Intampinarea Domnului

În această zi Biserica sărbătoreşte un eveniment important din viaţa pământească a Domnului Nostru Iisus Hristos (Luca 2:22-40). După patruzeci de zile de la naşterea Sa, Pruncul Sfânt a fost dus la Templul Ierusalimului, centrul vieţii religioase a naţiunii. După Legea lui Moise (Lev. 12:2-8), femeia care a născut un prunc de parte bărbătească nu avea voie să intre în Templul Domnului timp de patruzeci de zile. La împlinirea acestora, mama venea cu fiul la Templu şi aducea jertfă Domnului un miel sau un porumbel pentru sacrificiul purificării. Preasfânta Fecioară, Maica Domnului, nu avea nevoie de purificare deoarece ea a născut fără stricăciune pe Izvorul Curăţiei şi Sfinţeniei. Cu toate acestea, ea s-a supus cu smerenie Legii timpului.
În acea vreme, Părintele şi dreptul Simeon (prăznuit pe 3 februarie) trăia în Ierusalim. Lui i s-a proorocit că nu va muri până nu va vedea pe Mesia cel promis. Prin har de sus, Sf. Simeon s-a dus la Templu chiar când Sfânta Fecioară Maria şi Sf. Iosif veneau cu Pruncul Iisus să împlinească Legea.
Simeon Iubitorul de Dumnezeu l-a luat pe prunc în braţe şi mulţumind Domnului, a rostit cuvintele pe care le auzim repetate la fiecare slujbă a vecerniei: "Acum slobozeşte pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace, Că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel." (Luca 2:29-32). Sf. Simeon i-a spus Sfintei Fecioare: "Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri. Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi." (Luca 2:34-35).

La Templu se afla şi proorociţa Ana, o văduvă de 84 de ani, fiica lui Fanuel (3 februarie)" şi nu se depărta de templu, slujind noaptea şi ziua în post şi în rugăciuni. Şi venind ea în acel ceas, lăuda pe Dumnezeu şi vorbea despre Prunc tuturor celor ce aşteptau mântuire în Ierusalim."  (Luca 2:37-38).
În icoana care reprezintă această sărbătoare proorociţa Ana ţine un pergament în mână pe care scrie: "Acest prunc a adus cerul şi pământul." Înainte de naşterea lui Hristos, bărbaţii şi femeile drepte în credinţă trăiau cu speranţa venirii lui Mesia cel promis. Drepţii Simeon şi Ana, ultimii credincioşi din Legea Veche, au fost consideraţi vrednici de a-L întâmpina pe Mântuitorul în Templu.
Sărbătoarea Întâmpinării Domnului este una din cele mai vechi sărbători religioase creştine. Noi avem slujbe închinate acestei sărbători, întocmite de sfinţii episcopi Metodie din Patara (+ 312), Chiril al Ierusalimului (+ 360), Grigorie Teologul (+ 389), Amfilohie din Iconium (+ 394), Grigore de Nyssa (+ 400) şi Ioan Hrisostom (+ 407). În ciuda originilor sale antice, această sărbătoare nu a fost prăznuită atât de fastuos decât din sec. al VI-lea.
În anul 528, în timpul împăratului Iustinian, un cutremur mare a ucis mulţi oameni în Antiohia. După această nenorocire au mai venit şi altele: în 541 a izbucnit o epidemie de ciumă groaznică în Constantinopol, omorînd mii de oameni în fiecare zi. În această perioadă de mari suferinţe au început să se facă slujbe speciale (litii) de izbăvire de rău, mai ales în timpul sărbătorii Întâmpinarea Domnului şi ciuma a încetat. Astfel, pentru a da slavă lui Dumnezeu, biserica a ridicat la un rang mai înalt această sărbătoare. Mai mulţi imnografi ai bisericii au împodobit această sărbătoare cu imnurile lor: Sf. Andrei Criteanul în sec. al VII-lea, Sf. Cosma Episcopul Maiumei, Sf. Ioan Damaschin, Sf. Gherman Patriarhul Constantinopolului în sec. al VIII-lea şi Sf. Iosif Arhiepiscopul Tesalonicului în sec. al IX-lea.

Miles Davis/John Coltrane - Konserthuset Stockholm (1960 FULL CONCERT)

Vulpi

Nu, imaginile de mai jos nu sunt simple fotografii cu vulpi si vulpite. Sunt adevarate portrete artistice, realizate de fotograful olandez Roeselien Raimond, care studiaza aceste animale salbatice in mediul lor natural de ani de zile. Iata cum de ele ii permit sa le imortalizeze in timp ce se joaca, se alearga, vaneaza, sau se ingrijesc unele de altele, ca o mare si fericita familie. Raimond spune ca fotografiaza cu precadere vulpi pentru ca ii plac povestile: „Cred ca pur si simplu sunt fanul personajelor complexe, multi-dimensionale. (...) Fiecare vulpe are personalitatea ei, chestie care ma fascineaza. (...) Vuplile au propria vointa si liber-arbitru, ca si noi, si desi unele animale au obiceiuri previzibile, vulpile sunt foarte spontane. Niciodata nu stii daca ai sa le gasesti dormind sau vanand... sau daca o sa le gasesti si atat! (...) Fiecare zi cu vulpile e o surpriza, ceea ce face fotografierea lor atat foarte frustranta, cat si foarte pasionanta. Si de-asta ma tot intorc la ele.”

Sursa - Toxel Magazine

Sfinții Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur

Pricina praznicului acestuia a fost în acest chip: în zilele împărăţiei lui Alexios I Comnenul (1081-1118), care a luat împărăţia după Nichifor Botaniates (1078-1081), s-a făcut împărţire şi prigonire între bărbaţii cei pricopsiţi în învăţături şi îmbunătăţiţi. Căci unii cinsteau mai mult pe marele Vasile, zicând despre dânsul că este înalt la cuvinte, ca unul ce a cercetat şi a ispitit firea lucrurilor prin sine, şi cum că era atât de mult îmbunătăţit, încât puţin îi lipsea de a-l asemăna pe el cu îngerii.

Căci nu făcea pogorământ legii, nici ierta cu lesnire, ci era greu la obicei şi aspru, neavând la sine nici un lucru pământesc. Iar pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur îl micşorau, ca şi cum ar fi fost în oarecare chip potrivnic marelui Vasile, fiindcă era lesnicios şi atrăgător către pocăinţă. Erau însă alţii care înălţau pe dumnezeiescul Hrisostom, ca şi cum ar fi fost în învăţături mai cu pogorământ omenesc şi cum că mai cu înlesnire povăţuia pe toţi, şi îi chema către pocăinţă. Deci, îl cinsteau mai mult decât pe marele Vasile şi decât pe Grigorie atât pentru mulţimea cuvintelor celor de miere curgătoare, cât şi pentru iscusinţa cugetărilor.

