Mănăstirea Prislop
este situată într-una din regiunile cele mai pitoreşti din ţara noastră. De la
Haţeg – spre miazăzi – se deschide minunata depresiune a Haţegului sau „Ţara
Haţegului” leagănul poporului român, care se întinde pâna la poalele Munţilor Retezat.
Aşezată într-o poiană, la altitudinea de 640 m, Mănăstirea Prislop este
înconjurată de dealuri care coboară în pante domoale pâna aproape de monument.
S-a spus, pe drept
cuvânt, că un drum în „Ţara Haţegului” este „un drum” sau „o coborâre” în
istorie. Viaţa omenească a pulsat neîncetat în aceste minunate locuri, începând
cu omul paleolitic, ale cărui urme s-au descoperit în peşterile de la Ohaba
Ponor şi Cioclovina, situate nu prea departe de Prislop, la Răsărit de
depresiunea Haţegului.
În acest spaţiu originar şi încărcat de istorie al poporului nostru, Sfântul
Nicodim, reorganizatorul şi îndrumatorul monahismului românesc din a doua
jumatate a veacului al XIV - lea, a ctitorit Mănăstirea Prislop, la 13 km de
Haţeg, după ce zidise Mănăstirile Vodiţa, Topolniţa, Visina şi Tismana, precum
şi Vratna si Mănăstiriţa din Serbia. Sfântul Nicodim a copiat la Prislop,
Tetraevangheliarul slavon pe pergament împodobit cu frontispicii şi miniaturi,
care se păstrează la Muzeul de Artă şi Istorie Naţională din Bucureşti.
La sfârşitul Evangheliarului, Sfântul Nicodim a scris o însemnare care
dovedeşte locul şi data scrierii: „Această sfântă Evanghelie s-au scris de popa
Nicodim, în anul al şaselea al prigonirii în Ţara Ungurească, la anul de la
facerea lumii 6913, 1405” care nu putea fi decât Mănăstirea Prislop la acea
vreme, întrucât sfântul Nicodim era în relaţii bune cu regele Ungariei,
Sigismund.
Deşi vreme de 150 de
ani nu prea mai sunt documente, e sigur că mănăstirea şi-a continuat lucrarea
ei misionară de întărire a vieţii duhovniceşti a credincioşilor şi de apărare a
Ortodoxiei.
O mărturie e faptul că Domniţa Zamfira, fiica domnitorului muntean Moise Voda
Basarab din Bucureşti, refugiată în Ardeal după moartea tatălui ei, a auzit de
Mănăstirea Prislop şi de izvorul cu putere vindecatoare de lângă mănăstire. A
venit să vadă mănăstirea şi fiind impresionată de frumuseţea ei, a băut şi apa
din izvorul din apropiere. Vindecându-se de boala de care suferea, Domniţa
Zamfira a restaurat biserica mănăstirii între anii 1564-1580, devenind a doua
ctitoră a Mănăstirii Prislop.
Domniţa Zamfira a împodobit biserica cu o pictură nouă în frescă, executată de
vreun zugrav din Ţara Românească şi a dăruit bisericii o icoană a Maicii
Domnului făcătoare de minuni, care a fost dusă în 1762 la Blaj, după
incendierea bisericii din ordinul generalului Buccow, guvernatorul
Transilvaniei şi restituită în 1913 cu prilejul unei restaurari.
Pe vremea domniţei Zamfira se zice că au fost două mănăstiri, una de călugări
şi una de călugăriţe, întrucât Domniţa Zamfira a vieţuit aici între anii
1575-1580. Tot atunci s-a înfiinţat la Mănăstirea Prislop o şcoală pentru
cântăreţi şi viitori preoţi.
Stareţul mănăstirii era pe vremea aceea Ioan de la Prislop, care a
înmormântat-o pe Domniţa Zamfira la anul 1580, iar la anul 1585 a ajuns
mitropolit al Transilvaniei la Alba-Iulia. În 1587 a zidit catedrala din
Alba-Iulia si reşedinta mitropolitană cu ajutorul lui Mihai Viteazu, pe care
l-a întâmpinat la anul 1600 cu prilejul intrării sale triumfale în Alba-Iulia.
