 1723 s-a stabilit la Leipzig în calitate de cantor la biserica Sfântul Toma, unde avea obligația de a instrui copiii din cor în ale muzicii, de a scrie, de a repeta cu coriștii școlii și de a executa în fiecare săptămână câte o nouă cantată. Condițiile istovitoare de lucru, dar mai ales atitudinea obtuză și chiar răuvoitoare a conducătorilor orașului sau ai bisericilor (el va dirija și corul bisericii Sfântul Nicolae), de care depindea, și grijile familiale au înnegurat viața genialului muzician. În pofida greutăților și a climatului muzical cu totul impropriu unei creații de larg orizont, Bach scrie în ultima perioadă a vieții sale cele mai mari și mai valoroase lucrări: cantatele „tragice”, Magnificat, Pasiunile și Missa în si minor.

Cu ocazia vizitei făcute la Berlin (1747) regelui flautist Friedrich al II-lea al Prusiei, (la curtea căruia funcționa ca clavecinist fiul său K. Philipp Emanuel) Bach a improvizat o magnifică fugă pe searbăda temă dată de rege. Întors la Leipzig, a scris pe această temă șapte ricercare, două canoane și o sonată á tre (pentru flaut, vioară și clavir). Reunite, aceste piese au fost trimise regelui sub titlul de Ofrandă muzicală, reprezentând exerciții de polifonie și demonstrații de virtuozitate tehnică.

Între anii 1729-1740 a condus și “Collegium musicum”, societate muzicală studențească fondată de Telemann, fapt care i-a prilejuit crearea unor piese 159 instrumentale, uverturi-suite și cantate laice. Deși n-a scris muzică de operă, el se interesa de creația dramatică, urmărind spectacolele de la Teatrul de Operă ale curții din Dresda. Aici fusese adus, în 1717, venețianul Antonio Lotti, iar mai târziu, saxonul italienizat Johann Adolf Hasse, care a condus viața muzicală din Dresda. Cele două solo cantate italiene, „Amorul trădător” și „Nu știu ce-i durerea”, precum și „Cantata cafelei”, sunt mărturii ale contactului său cu opera în stil italian.

În vremea sa s-a construit prima claviatură cu ciocănele, Hammerklavier-ul (1701), prevăzut cu dispozitiv de oprire a vibrației coardelor (Dämpfer, étouffeur). Cunoscut pentru virtuozitatea execuțiilor sale, Bach era adesea invitat să încerce noile instrumente construite. El însuși perfecționase instrumentul, încercând construirea așa-numitei viola pomposa, de dimensiuni mai mari decât viola da gamba și a propus construirea unui Lautencymbal cu corzi de metal și maț, pentru efecte timbrale speciale. Spre sfârșitul vieții, Bach a încercat să-și tipărească lucrările, luând personal parte la pregătirea plăcilor de zinc, fapt ce a contribuit la orbirea sa. O scurtă perioadă de revenire a vederii (de 10 zile) a precedat sfârșitul său din anul 1750.

Din cei 21 de copii pe care i-a avut, au supraviețuit opt: 4 fete și 4 băieți. Fiica cea mai mare, având o voce frumoasă de soprană, s-a ocupat de muzică, iar cei patru fii au devenit importanți muzicieni. organist și compozitor, Wilhelm Friedmann (1710-1784), supranumit “Bach din Halle” va fi unul din întemeietorii noului stil galant și un precursor al simfoniei și al liedului german. Clavecinistul regelui Prusiei și capelmaestru la Hamburg, al doilea său fiu, K. Philipp Emanuel (1714-1788), “Bach de Berlin și Hamburg”, a contribuit la statornicirea formei de sonată și la înnoirea tehnicii pianistice. Johann Christoph (1732-1795), numit “Bach din Bückeburg”, s-a remarcat prin calitățile sale de organist în acest oraș. Un ultim fiu, Johann Christian (1735-1782), “Bach din Milano și Londra” a suferit o influență italiană ca elev al lui Padre Martini. Stabilindu-se la Londra, a devenit compozitorul preferat al curții regale, scriind muzică în stil italian, simfoniile lui contribuind, în oarecare măsură, la crearea genului ce va domina a doua jumătate a veacului al XVIII-lea.

Creația bachiană nu este numai o sinteză artistică a stilurilor muzicale care se încrucișau la începutul secolului al XVIII-lea, ci și o încununare a evoluției muzicii polifonice și un moment de vârf al epocii Barocului. La baza limbajului său muzical stă coralul protestant, cu linii melodice provenite nemijlocit din creația populară. Această rădăcină în arta populară constituie cheia de boltă a expresivității operei sale, în pofida aspectului ei aparent abstract.