Alţii iarăşi cinsteau mai mult pe dumnezeiescul Grigorie, ca cel ce a întrecut în înţelepciune şi în învăţătură elinească pe toţi dascălii cei vestiţi şi pe elini, cum şi pentru frumuseţea cuvintelor şi înflorirea lor. Deci, ziceau, cum că înţeleptul Grigorie biruia pe toţi şi cum că acestuia i se cădea întâietatea. Atunci, prin o pricină că aceasta a celor învăţaţi s-a întâmplat de s-a despărţit mulţimea poporului. Şi unii se ziceau Ioaniteni, alţii Vasiliteni, iar alţii Grigoriteni. Deci, astfel sfădindu-se cei înţelepţi şi zicând între dânşii multe feluri de cuvinte, de trei ori fericiţii aceştia dascăli au voit să-i împace, ca să nu se mai sfădească în deşert.

Pentru aceea, după câţiva ani, s-au arătat sfinţii ierarhi, mai întâi câte unul deosebit, apoi şi câte trei împreună, nu în vis, ci aievea la arătare, lui Ioan, mitropolitul cetăţii Evhaitenilor, care era om îmbunătăţit şi preaînţelept, după cum şi scrierile lui îl arată. Şi toţi trei au zis către dânsul cu un glas:

"Noi, precum vezi, una suntem la Dumnezeu şi nu este între noi nici o sfadă sau împotrivire, ci fiecare în vremea sa pornindu-se de dumnezeiescul Duh, am scris învăţăturile spre mântuirea cea de obşte şi folosul oamenilor; şi acelea pe care le-am învăţat noi înşine, le-am dat şi altora spre înmulţirea talantului nostru şi nu este între noi vreunul întâi sau al doilea, ci dacă veţi vorbi de unul, cei doi urmează.

Deci, sculându-te, porunceşte acelora care se separă, sfădindu-se, să nu se despartă, luptându-se pentru noi, căci pentru aceasta şi noi ne-am sârguit cât am fost vii, şi după mutarea noastră, ca să împăcăm lumea şi să o aducem într-o unire. Deci, împreunându-ne într-o zi, când ţi se va părea ţie că este de cuviinţă, fă nouă praznic cuviincios. Apoi, spune şi celorlalţi care vor fi mai pe urmă, cum că noi suntem una la Dumnezeu şi noi negreşit vom mijloci înaintea lui Dumnezeu cele pentru mântuire, pentru cei ce ne vor săvîrşi praznicul pomenirii noastre". Acestea zicând, i se părea că sfinţii se înălţau la cer, strălucind cu lumină nemărginită şi chemându-se unul pe altul pe nume.

Deci, sculându-se acel minunat om, adică arhiereul evhai-tenilor, a făcut precum i-au poruncit lui sfinţii, potolind mulţimea şi pe toţi aceia care se sfădeau mai înainte. Aceştia au crezut cele spuse de el, că era om vestit, şi pentru învăţătura lui cea mare, şi pentru fapta cea bună, căci a lăsat predanie Bisericii spre a se face praznicul acesta.

Astfel, Sfântul episcop Ioan, găsind în luna ianuarie prăznuindu-se toţi cei trei sfinţi ierarhi, adică la întâia zi pe Vasile, la 25 pe dumnezeiescul Grigorie şi la 27 pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, i-a unit la 30 pe toţi, împodobindu-se pomenirea lor cu canoane, cu tropare şi laude, precum li se cădea lor, şi fiind această cu voia sfinţilor, nu au nici o lipsire în laude. Căci nici mai înainte, nici mai pe urmă n-a alcătuit renumitul acesta Ioan mai multe tropare, decât acestea.

Sfinţii aceştia cu chipul trupului lor erau astfel: dumnezeiescul Ioan "Gură de Aur" (Hrisostom) era de statură scund, cu capul mare, cu trupul drept şi subţire, cu nasul plecat, alb la faţă şi cam palid, având pleoapele ochilor adâncite şi luminile lor mari. Apoi, i se arăta multă veselie în faţă, cu fruntea lată şi mare, cu urechile cam plecate, cu barba mică şi rară, cu părul galben, amestecat cu cărunt, iar fălcile lui erau adâncite înăuntru, de multă postire şi nevoinţă.

Apoi, este de nevoie a zice despre dânsul, că a întrecut pe toţi înţelepţii elinilor cu cuvintele şi mai ales cu iscusinţa, înlesnirea şi frumuseţea vorbirii; şi atât de bine a tâlcuit dumnezeiasca Scriptură şi a săvârşit evangheliceasca propovăduire, încât dacă n-ar fi fost sfântul acesta, îndrăznesc a zice că ar fi fost de trebuinţă să mai vină încă o dată pe pământ Stăpânul Hristos. Iar spre fapte bune atât de mult s-a suit, încât pe toţi i-a întrecut, fiind izvor al milosteniei şi al dragostei, râvnitor de obşte cu iubirea de fraţi şi cu învăţătura lui; şi a trăit 63 de ani, păscând Biserica lui Hristos şase ani. Apoi s-a săvârşit în Comane, surghiunit de Eudoxia, împărăteasa, şi de episcopii cei pizmăreţi.

Sfântul Vasile cel Mare era la statura corpului foarte înalt, uscăţiv şi slăbănog la faţă, negricios şi palid, cu sprâncenele lungi, încovoiate şi ridicate în sus, asemănându-se omului îngrijit, având nasul plecat, cu faţa cam zbârcită, adâncit la pleoapele ochilor, păros la trup, barba căruntă pe jumătate şi destul de lungă. Acesta a întrecut mult în cuvinte, nu numai pe cei din vremea lui, ci şi pe cei vechi; pentru că s-a ostenit la învăţătură foarte mult, şi deprinzând toate învăţăturile ştiinţei, din fiecare a câştigat biruinţă. Asemenea încă s-a iscusit şi în filosofia cea practică şi prin aceasta a sporit spre privirea celor înalte. S-a suit la scaunul arhiepiscopal al mitropoliei Cezareei Capadociei, când era de 37 de ani, ocârmuind Biserica opt ani; apoi, s-a dus către Domnul, fiind în scaunul arhiepiscopatului său.

Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu sau Teologul, era la statura corpului său potrivit, puţin cam palid, nasul lătăreţ, sprâncenele potrivite, căutătura veselă şi blândă, la ochiul cel drept avea un semn de la o lovitură, barba nu-i era lungă, dar deasă şi potrivită şi pe margini se arăta cam afumată. Pleşuv de ajuns, cu părul alb. Marele Grigorie întrecând cu strălucirea vieţii pe cei ce au sporit în fapte, la atâta înălţime a cuvântării de Dumnezeu s-a suit, încât toţi se biruiau de înţelepciunea lui, atât în cuvinte cât şi în dogme; pentru aceasta a câştigat numirea de "Cuvântătorul de Dumnezeu". El a ocârmuit Biserica Constantinopolului 12 ani şi a trăit 80. Când s-a făcut patriarh, a aflat în cetate numai o biserică a dreptcredincioşilor şi când a lăsat scaunul, a lăsat numai una eretică. Şi mergând la Arianz, moşia sa, unde, cugetând pururea la Dumnezeu şi făcându-se cu totul strălucită oglindă a Lui, s-a sfârşit cu pace.