De la anul 1600 până
la anul 1700 urmează iar un secol în care nu prea mai avem ştiri despre
Mănăstirea Prislop. Ea îşi va fi continuat misiunea moralizatoare în mijlocul
credincioşilor, având de înfruntat şi acţiunea prozelitistă calvină desfăşurată
în acest secol cu mare intensitate printre cnejii ortodocşi români de altă dată
din parţile Haţegului şi Hunedoarei. În anul 1629 există o mărturie documentară
despre Mănăstirea Prislop referitoare la o călătorie făcută de trei călugari de
aici în Rusia. Cei trei călugari – ieromonahul Teodosie, ierodiaconul Ghedeon
şi monahul Mardarie – sunt primii români transilvăneni cunoscuţi până azi, care
au avut curajul să facă un drum lung şi obositor până în Rusia. Ei s-au dus la
Moscova după ajutor, dar fiind bănuiţi de „viclenie” s-au întors fără să fi
vazut faţa ţarului şi a patriarhului şi fără ajutoare deosebite.
În 1759, pictura bisericii de pe vremea Domniţei Zamfira a fost refăcută de
zugravul Simeon de la Piteşti. În anul 1762, în timpul tulburărilor religioase
de la mijlocul secolului al XVIII-lea, legate de apariţia greco-catolicismului,
ca măsură de represalii împotriva rezistenţei şi refuzului călugărilor ortodocşi
de aici de a trece la greco-catolicism, biserica a fost incendiată din ordinul
generalului Buccow. Ca urmare, pictura a fost distrusă, ramânând numai opt
scene din „Acatistul Maicii Domnului” în registrul superior al pronaosului, iar
în exterior, deasupra uşii, icoana hramului – Sfântul Ioan Evanghelistul – şi
fragmente din Judecata de Apoi.
După ocuparea abuzivă
a mănăstirii şi alungarea călugărilor ortodocşi, care s-au refugiat în Ţara
Românească, unul dintre ei, pe nume Efrem, a compus un poem în 710 versuri,
intitulat „Plângerea Sfintei Mănăstiri a Silvaşului din Eparhia Haţagului din
Prislop”, poem descoperit de Cezar Boliac în secolul al XIX-lea la Mănăstirea
Caldaruşani, lângă Bucureşti şi publicat de el întâia dată. Tot el împreună cu
fratele Mihail a copiat, la Prislop, cunoscută lucrare a lui Dimitrie Cantemir,
învăţatul Domn al Moldovei: „Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau
giudetul sufletului cu trupul”, tipărită la Iaşi în 1698, cu text românesc şi
grecesc, o carte de educaţie morală în spirit ortodox, cu o antologie de texte
şi învăţături luate din Sfânta Scriptură, din filosofii antici şi din
gânditorii mai noi. Manuscrisul realizat atunci arată preocupările de carte ale
călugărilor din Mănăstirea Prislop de la mijlocul veacului al XVIII-lea.
Din 1762 mănăstirea a aparţinut pe nedrept Bisericii Greco-Catolice până când
actul istoric al revenirii preoţilor şi credincioşilor uniţi la Biserica
Ortodoxă strămoşească din octombrie 1948, a avut urmări binefăcătoare şi asupra
Mănăstirii Prislop, care a reintrat în fagaşul ei ortodox de obârşie. După două
secole de înstrăinare forţată, ctitoria Sfântului Nicodim şi a Domniţei Zamfira
redevenea mănăstire ortodoxă, aşa cum fusese mai bine de trei veacuri şi jumătate.
La 25 noiembrie 1948,
Mitropolitul de atunci al Ardealului, Nicolae Bălan, a adus personal la
Prislop, pentru restaurarea mănăstirii aflată într-o stare jalnică, pe
Ieromonahul Arsenie Boca, până atunci stareţul reînviatei mănăstiri
brâncoveneşti de la Sâmbăta de Sus, care cu două veacuri în urmă avusese
aceeaşi soartă ca şi Prislopul, fiind distrusă cu tunurile din ordinul
aceluiaşi general Buccow.
Ca stareţ al mănăstirii, Părintele Arsenie, licenţiat în teologie la Sibiu şi
absolvent al Academiei de Arte Frumoase din Bucureşti, începe imediat
înfrumuseţarea locului şi restaurarea mănăstirii, ajutat de fratele Nicolae
Zaharia, tot de la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus.
