Johannes Brahms

Johannes Brahms (n. 7 mai 1833, Hamburg - d. 3 aprilie 1897, Viena) a fost un compozitor romantic german, care a trăit cea mai mare parte a vieții sale în Austria, la Viena. Brahms a fost considerat de către mulți „succesorul” lui Beethoven, iar prima sa simfonie a fost descrisă de Hans von Bülow drept a zecea a lui Beethoven (supranume folosit și astăzi).

Brahms s-a născut la Hamburg. Tatăl său, care i-a dat primele lecții de muzică, era contrabasist. Brahms s-a remarcat la pian și ajuta la suplimentarea venitului relativ scăzut al familiei, prin interpretări în restaurante și teatre, precum și prin oferirea de lecții de pian. Deși povestea larg-cunoscută este că Brahms a trebuit să cînte la pian prin baruri și bordeluri, studii recente, precum cele ale lui Kurt Hoffman, sugerează că acest fapt este probabil incorect. Într-o perioadă, el a învățat și violoncelul, deși progresul său a fost întrerupt odată cu sustragerea instrumentului chiar de către profesorul său. Tânărul Brahms a interpretat câteva concerte publice, dar nu a devenit foarte cunoscut drept pianist (deși mai târziu avea să interpreteze ambele prime-audiții ale lucrărilor sale Concertul pentru pian No. 1 în 1859 și Concertul pentru pian No. 2 în 1881.

A început să și compună, însă eforturile sale n-au primit atenția cuvenită până în 1853, când a mers într-un turneu de concerte alături de Eduard Reményi. În acest turneu, a făcut cunoștință cu Joseph Joachim, Franz Liszt și mai târziu a fost prezentat marelui compozitor german Robert Schumann. Reményi s-a simțit, însă, ofensat de eșecul lui Brahms în a aprecia cu toată inima Sonata în B minor a lui Liszt într-o vizită la Curtea de la Weimar, unde Liszt era muzicianul curții, iar Brahms a adormit la una dintre operele recent compuse ale acestuia. Mulți dintre prietenii lui Brahms au afirmat că Reményi, fiind un curtezan șlefuit, se aștepta ca tânărul Brahms să se conformeze practicii obișnuite a aplauzelor politicoase acordate piesei unei celebrități, însă acesta a afișat simple complimente amabile. I-a spus lui Brahms că prietenia lor trebuie să se sfârșească, deși nu era clar dacă Liszt se simțise sau nu ofensat. Joachim, însă, avea să devină unul dintre cei mai apropiați prieteni, iar Schumann, prin articole slăvitoare pentru Brahms, a jucat un rol important în atragerea atenției publicului asupra compozițiilor tânărului. Lui Brahms i-a fost prezentată și soția lui Schumann, compozitoarea și pianista Clara, cu 14 ani mai în vârstă, față de care a avut o prietenie afectivă pasională, însă întotdeauna platonică. Brahms nu s-a căsătorit niciodată.

Brahms in 1853

În 1862 se stabilește permanent la Viena și începe să se concentreze total asupra compoziției. Cu lucrări precum Un Recviem german, Brahms dobândește în final o reputație puternică și devine recunoscut încă din timpul vieții sale drept unul dintre marii compozitori. Poate că aceasta i-a oferit în sfârșit încrederea necesară pentru a termina prima sa simfonie; ea apare în 1876, după aproape zece ani de trudă. Celelalte trei simfonii au urmat apoi într-o succesiune îndestul de rapidă (1877, 1883, 1885). Brahms călătorea adesea, atât pentru afaceri (concerte în turnee), cât și din plăcere. Vizita deseori Italia în timpul primăverii și de obicei se stabilea într-o așezare rurală plăcută în care putea compune în timpul verii. Îi plăcea în mod deosebit să petreacă timpul afară, unde simțea că putea gândi mai limpede. În 1890, la vârsta de 57 de ani, Brahms decide să renunțe la compus. S-a dovedit mai târziu, însă, că nu și-a putut respecta decizia și în anii premergători morții sale a scris un număr de capodopere recunoscute, inclusiv cele două sonate pentru clarinet Op. 120 (1894) și cele Patru Melodii Serioase (Vier ernste Gesänge) Op. 121 (1896). În timpul terminării melodiilor din cadrul Op. 121 Brahms cade lovit de cancer (sursele sunt incerte fie a fost vorba despre ficat sau pancreas). Condiția sa se înrăutățește treptat și la 3 aprilie 1897 moare. Este înmormântat în Cimitirul Central (Zentralfriedhof) din Viena.