Dar de vreme ce de trei ori fericiţii aceştia, atât de mult s-au ostenit pentru mântuirea noastră, se cuvine şi noi să prăznuim pomenirea lor şi să le mulţumim pe cât putem. Căci ei de nimic altceva n-au purtat grijă, nici altceva au cugetat, decât numai un scop au avut, ca să întărească bună credinţă; apoi o nevoinţă au avut spre a lucra fapta bună, îngrijind şi sîrguindu-se fără pregetare, cu lucrul şi cu gândul, pentru mântuirea sufletelor. Pentru care atât de rău au pătimit propovăduind credinţa cea adevărată în toată lumea, iar nouă tuturor de obşte ne-au făcut bine. De aceea şi noi suntem datori să cinstim pe făcătorii noştri de bine, şi să le mulţumim după putere, fiindcă după datorie nu putem.

Deci, să cinstim cu cuvinte pe cei trei cuvântători, deşi mă tem şi mă sfiesc, neaflând cuvinte cuviincioase şi potrivite sfinţilor; pentru că pricina este mare şi nu pot, nu numai pe câte trei, dar nici măcar pe unul să-l laud după cum se cuvine şi de care toată lumea nu era vrednică. Deci, cum va ajunge bună grăire cea lumească să laude pe cei mai presus de lume, care au împodobit toată lumea şi au izbăvit-o ca şi cei 12 văzători ai Cuvântului şi de Dumnezeu propovăduitori? Care dacă nu s-ar fi ostenit atât de mult cu sfintele lor scrieri, nu s-ar fi scăpat întreaga lume de slujirea la idoli, cea de mai înainte înrădăcinată, nici de eresurile cele în multe chipuri; căci sfânta şi preaînţeleapta Treime, nedespărţităşi cea mai presus de fiinţă, a iconomisit ca ei să vieţuiască într-acele vremuri ale eresurilor.

Aceşti cereşti oameni şi pământeşti îngeri, trâmbitele adevărului, preaînţelepţii retori, tunetele Dumnezeirii celei nezidite, s-au sârguit să smulgă şi să risipească pe ocărâtorii dreptei credinţe şi cu praştia cuvintelor lor au gonit departe pe lupi de la Biserica dreptcredincioşilor. Aceştia cu înţelepciunea lor au surpat zidurile cele rele ale vrăjmaşilor şi au smerit toată înţelepciunea care se ridică împotriva cunoştinţei de Dumnezeu, schimbând şi prefăcând totul spre bine, netezind şi îndreptând pe cele strâmbe, cum şi toată asprimea şi nedreptatea.

Treimea aceasta pământească ne-a învăţat a ne închina Treimii cereşti, precum se cade, şi neamestecată a o mărturisi în acest chip, precum li s-a descoperit lor adeverirea credinţei, zicând: Dumnezeu nenăscut este Tatăl, Dumnezeu născut este Fiul, şi Dumnezeu purces este Duhul Sfânt. Sunt trei Persoane, dar un singur Dumnezeu, cu preaslăvire. Nu sînd trei dumnezei, doar un Dumnezeu, căci una şi aceeaşi este Dumnezeirea. Precum din soare ies raze, care n-au nici o deosebire, aşa sunt cele trei persoane, care fac aceeaşi fiinţă.

Astfel, ne-au învăţat să credem şi să mărturisim despre Sfânta Treime, cei trei preasfinţiţi arhiepiscopi; şi au întărit dogmele cele drepte cu învăţături preaînţelepte, în prigoane, primejdii şi războaie, până la moarte fiind prigoniţi, ba încă şi după moarte. Deci, adunaţi-vă toţi câţi v-aţi folosit de la dânşii, veniţi toată vârsta şi firea, bărbaţi şi femei, preoţi şi monahi, tineri şi bătrâni, să mulţumim făcătorilor noştri de bine, să lăudăm pe dascălii şi propovăduitorii bunei credinţe, să binecuvântăm cei săraci pe cei îmbogăţitori, cei din primejdii pe cei izbăvitori, cei cuvântători pe cuvântătorii de Dumnezeu, cei necăjiţi pe mângâietori, sărmanii pe părinţi, bolnavii pe doctori, străinii şi lipsiţii pe iubitorii de străini.Pe scurt, să zic, toţi deodată adunaţi-vă să mulţumim celor ce s-au făcut tuturor toate, ca pe cei mai mulţi să-i dobândească. Dar să lăsăm altora să le povestească înţelepciunea lor, ştiinţele, posturile, privegherile şi celelalte fapte bune şi numai această să o zic, care mă face şi mai mult să mă minunez, adică sârguinţa cea covârşitoare şi grija care o aveau ca să mântuiască sufletele oamenilor, robii lui Dumnezeu Celui iubitor de oameni şi următorii Lui cu toată virtutea. Căci de aceasta se îngrijeau mai mult, cunoscând că prin fapta aceasta păzeşte omul asemănarea cu Dumnezeu.

Căci nu este mai mare şi mai minunată ispravă decât a se păzi cineva într-aceasta amăgitoare lume pe sine fără de prihană; dar mai vrednic de laude, este acela care se sârguieşte a mântui şi pe aproapele. Căci cu acest milostiv chip se face următor Stăpânului care S-a dat pe Sine la moarte, ca să libereze pe om din robia vrăjmaşului. Iar în ce fel au mântuit pe mulţi oameni aceşti dascăli preaînţelepţi, ascultaţi:

Dumnezeu a făcut lumea aceasta pentru oameni, şi aceştia au tâlcuit firea celor ce sunt, adică a tuturor făpturilor pe care le-a făcut Atotputernicul Dumnezeu şi prin cunoştinţa lor s-au făcut înţelepţi, încât au cunoscut oamenii pe Ziditorul. Cerurile povestesc slava lui Dumnezeu prin frumuseţea şi mărimea lor, iar dascălii tâlcuiesc luminat cerurile şi pământul, adică lumea cea văzută şi cea nevăzută, cum este aşezarea şi rânduiala ei şi care este pricină de le-au făcut pe ele Dumnezeu şi altele asemenea.

Astfel, se potriveşte să zicem graiul psalmistului: În tot pământul a ieşit vestirea lor şi la toate marginile lumii au ajuns cuvintele lor. Ne-a dat preabunul Dumnezeu Testamentul cel Vechi şi cel Nou spre mântuirea noastră şi aceştia au primit cu mulţumire poruncile Lui, pe care cu iubire de osteneală le-au păzit ziua şi noaptea, cugetând întru dânsele, şi pe sineşi făcându-se case curate ale Duhului Sfânt; apoi ne povăţuiesc şi pe noi să petrecem întru dânsele, precum Dumnezeu ne-a poruncit şi ne îndreptează, împodobindu-ne obiceiurile cu bună rânduială, şi aducându-ne de mână spre cele mai înalte. Dumnezeu S-a întrupat pentru noi, şi sfinţii aceştia ne tâlcuiesc şi ne fac cunoscută taina iconomiei Lui, şi ne fac să înţelegem prin oarecare chin preaînţeleapta taină a unirii acesteia.