Ca slujitor al bisericii, muzica sa a fost intim legată de serviciile religioase, numeroase pagini fiind mărturii ale profundei sale evlavii. Deși a crezut neștirbit în fericirea vieții veșnice, în creația sa nu a redat omul împăcat, care așteaptă cu seninătate viața de dincolo, ci omul cu toate îndoielile, cu nesfârșitele sale ispite și căderi. În antiteză, aduce imagini luminoase și înălțătoare, ancorate în neclintita credința a prezenței divine în viața omului.

Fire echilibrată și modestă, el și-a dedicat creația preamăririi lui Dumnezeu și înălțării spirituale a omului. De o smerenie rară, Bach își începea fiecare lucrare cu rugăciunea “Iisuse, ajută-mă” și o sfârșea cu inscripția “numai pentru slava lui Dumnezeu”.

Opera

Printre lucrările muzicale ale lui Johann Sebastian Bach se găsesc numeroase corale protestante prelucrate, care au la bază melodii de origine populară. Astfel, cântecul „Innsbruck, trebuie să te părăsesc” îl regăsim sub forma coralului „O, lume, trebuie să te părăsesc”, iar cântecul de dragoste „O dată m-aș plimba” este adaptat pentru textul „De Dumnezeu nu mă despart”. Admirabilul coralHerzlich tut mir verlangen („Din inimă doresc”, adaptat de Hassler dintr-o culegere de cântece laice), prelucrat de Bach în diferite variante, nu este altceva decât cântecul „Inima îmi este cutremurată”. Acest coral apare ca un laitmotiv în „Patimile după Matei”.

Nu numai cântecul popular german constituie fondul melodic al coralelor, ci și cel al altor popoare. Astfel, o melodie din colecția “Balletti” de Giovanni Gastoldi apare în coralul „În tine îmi este bucuria”, iar chansonul „Mi-ajung toate durerile” se regăsește într-un coral din „Patimile după Matei”. Și din colecția de psalmi, realizată de Clément Marot în colaborare cu compozitorul Claude Goudimel, Bach a prelucrat numeroase melodii. Amintim coralul „Când vom fi în cele mai mari primejdii” (dedicat ginerelui său, Emmanuel Altnikol), care are melodia împrumutată din această colecție.

Muzica religioasă, creată pe baza acestor corale, are o puternică tensiune emoțională și viguroasă expresivitate. Desigur, prelucrările sale armonice n-au lăsat intact sensul originar al liniilor melodice, fapt ce ilustrează poziția sa față de texte. El schimbă des destinația unor cantate, mergând până la includerea în lucrările religioase a unor fragmente din creațiile laice. Religioasă sau laică, vocală sau instrumentală, de cameră sau de concert, muzica sa, de un evident lirism, apare ca o profundă meditație asupra existenței și a marilor idealuri umane.

Omul Bach este mereu prezent în creația sa, fie ea destinată unui moment al serviciului divin sau ca piesă concertantă pentru salonul vreunui principe, fie ea exercițiu didactic sau demonstrație tehnică. Așa ne explicăm faptul că un anumit coral sau cantată circulă dintr-o lucrare într-alta, indiferent de caracterul și scopul piesei. Constrâns de obligațiile cotidiene ale funcțiilor sale, Bach trebuia să producă la comandă piese ocazionale. Deși poseda un imens rezervor creator, în unele lucrări găsim fragmente inedite ce alternează cu altele utilizate anterior. Cu toate acestea, în muzica sa nu găsim nimic artificial, ci întotdeauna transpare un autentic suflu artistic, realizat cu melodii de adâncă vibrație emoțională și robustețe ritmică, care străbat construcții polifonice grandioase. Chiar și atunci când folosește procedeul variațional, utilizat uneori în scop figurativ, el creează imagini de o uimitoare diversitate. „Passacaglia în do minor” (1716) pentru orgă este o dovadă impresionantă a modului cum configurează imagini contrastante pe aceeași temă.