Brahms a compus un număr de opere importante pentru orchestră, inclusiv patru simfonii, două concerte pentru pian, un concert pentru vioară, un dublu concert pentru vioară și violoncel și ampla lucrare corală Un recviem german (Ein deutsches Requiem). Ultimul dintre acestea se remarcă prin a nu fi un recviem tradițional, liturgic (Missa pro defunctis), ci un ansamblu de texte pe care Brahms le-a ales din Biblia lui Luther. De asemenea, Brahms a fost un compozitor prolific în forma temă cu variațiuni, compunând remarcabilele Variațiuni și Fugă după o temă de Haendel, Variațiunile Paganini și Variațiuni după o temă de Joseph Haydn, alături de cicluri mai puțin cunoscute de alte variațiuni.

De asemenea, Brahms a compus și un mare număr de lucrări pentru ansambluri mici. Multele lucrări de muzică de cameră formează o parte din nucleul acestui repertoriu, aidoma muzicii sale pentru pian solo. Brahms este considerat drept fiind printre cei mai mari compozitori de lieduri, aparținându-i un număr de aproape 200. A compus și un ciclu de preludii corale pentru orgă cu puțin timp înainte de moartea sa, care au devenit astăzi o parte importantă din repertoriul standard al orgii. Brahms nu a compus niciodată vreo operă, nici nu s-a folosit vreodată de forma de poem simfonic caracteristică secolului al XIX-lea. Brahms era un adept înverșunat al muzicii absolute – muzică ce nu se bazează pe o scenă concretă sau narativă precum în cazul unui poem simfonic.

Brahms îl venera pe Beethoven, poate chiar mai mult decât ceilalți compozitori romantici. În casa compozitorului, un bust de marmură a lui Beethoven privea în jos spre locul unde compunea. Lucrările sale conțin un număr de aparente imitații ale lui Beethoven. Astfel, începutul lui Brahms Prima sonată pentru pian este foarte aproape cu începutul lui Beethoven Hammerklavier sonata; iar tema principală a finalului lui Brahms din Prima simfonie este evocatoare la finalul lui Beethoven in Simfonia a noua, iar când această ultimă asemănare i-a fost subliniată lui Brahms, acesta a replicat: „Orice măgar poate vedea asta”. Brahms iubea și compozitorii clasici de dinainte - Mozart și Haydn. Colecționa primele ediții și autografe ale operelor lor și edita edițiile care se interpretau pe scenă. Afecțiunea lui Brahms pentru perioada clasică se reflectă și în alegerea genurilor sale: el prefera formele clasice ale sonatei, simfoniei și concertului și compunea frecvent mișcări în forma de sonată. Deși Brahms este adesea categorisit drept cel mai „clasic” compozitor romantic, această etichetă nu se reflectă în lucrările sale. Împărțirea sa publică între școala muzicală a lui Richard Wagner și cea proprie i-a câștigat această etichetă, cum deseori critica lipsa lui Wagner de contrapuncte în compozițiile sale. Dacă analizăm atent opera lui Brahms, observăm că este complet romantic în stil, răvășind forma liniilor de compoziție aidoma oricărui alt compozitor din acele timpuri. Rivalitatea între Brahms și Wagner, însă, a marcat o mare diviziune în comunitatea muzicală, cei care erau de partea lui Brahms și cei care preferau muzica lui Wagner. Deși Wagner reprezenta un rival feroce, spre bătrânețe Brahms a recunoscut cât de mult aprecia compozițiile acestuia. O influența diferită asupra lui Brahms a avut-o muzica folclorică. Brahms a compus lucrări pentru pian și voce însumând 144 de melodii folclorice germane, iar multe dintre liedurile sale reflectă teme folclorice sau descriu scene din viața rurală. Dansurile ungare se aflau printre cele mai profitabile compoziții ale sale și variantele orchestrate rămân arhicunoscute până în zilele noastre.  Brahms a fost cu siguranță influențat și de dezvoltarea tehnologică a pianului, care a atins în esență forma modernă în timpul vieții sale. O mare parte a muzicii de pian a lui Brahms și multe dintre liedurile sale folosesc notele joase și pedala pentru a obține un sunet bogat și puternic.