A trimis pe Sfinţii Apostoli să propovăduiască în lume cunoştinţa lui Dumnezeu, să gonească întunericul închinăciunii de idoli, să lumineze pe neamuri şi către Dumnezeu să le întoarcă; s-au trimis şi sfinţii aceştia să propovăduiască lumii adevărata credinţă, să izgonească dintr-însa întunericul relei credinţe, să se lupte cu ereticii şi să-i biruiască, să izbăvească pe oameni de învăţăturile cele de suflet pierzătoare, să le vestească dogmele cele drepte şi Sfintele Scripturi să ni le tâlcuiască, apoi, către mântuire şi pocăinţă să ne povăţuiască; care lucru îndoit s-a făcut, precum cel ce a luat cei cinci talanţi şi a câştigat cu dânşii alţi cinci talanţi.

A preamărit pe apostoli cu minuni, de care şi aceşti sfinţi n-au fost neîmpărtăşiţi, precum poate fiecare să se înştiinţeze în istoria vieţii lor. Domnul a învăţat toate neamurile prin apostolii Săi; dar cine a rămas neîmpărtăşit de cuvintele acestor sfinţi? Pe cine n-au învăţat şi nu învaţă până acum preaînţelepţii aceştia? Nu atâta cu filozofeşti şi geometriceşti ştiinţe, pe cât cu fireşti şi bune sfătuiri povăţuiesc minunaţii aceştia. Căci de vreme ce lumea nu a cunoscut pe Dumnezeu cu înţelepciunea, ei totuşi au voit să mântuiască cu propovăduirea pe cei ce credeau întru El.

Dar pe urmă, fiindcă lumea n-a cunoscut pe Dumnezeu prin propovăduire, precum se cădea, bine a voit să mântuiască, prin înţelepciunea acestora, pe cei ce vor crede învăţăturilor lor. Astfel cu adevărat şi mulţi s-au mântuit prin dogmele lor şi prin cugetările lor cele preaînţelepte, iar cu frumuseţea cea firească a bunei făpturi şi cu dulceaţa cuvintelor lor au adus la pocăinţă pe mulţi.

Pe aceştia îi avem noi oamenii, după Dumnezeu, făcători de bine şi păzitori. Aceştia sunt stâlpii cei neclintiţi ai credinţei noastre, peste care înţelepciunea lui Dumnezeu şi-a întărit casa ei, pe care porţile iadului, adică ereticii cei rău credincioşi şi fără de minte, n-au putut nicidecum s-o clintească. Aceştia sunt, după Sfinţii Apostoli, dascăli ai lumii. Pe aceştia îi serbăm şi noi astăzi, săvârşind pomenirea lor cu bucurie şi cu credinţă. Nu precum o prăznuiesc robii pântecelui, cu băuturi şi beţii, nu cu multe feluri de bucate şi cu benchetuiri; ci precum poftesc aceia, şi precum scripturile lor poruncesc, adică, să ne îngrijim de mântuirea sufletelor noastre, păzind câte ne-au poruncit de-a pururea pomeniţii în scris, urmând vieţii lor, faptele bune şi nevoinţele lor. Şi făcând cele după puterea noastră, să păzim mântuitoarele porunci ale Domnului, precum le-au păzit ei; căci atunci când îi prăznuim cum se cuvine pe sfinţi, atunci şi pe Dumnezeu Îl slăvim şi pe sfinţi îi cinstim, atunci şi ei se bucură de noi, slăvindu-se şi cinstindu-se.

O! luminători preastrăluciţi în toată lumea şi decât tăria aceasta mai cinstiţi! O! fericită treime, închipuirea, asemănarea şi strălucirea Preasfintei Treimi, care v-aţi preamărit de Ea, ca cei ce pe Aceasta aţi propovăduit-o. Căci pentru dragostea lui Hristos, toate dumnezeieştile Lui porunci le-aţi păzit, trupurile voastre cu înfrânare le-aţi omorât, pe voi înşivă de toate patimile v-aţi curăţit, vase cinstite ale Sfântului Duh v-aţi făcut, oglinzi prea strălucite ale lui Dumnezeu v-aţi lucrat, cu Dumnezeu prin gândire v-aţi unit, la săvârşirea faptei bune v-aţi suit şi ca bărbaţi desăvârşiţi, la măsura vârstei lui Hristos aţi ajuns.
Oile cele cuvântătoare ale lui Hristos bine le-aţi păscut, sufletele voastre pentru ele le-aţi pus şi de vreascurile eretice le-aţi curăţit, pe eretici departe de la ele i-aţi alungat, primejdii şi izgoniri pentru adevăr aţi suferit, pe diavolul şi pe slugile lui i-aţi biruit, şi la fugă i-aţi luat. Ne aducem aminte de primejdiile voastre, pe care, pentru bună credinţă le-aţi pătimit, cinstim izgonirile voastre cele nedrepte, care pentru dreptate le-aţi suferit, slăvim mucenicia cea grea a pătimirii voastre celei fără de sânge; binecuvântam celelalte osteneli şi dureri, care aţi luat asupră-vă, cu Răsăritul şi cu Apusul luptându-vă, ca să învăţaţi pe toţi.
Încă avem şi scripturile voastre cele sfinte, tablele cele de Dumnezeu scrise, ca un al treilea testament, pe care Dumnezeu, prin inimile voastre l-a glăsuit; avem luminarea minţii, hrana sufletelor, desfătarea ochilor, dulceaţa cea de obşte şi îndulcirea tuturor sfinţilor, moştenirea cea bine norocită şi bogăţia cea fericită, care am luat-o de la voi şi o păzim ca pe o vistierie de mare preţ, ca să treacă cu diadohisire (urmare) şi să rămână din neam în neam pomenirea voastră veşnică şi slava voastră să se păzească în lumea nemuritoare.
Ne rugăm şi cerem de la voi, sfinţilor, să vă aduceţi aminte de noi, netrebnicii robii voştri, că bine primite să fie rugăciunile noastre, să păziţi Biserica în pace, precum aţi lăsat-o, să ne învredniciţi a dobândi şi noi acea negrăită veselie şi prea dorita bucurie a întru tot lăudatei şi mai presus de fiinţă Treimi; ca împreună cu voi să slăvim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul cel Sfânt, pe unul Dumnezeu, Căruia se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii cei nesfârşiţi.

Amin.