Cantatele sale religioase, scrise pentru duminicile și sărbătorile de peste an, variază ca număr de părți (două sau trei) și cuprind arii, coruri, corale și pagini orchestrale. Unele arii au și forma ariei da capo. Cantatele sunt acompaniate de orgă sau orchestră, cărora le conferă ample preludii și interludii. Bach a scris și solo cantate pentru o voce, cu acompaniament de orgă sau orchestră. În “cantatele tragice”, scrise la Leipzig, tragismul suferințelor, exprimat în text, a solicitat o muzică în care și-a zugrăvit zbuciumul său sufletesc. „Am suferit mult”, „Lacrimi, griji, îndoieli” sau „Lume mincinoasă, nu mă încred în tine” sunt câteva titluri sugestive care oglindesc chinurile sale, dar și ale omului dintotdeauna. Uneori întâlnim și elemente eroice, prezente în Cantata Reformei, despre care Heine spunea că este „Marseillaise-a Reformei”. Din cele 295 de cantate religioase, posterității i-au parvenit doar 191, publicate mai târziu de „Societatea Bach”.

Cantatele laice (circa 20) ocupă un loc mai modest în creația sa, însă au o deosebită însemnătate pentru limbajul vocal. Deși au un caracter ocazional omagial, ele ne oferă aspecte multilaterale ale concepției sale componistice. Din vremea petrecută la Weimar și Köthen datează „Cantata vânătorească” și „Cantata primăverii”, în care zugrăvește natura. Aceeași tendință de descripție bucolică o găsim și în cantatele omagiale „Împăcarea lui Aeolus” și „Curgeți, valuri zglobii”. Denumite de către Bach „dramma per musica„, în unele cantate, precum „Alegerea lui Hercule” și „Întrecerea dintre Phoebus și Pan” (1731), adoptă tematica mitologică. Apelează și la umor în „Cantata cafelei” (1732), o burlescă a vieții citadine, sau în „Cantata țărănească – Avem un nou stăpân”, în care imaginile pitorești ale vieții rustice sunt redate prin autentice motive populare de dans.

Cantatele sale laice ne arată cât de mult a influențat stilul de operă muzica sa. Se știe că la Hamburg, opera germană crease un gen de operă biblică, favorizând pătrunderea stilului dramatic în muzica religioasă. Acest fapt va fi resimțit în Pasiuni, „Magnificat” și în „Missa în si”. Stilul operei italiene este vizibil în cantata-solo „Amorul trădător” și în „Nu știu ce-i durerea”. Unele fragmente din cantatele profane le-a întrebuințat și în cele religioase. Astfel, cantata omagială „Se înalță cu bucurie” a fost executată pentru trei persoane diferite, schimbându-se în text numele dedicatorului, și apoi a fost transformată în cantată religioasă. Din cantata „Alegerea lui Hercule” câteva numere au trecut în „Oratoriul de Crăciun”, iar cantata „Înălțimea sa, Leopold” a devenit religioasă, înlocuind alteța sa cu Dumnezeu.

Deși a dezvoltat mult dimensiunile cantatelor, Bach nu a ajuns la operă, întrucât nu i s-a oferit ocazia de a scrie în acest gen. În schimb, potențele sale dramatice le-a valorificat în muzica vocal-simfonică. Prima lucrare religioasă este „Magnificat” (1723), un oratoriu cu arii, coruri și pagini orchestrale, executat la slujba de vecernie de la Crăciun, Paști și Rusalii. Textul este latin, fiind extras din Evanghelia lui Ioan. Alături de caracterul jubilant al textului, muzica dă luminozitate și strălucire grandioasă lucrării. Încadrată în serviciul religios și cântată după predică, „Magnificat” conține 12 numere, dintre care cinci coruri, cinci arii, un duet și un terțet. Corurile sunt dominate de atmosfera bucuriei sincere, iar în arii găsim linii melodice ce au simplitatea cântecului popular. Este o muzică care exprimă bucuria comuniunii cu Dumnezeu, smerenia omului evlavios și speranța sa în milostivirea cerească.

Dacă în „Magnificat” domină o muzica însorită, în Pasiuni găsim pagini de o adâncă tensiune dramatică, ele fiind, de fapt, oratorii scrise pentru Vinerea din preajma Paștelui, când și în biserica protestantă se celebrează Patimile lui Christos. Creată de H. Schütz, în secolul al XVII-lea, Pasiunea a devenit tradițională în muzica religioasă germană. Tema ei constă în nararea Patimilor lui Christos, răstignit pe cruce, subiectul oferind compozitorilor un bogat material pentru zugrăvirea unor intense trăiri umane. Pătimirile cumplite ale Fiului lui Dumnezeu, supus unor atroce schingiuiri, durerea Fecioarei Maria care își vede Fiul răstignit, scena judecării Sale, cu participarea maselor care cer grațierea unui delincvent, toate sunt elemente ale unei drame care vor genera o muzică de un adânc dramatism.