În 1950, din lipsă de
călugări, Prislopul devine mănăstire de călugăriţe, prin hotărârea Episcopului
Andrei Magieru al Aradului.
În perioada 1950-1959 s-a realizat organizarea mănăstirii ca mănăstire de maici
cu viaţa de obşte, s-a înfiinţat o şcoală monahală şi o cooperativă
mănăstirească, în cadrul căreia s-au executat primele ţesături cu alesaturi din
ţară, cu motive străvechi din zonele Sibiu, Făgăraş şi Hunedoara, covoare
olteneşti şi artistice pentru export, precum şi tricotaje şi croitorie.
În vederea unificării cântării bisericeşti, s-a introdus muzica psaltică. Corul
maicilor, instruit de duhovnicul mănăstirii, Părintele Arsenie, a contribuit la
înfrumuseţarea slujbelor, fapt care a determinat sporirea continuă a numărului
de credincioşi care participau la slujbele din duminici şi sărbatori. În
celelalte zile se săvârşeau slujbele obişnuite precum în orice mănăstire
ortodoxă.
Paralel cu desfăşurarea vieţii spirituale, obştea mănăstirii s-a preocupat şi
de înfăţişarea interioară a bisericii precum şi a terenului din jurul ei.
Astfel, în 1952, Părintele Arsenie a conceput şi zidit o clopotniţă pe
stâncăria unui deluşor de lângă biserică, spre miazăzi, cu un deosebit aspect
decorativ, ca o sinteză între arhitectura bisericilor din lemn maramureşene şi
cea a bisericilor ridicate pe stânci de la Muntele Athos, precum şi o frumoasă
oală decorativă lucrată de dânsul manual din bucăti de ţiglă verde, prinse cu
ciment, în colţul aceluiaşi de lut. La poalele lui a amenajat un lac, în care,
în zilele senine, se reflectă atât biserica cât şi clopotniţa. A amenajat şi un
parc cu plantaţii de brazi argintii, tui, arţari, pini decorativi şi magnolii,
iar în faţa altarului o încadrare de jnepeni pitici care cad valuri, valuri,
delimitând biserica de restul terenului, risipind peste tot pietre decorative,
care toate există şi astăzi.
În 1953, deasupra
dealului clopotniţei, Părintele Arsenie a conceput şi zidit un foarte original
saivan, admirat foarte mult şi considerat „saivan dacic”.
A urmat înzestrarea bisericii cu mobilier nou, lucrat artistic în stilul
specific vechii sculpturi româneşti. Astfel, în naos s-au facut 16 strani, un
scaun arhieresc, două strani pentru cântareţi, toate sculptate în lemn de
stejar; la intrare în biserică s-a aşezat o uşă nouă sculptată tot din stejar;
pe masa altarului s-a lucrat un chivot nou, sculptat miniatural, din lemn de
păr; s-a lucrat un iconostas nou din lemn de arin cu sculptură filigranată
rămas neterminat. Toate aceste lucrări de sculptură au fost realizate, după
desenele Părintelui Arsenie, de către sculptorul Rudolf Lorentz din Sibiu. Tot
Părintele a fixat o emblemă, din lemn, a mănăstirii – monograma Mântuitorului –
în triunghiul de acoperiş al cerdacului din clădirea de lângă biserică. În
jurul bisericii a facut un pavaj cu lespezi rustice şi o cărare decorativă pe
mijlocul incintei spre biserică, cu lespezi de acelaşi fel (scoase de Părintele
dintr-un mal de lângă satul Nadaştie).
În anul 1955 a
început restaurarea bisericii de către Direcţia Monumentelor Istorice din
Bucureşti, spre a-i reda aspectul arhitectonic şi pictural iniţial, ca în felul
acesta să fie pusă în circuitul marilor valori istorice şi artistice din ţara
noastră. Proiectarea restaurării a fost încredinţată arhitectului Ştefan Bals,
iar supravegherea directă a lucrărilor a avut-o arhitectul Gheorghe Naumescu şi
Părintele Arsenie. Cu acest prilej, s-a înlăturat toată tencuiala exterioară,
păstrându-se doar câteva porţiuni în care sunt incizate inscripţii. În felul
acesta, exteriorul şi-a redobândit forma iniţială, din piatră brută rostuită.