Sursa – Doxologia.ro 

Stone The Crows - Freedom Road

Wolfgang Amadeus Mozart

Wolfgang Amadeus Mozart (născut Johannes Chrysostomus Wolfgangus Teophilus Mozart) s-a născut la 27 ianuarie 1756 la Salzburg, pe atunci capitala unui principat-arhiepiscopat (germ. Fürstbistum) ce făcea parte din Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană (după 1804 devenit Imperiul Austriac). Tatăl lui, Leopold Mozart, era un talentat violonist în orchestra de la curtea prințului arhiepiscop din Salzburg, și era apreciat pentru aptitudinile sale pedagogice. În registrul de botez, Mozart a fost înregistrat cu numele: Johannes Chrysostomus Wolfgangus Theophilus. Mai târziu, în Italia, și-a luat numele de "Amadeus", traducerea latină a lui „Theophilus” („Iubitorul de Dumnezeu”).

Încă de mic copil, Wolfgang dă dovada geniului său muzical. La vârsta de 5 ani, înainte de a ști să scrie, compune câteva piese pentru pian, transcrise imediat de tatăl său. În ianuarie 1762, Leopold Mozart obține de la arhiepiscopul Schrattenbach un concediu de trei săptămâni, pentru "a arăta lumii acest miracol". Acest turneu va dura 9 ani! Prima apariție are loc la München, unde Wolfgang execută muzică la clavecin în fața prințului elector de Bavaria, după care familia Mozart pleacă la Viena, tânărul Wolfgang concertând în fața familiei imperiale. Urmează un lung turneu european: Augsburg, Aachen, Bruxelles, Paris și Versailles. Rămâne un an la Londra, apoi se întoarce în Austria, trecând prin Franța, Elveția și Bavaria. Între decembrie 1769 și martie 1771 întreprinde un lung turneu în Italia: Verona, Milano, Florența,Roma și Napoli au fost principalele stațiuni de concerte. Peste tot publicul era fascinat de talentul acestui copil precoce, între timp devenit adolescent.

Familia Mozart revine la Salzburg la 15 decembrie 1771. Wolfgang împlinește 16 ani și pleacă pentru câteva luni la Bologna, unde studiază cu Giovanni Battista Martini (1706-1784), renumit pedagog în arta compoziției. La întoarcere este angajat ca maestru de concert (Konzertmeister) de către noul arhiepiscop din Salzburg, contele Colloredo, cu un salariu de 150 de guldeni pe an, ceea ce constituia o sumă apreciabilă. În această funcție rămîne timp de șase ani, deși relațiile cu noul arhiepiscop nu sunt din cele mai bune, acesta tratându-l de servitor și interzicându-i să părăsească orașul Salzburg. Nemaiputând suporta umilințele, Wolfgang își dă demisia în 1777 și pleacă, însoțit de mama sa, la München, unde solicită un angajament la curtea prințului elector Maximilian III. Acesta însă îl refuză. După o altă tentativă nereușită la Mannheim, se hotărăște să-și încerce soarta la Paris, unde - în timpul turneului din 1763 - avusese mult succes. Publicul parisian nu-și mai amintea însă de copilul minune de atunci și Mozart se lovește de multe greutăți. La toate acestea se adaugă moartea mamei, care îl însoțise peste tot. Starea lui morală se ameliorează cu greu, compozițiile sale încep să fie apreciate la curtile domnesti. Lipsurile materiale îl constrâng totuși să părăsească Parisul și iată-l la 15 ianuarie 1779 din nou la Salzburg, unde rămâne doi ani. Între timp compune opera Idomeneo, cu care înregistrează un mare succes. Se decide totuși în 1781 să plece la Viena, capitala imperiului.

Viena era în acea epocă capitala mondială a muzicii clasice. Mozart se simte în sfârșit independent și își creează un cerc de relații, conștient de faptul de a fi un virtuoz fără egal al pianului. Înregistrează primul mare succes cu opera Răpirea din serai, fiind felicitat de însuși împăratul Iosif II cu cuvintele: o muzică prea frumoasă pentru urechile noastre. Mozart dă numeroase concerte publice și private, executând din propriile compoziții, improvizează spontan pe teme date, aplauzele nu contenesc, publicul este în extaz. Redescoperă operele lui Bach și Händel, pe care le face cunoscute publicului vienez.

La 4 august1782 se căsătorește cu Constanze Weber. La 1785 este vizitat de tatăl său, Leopold, care - până atunci foarte reticent - constată cu satisfacție reușita lui Wolfgang. Este încântat să audă din gura lui Joseph Haydn: "Fiul Dumneavoastră este cel mai mare compozitor pe care l-am cunoscut". La sfârșitul unui concert în Burgtheater, după interpretarea concertului nr. 20 pentru pian, împăratul Iosif - prezent în sală - se ridică în picioare agitându-și pălăria și strigând "Bravo Mozart !". În această perioadă Mozart compune într-un ritm neobișnuit, lucrează cu obstinație la splendidele cvartete dedicate lui Haydn și la opera Nunta lui Figaro, după o piesă a lui Beaumarchais, operă revoluționară, ca muzică și conținut istoric, reușind să depășească dificultățile din partea nobilimii.

În timp ce Mozart termină compoziția operei Don Giovanni, tatăl său se îmbolnăvește și moare la 28 mai 1787. Leopold a jucat un rol important în educația muzicală a fiului său, instruindu-l încă din copilărie și contribuind astfel la dezvoltarea geniului muzical al lui Mozart. Între 1784 și 1786, Mozart realizează în medie o compoziție la fiecare două săptămâni, cele mai multe adevărate capodopere. Premiera operei Don Giovanni are loc la Praga și este primită de public cu entuziasm. Urmează opera Così fan tutte, reprezentată cu mai puțin succes. Mozart pierde treptat din popularitate, între timp murise și protectorul său, împăratul Iosif II, cel care îl numise "compozitor al curții imperiale".

În martie 1790 dă ultimul său concert public, interpretând concertul pentru pian KV595. Compune încă opera Flautul fermecat, cu care obține un succes enorm. Începând din luna noiembrie 1791, sănătatea lui Mozart se degradează însă progresiv. Se pare că suferea de o febră reumatismală recurentă cu insuficiență renală.