În biserica protestantă textele acestor Pasiuni nu erau exclusiv biblice. Traduse, ele alternau cu intervenții poetice ale autorilor libretului. Caracteristică pentru pasiune este prezența unui recitator, reprezentând evanghelistul, care redă pasajele narative prin recitativ. Se pare că Bach a scris cinci Pasiuni, dintre care s-au găsit, în mod cert, două: Johannespassion (1723), retușată în mai multe rânduri, și Matthäuspassion (1729), cea mai izbutită.

Patimile după Ioan și Matei au o construcție asemănătoare, cuprinzând recitative, arii, coruri, corale și pagini orchestrale. Fragmente din Patimile după Marcu, a cărei manuscris s-a pierdut, le regăsim în „Oda funebră” (1732), scrisă la moartea reginei Christina Eberhardine, soția regelui de Saxa, Frederic August. În afara coralului, care este pivotul secțiunilor, a fragmentelor recitativice, narative și a micilor scene cu participarea soliștilor-personaje, în Pasiuni există o serie de arii și ansambluri corale executate ca adevărate comentarii. Sunt fragmentele cele mai puternice ca expresie, fiindcă desfășurarea vocală, într-un perpetuu arioso închegat pe o temă-idee, se face cu însoțirea unui instrument solist, care repetă necontenit respectiva temă-idee pe diferite trepte.

Ansamblurile ample nu reprezintă totdeauna personaje colective, ci adesea doar gândurile și comentariile autorului însuși. Adeseori, Bach dă liniei vocale o linie complementară, executată de un instrument solist, încadrând melodia corală în țesătura instrumentală și, totodată, lărgind orizontul expresiv. Ariile sunt comentarii lirice cu mijloacele de exprimare ale epocii. Zguduitoarea arie „Îndură-te Doamne”, prin patosul interiorizat și profund, redă căința amară a lui Petru, după ce s-a lepădat, ca un mare laș, de Christos. Corurile și coralele, similar corurilor tragediei antice, participă și subliniază acțiunea. Pagini solemne, coralele invită la reculegere și meditație, în schimb, corurile sunt elementul dinamic, subliniind fervoarea pasiunii și compasiunea eroilor. Cu ajutorul recitativului evanghelistului sunt narate faptele din momentul în care Christos le spune ucenicilor săi că va fi prins și răstignit, drama continuând cu trădarea, judecata, batjocura, chinurile pe cruce și moartea lui Iisus. Cu mijloace accesibile, realizează expresia muzicală a celor mai puternice sentimente umane, muzica sa dovedind putere de exprimare emoțională, caracterizări muzicale puternice și tratări simfonice de mare dramatism.

Descrierea elocventă a Patimilor lui Iisus într-o muzică dominată de patosul durerii a contribuit la dimensiunea neobișnuit de mare a Pasiunilor și la depășirea limitelor stilistice admise de biserică, fapt ce a nemulțumit pe ierarhii bisericii și, mai ales, pe pietiști. Așa se explică de ce Patimile după Matei n-a mai fost executată după moartea lui Bach, deși lucrarea este una dintre cele mai complexe din repertoriul religios. Abia după o sută de ani de la crearea ei, Mendelssohn a făcut-o cunoscută lumii, executând-o la Berlin, în 1829. Ultima mare lucrare religioasă este Missa în si minor, cunoscută și sub numele de Missa Înaltă. Primele ei părți au fost scrise în 1733 și ultimele în anul 1738. Creată pentru cultul catolic, ea a fost dedicată principelui elector de Saxa, Frederic August. Bach apelează la imnurile missei, apte a reda trăirile umane cu deosebită pregnanță. Mai variată ca expresivitate, în această lucrare folosește un material melodic mai divers. Alături de cântecul gregorian (de ex. Credo), apar teme cu ritm alert de dans stilizat cu vădit caracter pastoral. Crucifixus este un grăitor exemplu al evocării durerii umane. Textul latin nu are importanță în desfășurarea muzicală și în succesiunea imaginilor unei părți. Cuvintele sunt repetate până ce ideea muzicală întreagă este conturată. Generalizând, Bach dă puternice imagini contrastante ale întristării și bucuriei, ale jertfei și biruinței, ale morții și vieții. Este deosebit de importantă această missă pentru modul cum Bach a pus virtuozitatea contrapunctică în slujba expresiei. Dacă în „Ofranda muzicală” și „Arta fugii” virtuozitatea de scriitură polifonică este un scop, în Missă contrapunctul, canonul și fuga, în cele mai ingenioase împletiri, sunt valoroase mijloace de exprimare muzicală, lucrarea fiind considerată de către Hubov o “enciclopedie a artei contrapunctice”. Numeroase corale de mici dimensiuni, de mare simplitate și cu structură armonică, participă la desfășurarea dramei și subliniază expresia prin mijloace diversificate.

