marți, 12 martie 2024

Anticorpii

Anticorpii
Din copilarie am fost un neadaptat. Toți pârau, eu nu. Eu îmi rezolavam conflictele de unul singur. De cele mai multe ori victorios, dar  erau și situații în care o încasam, dar dădeam și eu. Pâra mi s-a părut mereu ca o lașitate, ori a fi laș e pentru mine este cea mai mare rușine. Cu alte cuvinte, așa cum spun eu mereu, sunt sănătos într-o lume bolnavă. Sunt un anticorp, sunt un nimeni adică. Anticorpul e un nimeni, el luptă cu boala, o învinge sau nu, și se sacrifică. Așa mă simt și eu. Inadaptabil acestei lumi bolnave. M-am născut în socialism, am fost pionier și utecist. Ce-i drept mi-a plăcut școala și să învăț, ăsta a fost defectul meu... Ce n-am reușit, a fost să fiu membru de partid. În naivitatea mea credeam că partidul te cere pe tine ca membru, pentru rezultatele tale bune la învățătură sau în muncă. Așa că în facultate am aflat eu, prin anul IV, ca trebuie de fapt să faci cerere de intrare în partid. Așa că am făcut și eu, naiv fiind încă și crezând că socialismul e cea mai bună soluție. Numai că, în acel an s-au schimbat criteriile si condiția să fii membru s-a mutat de la media 8,50 anuală, la 9. Așa că....pas! Am terminat facultatea, am început să lucrez și stagiar fiind și mai documentat acum, am făcut cerere de intrare în partid, cu alți colegi, ca să luptăm din interior, împotriva nedreptății...hilar, nu? Nu s-a mai ținut ședința și asta a fost...Am zis  atunci că f...l p-ăla care mai face cerere pentru partidul lor.
Azi, fiind în libere, și gustînd ceva licori, mai mult sau mai puțin bahice, îmi amintii toate cele enumerate mai înainte și mă gîndeam, așa, în prostia mea, fara a mă compara cu astfel de Oameni, că și dacii cu ai lor regi Decebal, Burebista si ceilalți, precum și Basarab, Dragoș, Bogdan, Mircea, Vlad, Ștefan, Mihai și, mai ales, Domnul Brâncoveanu, au fost Mari Anticorpi, printre toți ceilalți din lume, care luptă pentru o lume normala și bună. Să mă ierte ceilalți martiri ai neamului meu și ai celorlalte neamuri, pe care nu i-am pomenit! Parafrazând pe un înaintaș al meu...asta e soarta noastră, a anticorpilor!
La fel ca în medicină, și în lume, anticorpii luptă ca să însănătoșească ceva bolnav! Dumnezeu veghează ca lupta lor să nu fie în zadar!

Iuliu Baratky, minunea blondă a Giuleştiului

Legenda spune că fotbalistul Giussy Baratki a fost peste Dobrin, Balaci sau Hagi. Realitatea confirmă că a evoluat pe toate posturile, la Rapid, naţionala României şi cea a Ungariei, i-a plăcut viaţa şi a murit din dragoste prea mare pentru o femeie. Un lucru este cert: cei care l-au văzut jucînd ar băga mâna în foc: a fost cel la tare!

Înaintea lui Dobrin, Balaci şi Hagi a fost Baratky!
Fotbalul românesc şi-a ales cu grijă, în timp, eroii. Jucători care au făcut istorie pentru echipele lor au fost mulţi, foarte mulţi. Parte dintre ei şi-au căpătat statutul de idoli ai tribunei, alţii au picat încet în negura uitării. Trei nume au rămas întipărite definitiv în mintea şi inimile microbiştilor, indiferent de simpatii: Dobrin, Balaci şi Hagi. Trei jucători emblematici, din trei epoci diferite. Dar, înaintea lor, atunci cînd fotbalul în sine era mai mult plăcere decât bani, microbiştii aveau un alt idol: Iuliu Baratki. I s-a spus “Minunea Blondă”.