Cauza decesului nu este clară. Diagnosticul medicului constatator era: hitziges Frieselfieber („febră cu eczemă”). Alte cauze pomenite erau:febră reumatică (infecție streptococică), sifilis, trichineloză, Purpura Schönlein-Henoch („hiperemie generalizată”),congestie renală, insuficiență cardiacă și venisecție. Probabil cauza morții lui Mozart trebuie căutată într-o boală contractată în timpul copilăriei lui. Medicina modernă tinde spre o infecție cu streptococi, care nu a fost tratată în mod adecvat, și ca urmare s-a produs o insuficiență cardiacă și care a antrenat și afectarea altor organe.
Speculațiile nu au lipsit, suspectându-se o otrăvire pusă la cale de rivalii lui, cum ar fi fost Antonio Salieri. Versiunea a devenit celebră și datorită filmului lui Milos Forman, Amadeus, care a câștigat nu mai puțin de 8 Premii Oscar.  La 4 decembrie starea lui se ameliorează trecător, mai lucrează la compoziția Requiem-lui, pe care însă nu va reuși să-l termine. Există mărturii că Requiemul a fost comandat compozitorului de o persoană necunoscută, care i-a venit în vizită fiind îmbrăcată în straie de culoare neagră. Persoana a fost mai tîrziu identificată. Acesta era un slujitor al unui conte vestit. Contele, pe numele Welsegg, avea intenția de a se interpreta Requiem-ul compus de Mozart cu ocazia încetării din viață a soției sale, reclamând creația drept o compoziție proprie. Despre această întîmplare Mozart nu a mai aflat. El era convins că muzica și-o scrie pentru propria sa moarte. În ziua de 5 decembrie 1791, viața scurtă a lui Wolfgang Amadeus Mozart se stinge pentru totdeauna. Avea numai 35 de ani. După un scurt serviciu divin la catedrala Sfântul Ștefan („Stefansdom”) din Viena, trupul neînsuflețit al lui Mozart este dus fără un cortegiu de însoțitori (cu toate că a avut parte de un succes imens în timpul vieții, datorită vremii nefavorabile, foarte puține persoane ce l-au cunoscut pe Mozart au însoțit cortegiul), la cimitirul Sankt Marx. Mottoul lui a fost " Mă simt cuprins de muzică. Muzica este in mine".

În scurta sa viață, Wolfgang Amadeus Mozart a compus un număr enorm de opere muzicale, cele mai multe neegalate în frumusețe sau profunzime. În 1862 Ludwig von Köchel a clasificat și catalogat compozițiile lui Mozart, fiind numerotate cu mențiunea KV (Köchel-Verzeichnis = catalogul Köchel). Ultima sa creație, Requiem-ul, are numărul 626.

Mozart a fost autorul a 41 de simfonii, printre care sunt de menționat Simfonia nr. 35 Haffner, nr. 36 Linz, nr. 40 și nr. 41 Jupiter.

A compus 27 concerte pentru pian și orchestră, 7 concerte pentru vioară și orchestră, concerte pentru clarinet, pentru harpă și flaut, pentru corn și orchestră, 2 simfonii concertante, divertismente, serenade.

În domeniul muzicii de cameră sunt de menționat cele 6 cvartete pentru coarde dedicate lui Haydn, sonate pentru pian, sonate pentru vioară și pian, trios pentru vioară, violoncel și pian, cvartete pentru instrumente de suflat, sextetul O glumă muzicală etc.

Pasionat de operă, a compus 17 opere, dintre care cele mai cunoscute, jucate și astăzi pe scenele tuturor teatrelor de operă din lume, sunt: Răpirea din Serai, Nunta lui Figaro, Don Giovanni,Cosi fan tutte, Flautul fermecat.

A mai compus 19 mise, cantate, motete pentru soprană și orchestră, oratoriul "Die Schuldigkeit des ersten Gebots" și, în fine, "Requiem"-ul în re minor.

„Geniul său excepțional îl situează mai presus de oricare maestru, în toate domeniile artei și în toate timpurile”.
Richard Wagner

The Beatles - Beatles '65 (Full album 1964)

“Beatles '65” is the Beatles' fifth album issued by Capitol Records, and their seventh American album. It was issued in December 1964. The LP was also issued in Germany on the Odeon label.
“Beatles '65” includes eight of the fourteen songs from “Beatles for Sale”.  It also includes "I'll Be Back" from the UK “A Hard Day's Night” album and both sides of the single "I Feel Fine"/"She's a Woman". These latter two songs were issued in "duophonic" stereo and included added reverb by Capitol Records' executive Dave Dexter, Jr. to cover up the use of the mono mixes sent from England. Two of the three songs written by Carl Perkins and recorded by the Beatles appear on this album. In the United States, “Beatles '65” jumped from number 98 straight to number 1, making the biggest jump to the top position in the history of the Billboard album charts up to that time. It remained at number 1 for nine straight weeks from 9 January 1965.

“Beatles ‘65” este al cincilea album Beatles de la Capitol Records si al saptelea lor album american. A fost lansat in decembrie 1964. LP-ul a fost lansat de asemenea in Germania la marca Odeon.
“Beatles ‘65” include opt dintre cele 14 piese de pe “Beatles for Sale”. Include si “I’ll Be Back” de pe varianta britanica a albumului “A Hard Day’s Night” si ambele fete de la single-ul “I Feel Fine”/”She’s a Woman”. Aceste ultime doua cantece au fost lansate in “duofonic” stereo si include si reverb-ul lucrat de catre executivul Dave Dexter de la Capitol Records pentru a acoperi folosirea mixarilor mono trimise din Anglia. Doua dintre cele trei cantece compuse de Carl Perkins si inregistrate de Beatles apar pe acest album. In Statele Unite “Beatles ‘65” a sarit de pe locul 98 direct pe locul 1, facand cel mai mare salt catre pozitia de top in istoria de la clasamentele albumelor de la Bilboard la acel timp. A ramas nr.1 timp de 9 saptamani consecutive incepand cu 9 ianuarie 1965.

List of tracks

Side 1

1.       "No Reply"                                                                   2:15

2.       "I'm a Loser"                                                                2:31

3.       "Baby's in Black"                                                        2:02

4.       "Rock and Roll Music" (Chuck Berry)                       2:32

5.       "I'll Follow the Sun"                                                    1:46

6.       "Mr. Moonlight" (Roy Lee Johnson)                          2:35

Side 2

1.       "Honey Don't" (Carl Perkins)                                        2:56

2.       "I'll Be Back"                                                                  2:22

3.       "She's a Woman"                                                           2:57

4.       "I Feel Fine"                                                                    2:20

5.       "Everybody's Trying to Be My Baby" (Carl Perkins)  2:24

Personnel

The Beatles

John Lennon – rhythm guitar, harmonica (on "I'm a Loser"), vocals, lead guitar (on "I Feel Fine"), tambourine (on "Everybody's Trying to Be My Baby")

Paul McCartney – bass guitar, vocals, piano (on "She's a Woman"), Hammond organ (on "Mr. Moonlight")

George Harrison – lead guitar, backing vocals, lead vocals (on "Everybody's Trying to Be My Baby"), African drum (on "Mr. Moonlight")

Ringo Starr – drums, percussion, lead vocals (on "Honey Don't")

Production

George Martin – producer, piano (on "No Reply" and "Rock and Roll Music")

Unirea Principatelor Române: Omagiu Cocuței Vogoride, femeia care a pus Țara înaintea căsniciei și a făcut posibilă Unirea de la 1859