Ca și Beethoven, Brahms era un iubitor al naturii și mergea adesea la plimbare prin pădurile din jurul Vienei. Adesea aducea dulciuri pentru a le oferi copiilor. Adulților Brahms le părea deseori brusc și sarcastic, iar uneori îndepărta alte persoane în afara celor cu care se simțea comod. Elevul său, Gustav Jenner a scris: „Brahms a câștigat, pe bună dreptate, reputația de a fi un morăcănos, deși puțini ar putea fi la fel de adorabili precum el [2]”. Avea și tabieturi care erau dezvăluite de către presa vieneză, precum vizita sa zilnică la taverna Ariciul Roșu, favorita sa în Viena, iar presa remarca îndeosebi stilul său de a merge cu mâinile strânse la spate, pe care îl imortaliza în caricaturi reprezentând și un arici roșu mergând alături de el. Cei care i-au rămas prieteni i-au fost foarte loiali, iar în schimb, el oferea loialitate și generozitate egală. A fost prieten de-o viață cu Johann Strauss - fiul deși se diferențiau foarte tare în compoziție. Brahms chiar s-a zbătut pentru a ajunge la Theater an der Wien din Viena pentru premiera operetei lui Strauss, Die Göttin der Vernunft, în 1897 înainte de moartea sa. Poate cel mai mare tribut pe care Brahms i l-a pătut plăti lui Strauss a fost remarca sa că ar fi renunțat la orice ce dacă i-ar fi fost dat să compună valsul Dunărea Albastră. O anectodă datând din vremea când Brahms a făcut cunoștință cu Strauss este că fără rușine, ultimul dintre ei a notat cuvintele „vai, nu de Brahms!” pe autograful faimosului vals.

Începând cu anii 1860, când lucrările sale se vindeau în număr mare, Brahms chiar reușise financiar. Prefera un stil de viață modest, însă, trăind într-un simplu apartament de trei camere, având o servitoare. Dădea de pomană majoritatea banilor rudelor sale și sprijinea în anonimat un număr de tineri muzicieni. Brahms era un perfecționist extrem. De exemplu, este discutabil faptul că simfonia pe care noi o numim Prima este prima simfonie a sa, din moment ce Brahms adesea distrugea lucrări complete care nu se ridicau la standardele sale de calitate. Un alt factor care a contribuit la perfecționismul lui Brahms a fost acela că Schumann anunțase cu mult înainte că Brahms avea să devină următorul mare compozitor după Beethoven, o prevestire pe care Brahms era hotărît să o împlinească. Aceasta abia adăuga încrederea de sine a compozitorului și este posibil să fi amânat crearea Primei Simfonii. Însă Clara Schumann a notat că Prima Simfonie a lui Brahms era un produs care nu reflecta natura reală a compozitorului, considerând exuberanta mișcarea finală drept „prea briliantă“, ea fiind inspirată de întuneric și de mișcarea furtunoasă cu care se deschidea simfonia. Ea a refuzat, însă, în a accepta senina Simfonie Secundă și a fost un fan pe viață a acelei celebre lucrări în Re major, una dintre rarele combinații compoziționale foloste de Brahms. Cât despre locul compozitorului în istoria muzicală, care îl îngrijora atât de mult, el s-ar simți astăzi neîndoielnic satisfăcut știind că posteritatea l-a plasat între cei trei mari „B“ ai compozitorilor germani — Bach, Beethoven și Brahms.

Leonardo da Vinci

Leonardo da Vinci (n.15 aprilie 1452, Anchiano/Vinci, Italia - d. 2 mai 1519, Cloux/Amboise, Franţa) a fost un pictor, sculptor, arhitect şi om de ştiinţă italian.

Om de spirit universal, în acelaşi timp artist, om de ştiinţă, inventator şi filozof, Leonardo încarnează spiritul universalist al Renaşterii şi rămâne unul dintre oamenii cei mai importanţi din acea epocă. Aportul său deschizător de drumuri în artele plastice şi forţa lui de anticipare, neegalată vreodată în întreaga desfăşurare istorică a ştiinţei,[judecată de valoare] sunt caracteristice uriaşei sale personalităţi, de care a fost permanent conştient. Leonardo a scris în însemnările sale, cu un an înaintea morţii, cuvintele cu vibraţie de bronz: "Io continuerò" ("Voi dăinui").