Turla şi-a primit de asemenea aspectul iniţial, din cărămidă, ca şi cele şapte
rânduri de sub cornişă. S-a facut consolidarea tuturor zidurilor exterioare şi
ale turlei. Acoperişul din tablă a fost înlocuit cu alt acoperiş, din
ţiglă-solzi smalţuită, de culoare verde închis. Tot atunci s-a tencuit naosul
si altarul, pregatindu-se zidul pentru pictura în frescă (în vederea picturii
s-a ridicat şi schela din lemn de brad). S-a pus o pardoseală nouă din travertin
sau marmură de Banpotoc.
Între anii 1956-1958 s-au construit două case: una sus pe deal la circa 150 m
de biserică şi alta la intrare în mănăstire. S-a introdus curentul electric.
S-a lucrat intens şi pentru înfrumuseţarea incintei şi a zonei înconjuratoare.
Cu puieţii de brazi dintr-o pepinieră a mănăstirii s-a consolidat dealul de lângă
biserica - monument istoric, dinspre Nord, asigurându-se atât frumuseţea
locului cât şi protecţia clădirii. Dealul respectiv a devenit cu timpul o
pădure de pini cu un frumos efect decorativ.
După decretul 410 din 1959, timp de mai mulţi ani, în clădirile mănăstirii a
fost un azil de bătrâni.
În 1976 s-a redeschis
mănăstirea de maici. În continuare, maicile au fost preocupate în permanenţă de
păstrarea patrimoniului cultural-artistic aflat la Prislop şi de înfrumuseţarea
bisericii. În anul 1984 au fost montate în iconostas două icoane împărăteşti
(1,00 x 0,50 m), lucrate şi donate de pictorul-protosinghel Arsenie Boca. Prima
înfăţişează pe Mântuitorul Iisus Hristos în picioare, pe un fond auriu,
binecuvântând cu dreapta şi ţinând în stânga o carte deschisă cu texte din
Vechiul si Noul Testament, ambele pagini fiind ornamentate dupa cele mai
caracteristice modele ale Tetraevangheliarelor din Ţara Românească, din veacul
al XVII-lea. A doua icoană reprezintă pe Maica Domnului în picioare cu Pruncul
Iisus în braţe; icoana este lucrată pe un fond auriu ornamentată în relief, în
culorile erminiei, afară de broboada care este albă, spre o mai serafică
expresie a chipului. În 1986 s-au montat alte icoane pe iconostas: Bunavestire
pe uşile împărăteşti şi Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil pe uşile
diaconeşti, lucrate de acelaşi pictor.
Unele maici şi surori
continuă aici, la Prislop, vechiul meşteşug românesc al picturii de icoane pe
sticlă, fie copiind scenele cunoscuţilor iconari de la Nicula, din Arpaş, din
Cârtişoara sau din alte părţi, fie creând modele noi, într-o manieră proprie.
Altele lucrează icoane pe lemn, pe pânză şi alte obiecte.
S-au făcut reparaţiile necesare la toate clădirile. În partea de apus a
mănăstirii, spre „Casa Sfântului” s-a delimitat un teren pentru a servi ca
cimitir, împrejmuit cu gard viu din brazi argintii şi tui aurii.
În 1985 a fost demolată vechea clădire de la intrarea în incinta mănăstirii. În
locul ei s-a ridicat o clădire nouă cu etaj, în stil brâncovenesc, cu peste 15
chilii şi un frumos foişor, clădire concepută tot de către Părintele Arsenie
după frumoasa construcţie brâncovenească de la Mănăstirea Hurezi, din judetul
Vâlcea.
În 1987 s-a adus şi s-a montat cadrul sculptat al porţii de lemn de la intrare,
în stil maramureşan, model realizat tot de Părintele Arsenie.
În 1991 s-a înfiinţat un Seminar Teologic Monahal „Sfânta Ecaterina”, cu o
şcolarizare de cinci ani. În 1995, s-a început construirea unei clădiri noi cu
săli de clasă, bibliotecă, sală de lectură şi meditaţie, pentru o mai bună desfaşurare
a activităţii şcolare.
În 1998, s-a construit un arhondaric la poarta mănăstirii.