Cele trei oratorii ale sale sunt cantate mai dezvoltate, în care autorul înlănțuie piese din cantatele anterioare. Astfel, Oratoriul de Crăciun (1734) este alcătuit dintr-un ciclu de șase cantate, scrise pentru zilele de Crăciun, Anul Nou și Bobotează. Din cele 51 de numere ce alcătuiesc oratoriul, 17 provin din cantate laice. Celelalte oratorii, de Paști (1735) și de Înălțare, nu prezintă un interes deosebit. Lucrări religioase sunt și motetele, scrise în stil polifonic, deși în acel timp își croise drum motetul univocal acompaniat. În creațiile sale vocale, de cele mai multe ori vocea este tratată ca un instrument, textul rămânând numai ca jalon de susținere. Astfel că imaginile muzicale se realizează nu prin succesiuni de imagini legate de sensul textului, ci prin abstractizare și generalizare de către întregul piesei.

Ca muzician de curte la Weimar și Köthen și în calitate de conducător al “Collegium musicum” studențesc de la Leipzig, Bach a fost nevoit să scrie și muzică instrumentală de cameră, gen în care regăsim concepția sa și pregnant imagini ale vieții omului. În muzica de orgă Bach face sinteza artistică între stilul tradițional al organiștilor germani, cunoscut prin Böhm și Buxtehude, și cel al organiștilor italieni, al căror reprezentant de frunte este Frescobaldi. De la primii preia formele ample (toccate, fantezii, preludii), cu desfășurări polifonice încărcate și expresii grave, iar de la italieni, cantilena, de o puternică vibrație emoțională, și o formă mai limpede, mai puțin încărcată.

La baza muzicii sale de orgă stă coralul, prezent sub forma coralului variat sau a fanteziei pe temă de coral. În volumul Orgelbüchlein (Cărticică de orgă), destinat predării artei organistice, găsim șiChoralvorspielen (preludii ale coralelor), improvizații pe teme de coral. În corale, în sonatele și concertele pentru orgă predomină țesătura vertical armonică. Cele „Opt mici preludii și fugi”, ca și „Passacaglia”, au fost scrise pentru clavecin cu două claviaturi și pedală. În celebra „Toccată și fugă în re minor”, toccata este o concisă piesă improvizatorică, urmată de severa construcție a unei fugi la patru voci. În canzone, el este influențat de stilul luminos al italienilor. În schimb, în toccate și fugi, cu imagini atât de variate și de puternice, a îmbinat gravitatea și patosul organiștilor germani cu suavitatea și sugestiva cantilenă italiană. Și în muzica de orgă, ca și în creația vocal-simfonică, îmbină stilul somptuos și solemn cu efuziunea lirică intensă. Cea mai subiectivă este muzica de orgă, întrucât ea își are rădăcinile în improvizație, în muzica spontană izvorâtă fără premeditare din sufletul creatorului. De fapt, renumele său printre contemporani nu se datora atât compozitorului, ci inegalabilului improvizator.

În genul muzicii de cameră, instrumentul preferat a fost clavecinul. În timpul vieții sale, pe lângă clavecin și clavicord, ce mai supraviețuiau, a apărut în practică acel „Hammerklavier„, pianul cu ciocănele, denumit mai târziu pianoforte (în românește: pianoforte sau și pian), pentru faptul că mecanismul lui dădea posibilitatea realizării unor nuanțe pe care clavecinul le producea doar cu registre de octaviere.

În muzica de clavecin distingem trei categorii de lucrări: de cameră, concertante și didactice. Lucrările sale de cameră sunt Suitele, piese în care duce la perfecțiune lucrările provenite din muzica de dans. Deși părțile component ale suitei poartă titlurile dansurilor, măiestrita lor tratare polifonică face să dispară orice urmă de finalitate coregrafică, încât piesele apar ca exprimând meandrele vieții omului. Suitele, denumite mai târziu franceze, engleze, conțin părți provenite din dans, la fel și Partitele (suitele germane, 1726-1731). Suitele franceze (1706-1722) vădesc influența elegantului stil francez și conțin, ca și cele engleze (1706-1725), piese provenite din dansuri, ca și partitele. Dar Bach nu se rezumă numai la cele patru dansuri tipice: allemanda, couranta, sarabanda, giga, ci amplifică suita, introducând și alte dansuri, ca menuete, gavote, poloneze sau chiar „arii”.