Data de 24 ianuarie 1859, Ziua Unirii Principatelor Române, este asociată îndeobște cu Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Ion C. Brătianu și alți bărbați de stat ai Țării.
Mai puține lucruri se știu despre rolul foarte însemnat al femeilor în realizarea Unirii „mici”, așa cum mai este cunoscută în popor.
Despre rolul femeilor în „Partida Națională” a lui Ion Brătianu, istoricul Alex Mihai Stoenescu notează în monumentala sa operă, „Istoria Loviturilor de stat în România”, volumul 1 :

„Primii „agenti" ai săi - în absenta tuturor revoluționarilor munteni, aflați încă în exil - au fost femei. El a știut să folosească din plin farmecul, curajul și devotamentul femeilor din familia Golescu, ale Luxiței Florescu - iubita lui Nicolae Bălcescu -, ale celebrei Elena Ghica - cunoscută și cu numele romantic Dora d'Istria, una din primele agente de informații românesti în mediul rusesc —, ale Catrinei Despot - căsătorită cu reprezentantul Franței în comisia de alegeri, Georges Serrurie, pe care l-a făcut rapid și unionist și român -, ale actriței de 16 ani Frosa Sarandy din trupa lui Millo, care întrerupea spectacolele de teatru pentru a transmite mesajele electorale trimise de Brătianu.
Ar trebui să se scrie măcar o carte despre rolul important jucat de românce în Unirea din 1859, din care nu va putea lipsi Cocuta Vogoride, una din numeroasele iubite ale viitorului domn, care a pus la dispoziția unioniștilor scrisorile secrete ale soțului sau, caimacamul Vogoride, în august 1857, gest ce a schimbat probabil destinul României”.Ecaterina (Cocuța) Vogoride era fiica poetului Costache Conachi și era căsătorită, așa cum menționează și istoricul mai sus, cu Nicolae Vogoride, cel învestit  de  turci în demnitatea  de caimacan (locțiitor  de  domnitor) al Moldovei. Iată ce povestește scriitorul Vasile Ghica:

„La conferința de  pace de  la  Paris, ce a urmat războiului Crimeii (1856), cele  șapte Puteri garante,  divizate în privința organizării viitoare a Principatelor Moldova și Țara Românească, a unirii lor și a modernizării prin revizuirea Regulamentelor organice au decis consultarea populației prin alegerea unor divanuri ad-hoc. Deciziile adunărilor ad-hoc privind unirea Principatelor  urmau să fie examinate de Puterile garante într-o nouă conferință la Paris și consemnate într-o Convenție. În fiecare dintre cele două Principate se înfruntau partizanii unirii lor cu separatiștii.  

Nicolae Vogoride, caimacamul Moldovei (locțiitor al domnului) a falsificat, în  mod brutal, rezultatul testului  din 19 iulie 1857.  Victoria separatiștilor în Moldova anula șansele ca Puterile garante să decidă unirea Principatelor. De aceea, unioniștii moldoveni s-au străduit să demaște falsurile, să obțină anularea alegerilor și desfășurarea unor alegeri corecte. Demersurile insistente ale unioniștilor  au  rămas  fără  rezultat. Lipseau dovezile  certe de falsificare a alegerilor. Asta până  când, cu  prilejul unei  descinderi la Iași, Cocuța găsește în  seiful soțului niște  scrisori compromițătoare, venite  de  la  Înalta  Poartă  și de  la  ambasadorul  Turciei    la Londra. În  primele mesaje, Vogoride  era  sfătuit  cum  să-i  obstrucționeze  pe  unioniști; în  următoarele,  era  felicitat pentru "performanțele” obținute. Dovezile de imixtiune și trădare  erau  incontestabile. Cocuța  nu  a  ezitat  nicio  clipă. Nu o interesa demnitatea  de  primă  doamnă  a  Moldovei, care  o  aștepta. Chemarea țării  era mai puternică.
Prin  C.Negri, fratele  vitreg  al  Cocuței, și Dimitrie  Rallet,  scrisorile  au ajuns la ambasadorul Franței la București  și  apoi  la  revista "Steaua Dunării” de  la  Bruxelles. Europa a  luat  foc. Înalta Poartă a fost  nevoită, în  cele  din  urmă, să  accepte  repetarea  scrutinului,  sub  stricta  supraveghere a Puterilor  garante. Rezultatele au marcat victoria unioniștilor. Drumul  spre marele  vis al unirii s-a  netezit  instantaneu și a  devenit  realitate pe  24 Ianuarie 1859.  
Cocuța a suportat represaliile soțului. A rămas cu  trei  copii  minori și  cu averea  drastic  dijmuită  de soțul  ei. 
Din  păcate, în  entuziasmul lor  fără  margini, unioniștii  nu  s-au  grăbit  să-i adreseze  eroinei prea  multe  elogii, deși le  merita  cu prisosință. E drept că, în acel moment, sustragerea documentelor soțului nu era o faptă ce putea fi făcută publică, fiind cunoscută de puțini inițiați.Trecerea timpului schimbă datele problemei și permite repunerea eroinei în drepturile ce i se cuvin la recunoștința publică”
În acest moment, există inițiativa ridicării unui bust în memoria marii doamne la Tecuci, proiectul fiind împotmolit unde altundeva decât în hățișul birocratic al statului care s-a ridicat și prin contribuția Cocuței Vogoride.

În veci, pomenirea ei!

Sursa -  Mihai Somanescu, activenews.ro/cultura si istorie

Jimi Hendrix - The Wind Cries Mary

Noi fotografii recuperate, de Vivian Maier

Nu e prima data cand va prezentam fotografiile artistei Vivian Maier – un fotograf incredibil, care insa a cunoscut celebritatea abia la mult timp dupa ce nu mai era in viata. In 2011, o cutie cu peste 10.000 de negative ale pozelor sale a fost descoperita la o licitatie de vechituri din Chicago. De atunci, fotograful street a devenit o prezenta extrem de importanta in istoria artei fotografice. Maier a lucrat timp de patruzeci de ani ca bona, insa si-a gasit de-a lungul tuturor acelor ani timp sa documenteze lumea din jurul ei. Pare sa-si fi purtat aparatul cu ea peste tot pe unde umbla, in mod special pe strazile oraselor, iar atentia ii era adeseori captata de vietile celor saraci si mai putin norocosi. Astazi, opera ei ne parvine ca o capsula istorica a trecutului Statelor Unite, dar si ca o incursiune in imaginatia unei artiste fascinata de lumea din jurul ei.

Sursa - Toxel Magazine

Edouard Manet

Édouard Manet s-a născut la 23 ianuarie 1832 în Paris. Tatăl său, Auguste Manet, fost diplomat, era funcționar ministerial de rang înalt, iar mama, Eugenie Fournier, provenea, de asemenea, dintr-o familie selectă. Manet își începe studiile în 1842 la gimnaziul Rollin. Tatăl său îl consacră carierei juridice, însă unchiul său, Edmond Fournier, îi descoperă talentul artistic și îl sfătuiește să urmeze cursuri speciale de desen în cadrul gimnaziului. În 1848 își încheie studiile, se gândește să se dedice picturii, dar își descoperă și altă vocație: vrea să devină marinar. Nu este însă admis în "Școala Superioară de Marină", de aceea, în decembrie 1848, se îmbarcă la bordul vasului "Havre et Guadeloupe", pe post de cârmaci.Pe vasul care se îndrepta spre Rio de Janeiro desenează mult, pe membrii echipajului și peisaje marine.