S-au scurs aproape 50 de ani de când Prislopul a redevenit mănăstire ortodoxă.
Un timp relativ scurt în istoria ei de şase veacuri, totuşi cu fapte şi
realizări vrednice de luat în seamă.
În istoria mănăstirii s-au remarcat urmatoarele
personalităţi:
* Sfântul Nicodim,
întemeietorul şi primul ctitor al mănăstirii, între anii 1399-1405;
* Domniţa Zamfira, a
doua ctitoră a mănăstirii între anii 1560-1580, al cărei mormânt se află în
pronaosul bisericii. Cu prilejul unor reparaţii din 1909, piatra funerară a
fost ridicată pe peretele dintre naos si pronaos pentru a fi păstrată mai bine.
În afară de această piatră funerară, scrisă în limba latină, în partea stângă a
pronaosului se mai găsesc cinci pietre de dimensiuni diferite cu inscripţii în
limba slavonă, care se presupune, că sunt tot de pe mormântul Domniţei Zamfira.
* Stareţul Ioan, pe
vremea Domniţei Zamfira, care a şi înmormântat-o în 1580 în pronaosul bisericii
Mănăstirii Prislop, ajuns mitropolitul Transilvaniei între anii 1585-1605; în
anul 1600 a întâmpinat pe Mihai Viteazu cu prilejul intrării triumfale în Alba
Iulia;
* Sfântul Ioan de la
Prislop, vieţuitor şi nevoitor în secolele XV-XVI, a cărui peşteră săpată în
stâncă, numită şi „Casa Sfântului”, este un loc de pelerinaj pentru
credincioşi. Sfântul Ioan a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română în anul
1992 şi este prăznuit în fiecare an în ziua de 13 septembrie;
* Călugarul Efrem de la Prislop, care după
incendierea bisericii, s-a refugiat în Ţara Românească şi a scris „Plângerea
Sfintei Mănăstiri a Silvaşului din Eparhia Haţagului din Prislop”; tot el a
tradus împreună cu fratele lui Mihail, cunoscuta lucrare a lui Dimitrie
Cantemir „Divanul” sau „Gâlceava sufletului cu trupul”;
* Protosinghelul Arsenie Boca, al treilea
ctitor al mănăstirii, care, în afară de rolul covârşitor pe care l-a avut prin
înzestrarea harica a duhovniciei, a conceput şi a îndrumat toate lucrările de
construcţie şi înfrumuseţare a Mănăstirii Prislop, între anii 1948-1988, unele
dintre acestea fiind chiar înfăptuite personal. În perioada 1960-1988 a pictat
biserica din satul Drăgănescu de lângă Bucureşti, icoanele de pe catapeteasma
bisericii din Prislop şi a realizat aşezământul monahal din oraşul Sinaia,
astăzi metohul Mănăstirii Prislop. S-a săvârşit din viaţa la 28 noiembrie 1989
şi este înmormântat în cimitirul Mănăstirii Prislop.
* Maica stavrofora Zamfira Constantinescu, cea
dintâi stareţă a Sfintei Mănăstiri a Prislopului, între anii 1950-1959.
Pe lângă cele două
hramuri ale Mănăstirii Prislop: 8 mai – Sfântul Ioan Evanghelistul şi 14
septembrie – Ziua Crucii, se mai prăznuiesc şi următoarele zile: 26 decembrie –
Sfântul Nicodim, 13 septembrie – Sfântul Ioan de la Prislop, 28 noiembrie –
pomenirea Părintelui Arsenie şi 13 martie – pomenirea Măicuţei Zamfira.
După două veacuri de
înstrăinare şi de absenţă aproape totală a vieţii monahale, maicile de la
Mănăstirea Prislop, sub îndrumarea duhovnicească şi artistică a Părintelui
Arsenie, au izbutit să ridice prestigiul ei sub raport duhovnicesc, artistic,
gospodăresc, încât azi ea se prezintă ca un asezământ monahal cu o viaţă
duhovnicească aleasă, dar şi cu un valoros monument de artă medievală, care
atrage mulţimi de credincioşi şi turişti din ţară şi de peste hotare.
Sursa - http://www.arsenieboca.ro/istoricul-manastirii-prislop
.jpg)