Interesantă este „Fantezia și fuga cromatică”, cu un suflu nou și îndrăzneț prin frecvente cromatisme, dar și Goldberg-Variationen (1742), o arie cu 30 de variațiuni, care marchează un moment important din istoria temei cu variațiuni. Compuse pe tema unei arii, variațiunile nu sunt numai prezentări succesive ale temei, ci imagini foarte diverse, realizate prin diferite mijloace: canon, fugato, ariete lirice, piese de dans, iar la sfârșit, un quodlibet, un joc de improvizație muzicală, construit din suprapunerea polifonică a unor cântece diferite. Simultan cu tema ariei, se cântă două melodii, una de un naiv și rustic lirism, alta umoristică. Numele acestor variațiuni vine de la primul interpret al lucrării, clavecinistul Goldberg, aflat în slujba contelui Kayserling, ambasadorul Rusiei la Dresda. Și „Capriciul la plecarea fratelui iubit” (scris pentru fratele său Johann Jakob, plecat în Suedia, în anul 1704), este un jalon important în istoria muzicii de clavecin, fiind o suită ale cărei părți au sensuri programatice:Arioso - îndemnurile duioase ale prietenilor, care-l sfătuiesc să rămână în patrie, Andante – diferite întâmplări, care pot avea loc printre străini, Adagissimo – jalea generală a prietenilor, Un poco largo– prietenii își iau rămas bun și „Aria di postaglione”, urmată de „Fuga all imitazione della cornetta di postiglione”.

Invențiunile (15 la două voci și 15 la trei voci), piesele destinate soției sale A. Magdalena, ca și „Clavecinul bine temperat” (primul volum în 1722, al doilea în 1742) sunt lucrări didactice pentru clavecin. Deși scrise cu scop didactic, ele poartă pecetea geniului bachian, în special, fugile Clavecinului bine temperat sunt strălucite fugi artistice, lipsite de orice urmă de pedanterie sau schematism didactic.

Clavecinul a avut un rol important în creația concertantă. Piesele solistice, cu acompaniament de orchestră, se executau în saloanele principilor, fiind un gen adresat unei elite, și nu publicului larg. Concertele pentru clavecin sau pentru alte instrumente, cu acompaniament de orchestră, au o amploare mai mare, tinzând spre un ambitus emoțional amplu și spre o sferă mai largă. Substanța muzicii lui Bach solicita un aparat mai complex, după cum conținutul de idei și tensiunea emoțională a acestei muzici nu mai puteau fi zăgăzuite în forme vechi, statice. Orga îi oferise posibilități mai variate de exprimare, fiind mai bogată în culori timbrale, așa încât Bach a fost mereu preocupat de obținerea unor noi mijloace de exprimare instrumentală.

Bach a dat mare amploare și adâncime concertului pentru instrument și orchestră, dând roluri solistice pentru prima oară și clavecinului, ce slujise doar ca instrument de acompaniament în realizarea așa-numitului basso continuo. Pentru clavecin și orchestră a scris șapte concerte, și 16 transcrieri (după Vivaldi, Marcello și Telemann), dar și trei Concerte pentru două clavecine și orchestră; două Concerte pentru trei clavecine și orchestră și un Concert (transcris după cel pentru patru viori de Vivaldi) pentru patru clavecine și orchestră. Un triplu Concert pentru flaut, vioară, clavecin și orchestră completează seria lucrărilor concertante cu clavecin principal, de fapt un concerto grosso prin numărul mare de soliști. Concertul în re minor și cel în fa minor pentru clavecin și orchestră au deosebită frumusețe tematică, variate efecte timbrale și bogăție expresivă, fiind construite în tiparul clasic al timpului.

În afară de pasajele solistice din Concertele brandenburgice (1721), Bach a utilizat vioara ca instrument solistic în două Concerte și în Concertul pentru două viori și orchestră în re minor. Marea dezvoltare a tehnicii violonistice, datorată școlii italiene, precum și cultivarea virtuozității de către maeștrii germani au pregătit drumul creației violonistice bachiene. Cele șase Sonate pentru clavecin și vioară, ca și Sonata în sol minor (transcrisă 166 după sonata de clavecin), valorifică calitățile expresive ale viorii ca instrument de monodie. Și Sonatele pentru vioară, fără acompaniament (trei Sonate și trei Partite din 1720), sunt lucrări ce solicită instrumentistului maximum de expresie. Preludiul Sonatei în sol minor are la bază o monodie liberă, marcată cu jaloane armonice, ca niște acorduri ale unei lăute acompaniatoare, iar fuga este construită polifonic, implicând o deosebită virtuozitate.