Vă spun că el a fost cel mai bun!”
Este greu să alegi între realitate şi ficţiune, între cifre seci şi poveşti. Poveştile sunt mai atrăgătoare şi ne încăpăţînăm să credem în legende. “Minunea Blondă” şi-a construit propria legendă. Dacă citeşti poveştile despre Giussy Baratki, îţi dai seama că adevărul se îmbină extrem de des cu incredibilul. Însă e cu adevărat fascinant să asculţi depănarea vieţii lui Baratki din gura unuia care i-a fost coechipier la Rapid, Ion Costea, cel mai bătrân rapidst în viaţă. “Vă spun eu că nu se va mai naşte în România jucător ca Giussy Baratki. Nimeni nu îi putea lua mingea, iar golurile sale erau neobişnuite. Omul ăla nu marca niciodată goluri banale. Era un fotbalist imens, un tip foarte arătos şi de o eleganţă dusă către perfecţiune”, povesteşte Costea.
Fotbal şi femei frumoase
Povestea lui Baratki are secvenţele unui film pigmentat cu dragoste şi cu aventuri. Tînărul fotbalist orădean a trebuit să plece de la Oradea, deşi CAO era o forţă la vremea aceea. Celebra Hungaria Budapesta îl racolase, dar blondul mijlocaş pleca peste graniţă cu inima strînsă. Acasă rămînea cea care trebuia să îi devină soţie. Primii doi ani au fost teribili, cu Giussy transformat în eroul Hungariei. Viaţa de huzur dusă în alcovul unei cîntăreţe celebre din Budapesta l-a determinat să “lucreze “ în două schimburi. Dimineaţa făcea antrenamente, iar seara era coechipierul de nădejde al lui Bachus. Dorul de iubirea lăsată acasă l-a smuls din braţele unguroaicei şi l-a trimis înapoi, la Oradea. Întors la Oradea, Baratki a redevenit fotbalistul de geniu şi au urmat trei sezoane fulminante la Crişana. Apoi a luat calea Bucureştilor, unde avea să înceapă cea mai frumoasă perioadă din cariera sa. Urma să joace în vişiniul Grantului.


Ronaldinho l-ar fi invidiat! ;)
“Of, parcă a fost ieri!”, rememorează Costea. “Toţi eram curioşi să vedem cum arată tipul acela teribil de la Crişana. N-a venit cu aere de vedetă, dar parcă ne hipnotiza. La un antrenament, mă enervase cu driblingurile sale şi i-am băgat o alunecare de l-am luat cu fulgi cu tot. S-a ridicat, a venit la mine, m-a mîngîiat pe cap şi mi-a spus <bravo, Ioane!>. Avea o precizie uimitoare în ambele picioare. După antrenamente, îi plăcea să se joace. Trasa cu creta o linie groasă pe bara transversală şi paria cu copiii de mingi că va trimite balonul din  marginea careului de 16 metri pînă va şterge linia, fără să rateze. Nu a pierdut nici un pariu, niciodată”, mai povesteşte Costea.


Fără noroc în dragoste
Altfel, deşi aveau firi total diferite, Baratki şi Costea erau prieteni şi în afara terenului. “Îmi plăcea să stau alături de el. Învăţam multe, dar nici n-am vrut să îl copiez. Avea un mod de viaţă fascinant, totuşi nu-l invidiam. Trăia cu o dansatoare de cabaret şi gurile rele spuneau că dormitorul domniţei nu era gol în nopţile pe care Giussy le petrecea în deplasări. De multe ori stăteam cu el la restaurant, la un şpriţ, şi ofta. Îl simţeam că suferă după o iubire pierdută undeva, într-o mahala din Oradea. Eu plecam în miez de noapte, dar prietenul meu rămînea cu paharul în mînă, privea în gol, părînd concentrat la melodiile lui Gică Petrescu. Cred că nici nu observa cînd dispăream”.