Concert in parcul Tuilleries 1862

În iunie 1849, după revenirea la Paris, tatăl său îi recunoaște talentul și îl sfătuiește să se înscrie la "École des Beaux-Arts". Manet însă, în locul metodelor rigide de învățământ ale Academiei, alege școala lui Thomas Couture. În ciuda metodelor liberale de predare ale școlii, Manet are deja ideile sale despre artă, se împotrivește tiparelor obișnuite acceptate până la el, solicită modelelor sale să se îmbrace, le așază în poziții naturale în locul ținutei alese și aranjate. Își desăvârșește tehnica picturală, copiind lucrările maeștrilor în muzeul Louvre. Un interes deosebit îi trezește Tiziano, Rubens, precum și Velázquez. Din pictura franceză, doi artiști sunt considerați înaintașii direcți ai picturii sale: Eugène Delacroix și Gustave Courbet. În1856, părăsește școala lui Couture. Călătorește mult, vizitează de mai multe ori muzeele olandeze, unde admiră în special picturile lui Franz Hals. În Italia, descoperă Veneția și Florența. Copiază tabloul lui Tiziano "Venus din Urbino". Acum se naște în el vestita temă a Olympiei, care va fi pictată zece ani mai târziu. Se întoarce în Franța, trecând prin Germania și Europa Centrală, vizitând muzeele din Praga, Viena, Dresda și München.

Dejunul pe iarba 1863

În 1859, se prezintă pentru prima dată la "Salonul Oficial" - expoziție organizată anual la Paris, unde tablourile sunt selecționate de un juriu select - cu tabloul "Băutorul de absint", o lucrare departe de tradițiile epocii ca temă și tehnică picturală. Cu excepția lui Delacroix, care făcea parte din juriu, trezește sentimente ostile și este refuzat. Doi ani mai târziu, în 1861, tabloul său "Cântărețul spaniol" este selecționat. Vestit pentru eleganța sa, Manet frecventează concerte la modă, cafenele, parcuri. În aceste locuri își găsește inspirația pentru tablourile sale înfățișând viața pariziană. Unei astfel de seri i se datorează tabloul pictat în 1862, "Concert în parcul Tuilleries", în care putem recunoaște prietenii pictorului, printre care și pe Beaudelaire. Tema aleasă de Manet a fost surprinzătoare pentru acele timpuri, asemenea tablouri plein-air nu erau considerate artă adevărată, erau utilizate pentru ilustrarea revistelor și reportajelor. Criticii nu-și ascund dezaprobarea: "Pictura lui Manet supără ochiul, exact în același mod în care muzica falsă supără urechea", scria unul din aceștia. În 1863, trimite trei tablouri pentru Salon, unul dintre ele fiind "Dejunul pe iarbă", sunt și acestea respinse. Le expune atunci în "Salonul independenților", stârnind indignarea criticilor, care îl acuză de prost gust. Manet a acordat la alcătuirea operei "Dejunul pe iarbă" o mare importanță principiilor sale estetice. În primul rând, redă lumina de zi naturală. înfățișează nudul feminin într-o ambianță obișnuită, în contrast cu obiceiul epocii sale, care admitea reprezentarea nudului numai la evocarea temelor din mitologie. Publicul n-a înțeles esența operei, au găsit-o nerușinată și provocatoare. În 1865, se prezintă din nou la Salon, de data aceasta cu "Olympia". Și acest tablou primește o critică aspră și produce un scandal enorm, comentariile răutăcioase îl intitulează "femeie de harem cu burta galbenă". În această operă Manet dorește să-și arate mai expresiv stilul personal. Pictează o femeie concretă, din care vrea să creeze o Venus modernă, senzuală. Talentul pictorului este provocator, se oferă cu o forță care impune respect, de aceea nu este surprinzător că a șocat publicul. Totuși, asupra câtorva pictori tineri tabloul a avut un efect deosebit de mare, Cézanne își exprimă fără rezerve încântarea.

Olympia 1863

De acum încolo, Manet, care a fost atât de frecvent refuzat de Salon, se apropie de o altă grupare de pictori, care vor fi mai târziu impresioniștii. Claude Monet, Edgar Degas și Auguste Renoir admiră sincer talentul creatorului Olympiei. În 1867, pentru a ocoli respingerea care era de așteptat din partea juriului "Expoziției Mondiale din Paris", Manet închiriază un pavilion, unde prezintă cincizeci de tablouri. Deși admirator al noilor creații, Manet n-a participat niciodată la expozițiile impresioniștilor. A preferat să se lupte cu juriul Salonului, și în anii următori se impune și este din ce în ce mai des admis la vernisajele Salonului Oficial, dar își organizează expoziții și în atelierul propriu.

Pe balcon 1868-1869

În septembrie, Manet suferă de reumatism și are durei foarte mari, ceea ce îl împiedică tot mai mult să lucreze. În această epocă realizează naturi statice și acuarele. În 1881 i se acordă Ordinul Legiunii de Onoare. Luptându-se permanent cu boala, Manet mai realizează un tablou de mari dimensiuni, "Bar la Folies-Bergère", primit de data aceasta cu mult entuziasm la Salonul Oficial. După opinia lui Manet, lumina este atât de unitară, încât este suficientă o nuanță, pentru a putea fi pictată. În tabloul "Bar la Folies-Bergère" lămpile electrice au fost pictate cu alb viu. Pictorul are o predilecție deosebită, aproape o brutalitate, de a trece de la culori foarte deschise la cele foarte închise. În opoziție cu impresioniștii, Manet nu folosește întrepătrunderile fine dintre nuanțe care nu pot fi văzute de aproape. După opinia lui, o asemenea elaborare migăloasă a culorilor slăbește caracterul decis al acestora. O bună ilustrare a acestei tehnici este faptul că pictorul a realizat marele candelambru printr-o suprapunere de culori.

Bar la Folies-Bergère, 1881-1882

La 30 aprilie 1883 se stinge din viață la Paris. După moarte sa, s-au făcut toate demersurile pentru ca Olympia să fie expusă în muzeul Louvre. Manet a învins, deoarece a intrat printre vechii maeștri și a rămas tot atât de actual ca și aceștia, ale căror tradiții le-a urmat, înscriindu-și pentru totdeauna numele în istoria artei.
"Sinceritatea, datorită căreia apar operele de artă, dă impresia de revoltă, deși pictorul ar fi vrut doar să-și exprime sentimentele" (Édouard Manet)

Galerie de picturi