Vioara devine instrumentul care vorbește nu numai în limbajul monodic, ci și în cel plurivocal, armonic și polifonic, realizând efecte armonice și polifonice, specifice lăutei. I se valorifică posibilitățile melodice, vioara fiind instrumental ce se apropie cel mai mult de posibilitățile de nuanțare a vocii umane. Multe fragmente din aceste suite sunt monodice, căci linia melodică, fiind atât de expresivă, se dispensează de armonie („Allemanda” din Partita a II-a), iar arpegiile și pasajele de virtuozitate în mișcare rapidă ne dau impresia de polifonie sau de succesiuni acordice (Preludiul din Partita a III-a). Aceleași probleme pun Suitele pentru violoncel solo (1720), în care valorifică posibilitățile tehnice și expresive ale instrumentului. A scris pentru violoncel, instrument folosit și în orchestră, dar a compus și pentru viola da gamba un număr de trei Sonate.

Creația sa instrumentală este importantă pentru sinteza artistică realizată, căci îmbină arta claveciniștilor francezi cu cea a violoniștilor italieni și a organiștilor germani. Pentru dezvoltarea ulterioară a muzicii instrumentale, creația sa este nu numai încoronarea artei vechi, ci și o prefigurare a viitorului stil clasic. El este primul compozitor care utilizează clavecinul ca solist, fapt ce duce la lărgirea paletei expresive, iar instrumentele monodice, ca vioara sau flautul, se limitează la melodii cantabile și pasaje de virtuozitate. Prin atribuirea de rol solistic clavecinului, acesta va putea diversifica expresia prin resursele sale polifonice și armonice.

Dacă până la Bach orchestra avea doar un rol de acompaniament în concertele grossi, în cele șase Concerte brandenburgice orchestra realizează un dialog cu grupul concertino. În Concertul nr. 1, grupul concertino se contopește aproape integral cu ripieni, iar în Concertul nr. 3 dispare cu totul masa orchestrală, fiind alcătuită din trei grupuri: viori, viole și violoncele, fiecare având trei voci care dialoghează sau se unesc într-un ansamblu viguros. În aceste concerte Bach îmbogățește paleta timbrală, căci pe lângă grupul instrumentelor cu coarde el le folosește și pe cele de suflat cu rol solistic. În Concertul nr. 5 în Re major flautul, împreună cu vioara, alcătuiesc grupul solistic. Concertino-ul primului concert conține și el instrumente de suflat: oboi, fagot, corn. Fundamentul armonic este realizat de un bas și cu basso continuo. Și în Concertul nr. 6, scris fără violine, diferențierea dintre concertino și ripieni este foarte puțin conturată. În creația sa, orchestra capătă o expresivitate proprie.

Atât în Concertele brandenburgice, cât și în cele patru Suite (intitulate „Uverturi”, 1717-1725), descifrăm viitoarea orchestră simfonică, care va deveni principalul mijloc de exprimare în timpurile ce vor urma. Concertele brandenburgice definesc tipul de concerto grosso din Barocul târziu, prin numărul de trei părți (în patru dintre ele), prin alternarea mișcărilor (repede, rar, repede) și a tonalităților, a doua parte fiind adusă în altă tonalitate.

Pentru fiii săi, pentru a doua soție și pentru numeroși elevi, Bach a scris o serie de mici piese destinate învățământului. Spre deosebire de obișnuitele lucrări didactice, unde urmărirea problemei pusă în exercițiu împiedică adesea o desfășurare muzicală artistică, în lucrările lui Bach caracterul artistic nu este niciodată absent. Invențiunile (la două și trei voci), Preludiile și fughetele sunt mici improvizații contrapunctic-imitative, care poartă în ele suflul căldurii sale sufletești. Multă gingășie și ingenuitate găsim în piesele aparținând celor două caiete de exerciții, intitulate Klavierbüchlein für Anna Magdalena (Cărticică pentru clavir pentru A. Magdalena) și Klavierbüchlein für Wilhelm Friedmann (Cărticică pentru W. Friedmann).