Patru Cupe  şi multă şampanie
Deşi cariera sa de fotbalist s-a întins pe un sfert de secol, Iuliu Baratki nu a cucerit niciun titlu de campion. În schimb, între 1937 şi 1941, a cîştigat de patru ori Cupa României, trofeu considerat specialitatea casei în Grant. “Campionatul reprezintă o cursă lungă, prin ploi şi mocirlă, în care rezultatul de moment nu e edificator. Cupa e altfel, un fel de <a fi sau a nu fi>. Cupa străluceşte precum stiletul în soare”, a explicat fotbalistul bucuria vişiniilor de a ridica deasupra capului Cupa României. Şi de fiecare dată se umplea ochi cu şampanie...

Scufundarea
După război, Baratki n-a mai fost acelaşi. Timpul trecuse, blondul se transformase în cărunt. Nici oamenii nu mai erau aceiaşi. S-a întors în Giuleşti, dar totul arăta acum altfel. A plecat din nou, debusolat, în căutarea unei identităţi pierdute. Fotbalistul de neoprit din cursele sale nu reuşea să treacă de cel mai aprig adversar: paharul. A încercat antrenoratul într-un anonimat aproape total. Pentru toţi exista doar fostul fotbalist Baratki. Antrenorul, nu!
 
Ultimul dribbling nu i-a ieşit
Apoi, boala l-a doborît. Uitat pe un pat de spital, fostul internaţional a primit o scurtă vizită a soţiei. După despărţire, s-a tîrît cu greu pînă la fereastră. În faţa spitalului, dansatoarea sprinta voioasă la braţul altui bărbat. În acel moment, inima lui Iuliu Baratki încetă să mai bată. La 52 de ani, “minunea blondă” dribla spre cer, lăsînd în urmă ceea ce iubise cel mai mult: femeile, vinul şi vuietul tribunei.

L-au făcut vişiniu şi pe prefectul Capitalei!
În mai 1938, Rapid urma să dispute o semifinală din Cupa României în compania marii rivale, Venus, echipa poliţiei, al cărei preşedinte era prefectul Capitalei, Gabriel Marinescu. În prelungiri, la scorul de 1-1, Giussy Baratki a marcat golul victoriei şi al calificării. După meci, conform tradiţiei, feroviarii au sărbătorit succesul lîngă Gara de Nord, la restaurantul Luther, acolo unde cînta de obicei Maria Tănase. La plecare, Baratki, Auer, Vintilă şi Rafinschi au fost arestaţi fără nici o explicaţie. Pentru a-i scoate din beciurile poliţiei, preşedintele giuleştenilor, Costică Ardeleanu, a cerut rejucarea partidei pe motiv de arbitraj părtinitor! Înaintea meciului, în vestiarul Rapidului, Giussy Baratki a promis că va marca două goluri. Auer a plusat şi el tot cu două. La rejucare, feroviarii au învins Venusul cu 4-2. Două le-a dat Giussy, două Rici Auer. Prefectul Marinescu a fost atât de  impresionat de performanţa rapidiştilor încît la puţin timp a devenit chiar preşedinte de onoare al Rapidului!


Desene tridimensionale de JJK Airbrush

Cand intri in lumea de desene tridimensionale a artistului olandez Ramon Bruin, cunoscut sub pseudonimul de JJK Airbrush, incepi sa te intrebi ce e real si ce nu. Artistul talentat imbina cu succes imaginile unei lumi tridimensionale cu suportul bidimensional al hartiei, iar in desenele sale apar intotdeauna si accesoriile artistului: creioane, gume de sters – tot felul de detalii care fac descifrarea realitatii de imaginatie cu atat mai dificila. JJK Airbrush stie sa se joace si cu perspectivele, cat si cu personajele, povestile si umorul.