Foarte importante sunt cele două volume din „Clavecinul bine temperat”, ce cuprind 48 de Preludii și fugi, în toate tonalitățile treptelor gamei cromatice, constituind o demonstrație pentru acordarea clavecinului în sistemul egal temperat. Este meritul lui Andreas Werckmeister (1645-1706) de a fi realizat temperarea egală, prin împărțirea octavei în 12 semitonuri egale și neglijarea comei sintonice. Acordarea clavecinului în sistemul egal temperat permite modularea (transpunerea) la cele mai îndepărtate tonalități, ca și utilizarea modulației prin enarmonie, procedeu important în istoria limbajului muzical. Odată cu aplicarea sistemului egal temperat, termenul enarmonic își schimbă semnificația, renunțând la înțelesul avut în cultura muzicală antică.

Bach scrie 48 de Preludii și fugi în toate tonalitățile treptelor din gama cromatică, reprezentând o demonstrație pentru acordarea clavecinului în sistemul temperat. Aceste două volume verifică teoretic acest sistem, dar constituie și un îndrumar pentru pianiști și compozitori. Fugile sunt exemple de tratare liberă a schemelor formale, modele de exprimare artistică a unui bogat conținut de trăiri și, totodată, lucrări lipsite de ornamentația încărcată și greoaie a stilului baroc. Simplitatea severă, dinamismul dezvoltării și măiestria formei sunt notele caracteristice ale noului stil polifonic bachian. Clavecinul nu mai era capabil să răspundă aspirațiilor muzicii lui Bach.

Instrumentul Hammerklavier al lui Gottfried Silbermann (1683-1753), realizat în deceniul al doilea, era o perfecționare a pianofortelui creat în 1720 de Bartolomeo Cristofori (1655-1731). Acest instrument, prototip al pianului modern, va înlocui clavecinul și clavicordul. Posibilitățile mai mari de nuanțare și de variație timbrală au făcut inutilă ornamentica bogată introdusă în muzica timpului, datorită faptului că liniile melodice la vechile instrumente apăreau seci. Pentru pianiști, „Clavecinul bine temperat” rămâne cartea de căpătâi, fiind un vade mecum pentru oricine tinde să devină un artist adevărat al acestui instrument.

În domeniul didactic, Bach nu s-a limitat numai la lucrări privitoare la tehnica clavirului, ci el a lăsat și două importante creații pentru tehnica scriiturii polifonice: „Ofranda muzicală”, care cuprinde treiricercare la trei voci, opt canoane, o fugă, un ricercar la șase voci, o sonată și un canon infinit, și „Arta fugii” (1750) – o colecție de 14 fugi și patru canoane pe aceeași temă –, fugile constituind fiecare câte o imagine de sine stătătoare, datorită variațiunilor subiectului unic comun, care capătă diferite înfățișări.

Ca și în „Ofranda muzicală”, fugile și canoanele din „Arta fugii” au ca țel demonstrarea tehnică, ele fiind strălucite exerciții de măiestrie polifonică. Comparând fugile din „Arta fugii” cu cele două Clavecine temperate, găsim la primele o formă perfectă și un conținut auster, în timp ce la fugile din a doua lucrare ne surprinde tratarea liberă a formei fugii, ca rezultat al unui conținut dramatic clocotitor.

Adâncimea dramatică a Pasiunilor contrastează cu temele glumețe ale unor cantate laice sau cu quodlibet-ul din „Variațiunile Goldberg”, inspirația spontană alternează cu calculul rațional, rece. Artistul îndrăzneț din Pasiuni sau din „Fantezia cromatică” este mai cumpătat în unele concerte de clavecin. Ne atrage elanul romantic din Aria Suitei a III-a, din Andantele Concertului în Mi major pentru vioară sau din aria „Îndură-te” din Patimile după Matei, dar și arhitectura clasică a Concertului brandenburgic nr. 3 sau a fugii din Uvertura Suitei în si.

În cele mai sobre compoziții polifonice, întrezărim și freamătul patetic al improvizatorului, iar în cele libere descifrăm logica sa componistică. Tributar vechii polifonii, el îmbină limbajul muzical al trecutului cu noul stil armonic. Conținutul generalizat, filosofic al muzicii sale, depășește formele create de predecesori, pe care le desăvârșește.

În operele sale a sintetizat împlinirile muzicale anterioare, făurindu-și un limbaj inconfundabil și atingând una dintre culmile muzicale universale. Ca toate geniile umanității, el se ridică deasupra epocii sale, creația sa fiind atotprezentă, depășind timpul și spațiul, ca orice permanență a spiritului uman.