sursa - Toxel Magazine

luni, 11 martie 2024

Premiera operei Don Carlos de Giuseppe Verdi

Don Carlos este o operă, prezentată în diverse versiuni, de Giuseppe Verdi, după un libret de Josephe Méry și Camille du Locle, bazat pe piesa omonimă de Friedrich von Schiller. Versiunea originală (în limba franceză) a avut 5 acte, spre deosebire de versiunea ulterioară, în limba italiană, restrânsă la 4 acte.
Premiera operei a avut loc la “L'Opéra de Paris” în ziua de 11 martie 1867. In sala se afla imparatul Napoleon al III-lea si imparateasa Eugenie, precum si multi curteni si membri ai corpului diplomatic.
Actualmente se prezintă predominant o altă versiune, tot în italiană, dar în 5 acte, versiune revizuita si prezentata prima data la Teatro alla Scala din Milano in 1884, la 10 ianuarie.
Durata operei: circa 4 ore. Primul spectacol la Paris. Locul și perioada de desfășurare a acțiunii: Franța (actul 1) și Spania (restul actelor), în jurul anului 1560.
Personajele principale
·         Regele Filip al II-lea al Spaniei, personaj istoric real (bas)
·         Don Carlos, fiul său, infant al Spaniei (tenor)
·         Rodrigues (Rodrigo), marchiz (mai târziu duce) de Posa, prietenul lui Don Carlos (bariton)
·         Elisabeta de Valois, fiica regelui Franței, mai târziu regina Spaniei (soprană)
·         Prințesa Eboli, damă la curtea Elisabetei (mezzosoprană)
·         Marele Inchizitor (bas)

joi, 7 martie 2024

Marele Canion in ceata

Vineri, 29 noiembrie 2013, a avut loc un fenomen rar, in care intregul Mare Canion din Statele Unite s-a umplut cu un strat impresionant de ceata. Acest fenomen, cunoscut meteorologilor sub numele de inversiune de temperatura, a lansat o invitatie nescrisa pentru ca absolut toti cei aflati in preajma sa vina la marginea canionului si sa faca poze din toate unghiurile posibile. Dupa cum au postat administratorii paginii de Facebook a Parcului National Marele Canion, chiar si administratorii parcului asteapta ani intregi sa vada asa ceva. „S-a dus vestea ca painea calda si cei mai multi dintre ei au alergat pana in buza canionului sa faca poze. Ce deliciu incredibil pentru toata lumea!” Fenomenul a avut loc chiar de doua ori, pe parcursul a doar trei zile.
Sursa - Toxel Magazine

Orasul din stanca: Setenil de las Bodegas, Spania


Oraselul spaniol Setenil de la Bodegas poate parea, la prima vedere, o micuta asezare rurala din Spania, fermecatoare prin aerul rustic, dar cu nimic mai speciala decat atatea altele. Totusi Setenil de las Bodegas nu e tocmai un oras ca oricare altul, din simplul motiv ca locuitorii asezarii din Cadiz, Spania, au avut de luptat cu o stanca enorma, pentru a-si construi casele. Abia ne putem imagina prin ce probleme au trecut ca sa-si aseze casele astfel – insa ce e sigur e ca au reusit sa profite de un aparent obstacol pe care natura l-a pus in calea lor. Cu ingeniozitate si un tip de spirit arhitectonic iesit din comun, au transformat bolovanul amenintator intr-o atracti turistica, pe care se inghesuie astazi sa o vada turisti din lumea intreaga. Solutiile celor care si-au construit case si mici afaceri in oraselul din Cadiz te surprind la fiecare pas – asta cand nu te surprinde insusi faptul ca pasesti pe sub o stanca imensa, care pare sa ameninte tot timpul ca se va pravali asupra ta.







Frumusetea oamenilor cu pistrui

Fotograful britanic Brock Elbank a inceput un proiect despre oamenii pistruiati si si-a propus sa fotografieze pana la sfarsitul acestui an 150 de astfel de persoane. "Intotdeauna am iubit oamenii cu pistrui. Ce este interesant despre persoanele diferite pe care le fotografiez este faptul ca multe dintre ele au urat pistruii de cand s-au nascut si s-au chinuit mereu sa scape de ei. Unul dintre subiecti a stat de vorba cu mine cateva ore bune pentru a-mi povesti cat a avut de indurat in copilarie din cauza aspectului sau, lucru care m-a socat pentru ca mie mi se pare ca pielea cu pistrui arata uluitor de frumos", a spus Brock.