Leonardo s-a născut la 15 aprilie 1452, nu departe de Florenţa, în mica localitate Anchiano, fiind copilul nelegitim al ţărancei Catarina şi al lui Pietro, fiul notarului din orăşelul Vinci. Cele mai frumoase clipe ale copilăriei şi ale adolescenţei, Leonardo şi le-a petrecut pe colinele din Vinci, în mijlocul naturii. A fost considerat şi este cel mai deştept om al tuturor timpurilor.

Tabloul "Bunavestire" (L'Annunciazione) (1473-1475) - în prezent în Galleria degli Uffizi din Florenţa - este o altă lucrare de început a lui Leonardo, iar anul 1478 este acela al realizării a două Madonne, dintre care una se crede că ar fi "Madonna Benois", aflată în muzeul Ermitage din St. Petersburg. În martie 1481, călugării mănăstirii San Donato din Scoperto i-au comandat o compoziţie având ca temă "Închinarea magilor" (Adorazione dei Magi), lucrare care nu a fost terminată, din ea nu a rămas decât schiţa, care prezintă interes pentru felul grupării personajelor şi pentru caracterul original al tehnicii legate în istoria picturii de numele lui Leonardo: sfumato şi jocul "clarobscurului". Rădăcina acestei tehnici rezidă în concepţia artistului că "orice corp situat în aria luminoasă umple cu imaginile sale părţile infinite ale aerului din jurul său, căci niciun corp nu este terminat în sine (non è in sé terminato)".

În 1482, Leonardo intră în slujba ducelui Lodovico Sforza, supranumit "Il Moro" (Maurul), din Milano. Motivul hotărâtor îl constituia atracţia deosebită pe care o prezentau pentru el marile lucrări de irigaţie aflate în perspectivă. Aşa se face că în scrisoarea adresată lui Lodovico Sforza, în care îşi oferea serviciile, Leonardo sublinia, în primul rând, aptitudinile sale tehnice şi de-abia la urmă menţiona ceva despre talentul său artistic. La Milano s-a instalat în aceeaşi locuinţă cu pictorul Ambrogio de Predis, împreună cu care în aprilie 1483 a semnat un contract pentru pictarea unor lucrări destinate bisericii San Francesco Grande din Milano. Aşa s-a născut lucrarea "Madona din grota cu stânci" (Vergine delle rocce), pentru care există două versiuni, cea de la muzeul Luvru din Paris fiind socotită autentică.

Între anii 1490 şi 1493 termină lucrarea "Cartea despre lumină şi umbră", conţinând teoria perspectivei aeriene şi a culorilor, lucrează la probleme de hidraulică, de geometrie, de optică, contribuie la întreprinderile militare ale ducelui Sforza în calitate de inginer şi arhitect. În acelaşi timp îl sprijină pe matematicianul Fra Luca Bartolomeo de Pacioli (cateodata zis Paciolo) (1446/7–1517) în redactarea lucrării de teorie a artei, "De Divina Proportione", (scrisă la Milano în 1496–98, publicată la Veneţia in 1509).

În perioada 1495-1498 realizează o mare compoziţie murală, "Cina cea de Taină". Aceasta a fost realizată în fosta sală de mese a mănăstirii dominicane "Santa Maria delle Grazie" din Milano, atingând culmea măiestriei sale artistice. Spre deosebire de alţi pictori care, în redarea acestui subiect, înfăţişau clipa în care Iisus anunţă că va muri în curând, Leonardo reprezintă desfăşurarea dramatică ce urmează rostirii cuvintelor "Unul dintre voi mă va vinde", moment în care Apostolii, ce şi-au revenit din surpriza primei clipe, îşi exprimă în mod diferit revolta lor sufletească, iar Iuda cuprins de panică schiţează un gest de apărare.

Pictura a suferit de-a lungul secolelor alterări înspăimântătoare. Nefolosind tehnica de frescă, Leonardo utilizează un procedeu constând dintr-un amestec de ulei şi tempera, pentru a reda mai bine nuanţele. Procedeul este însă nerezistent, şi cu timpul a început să se desprindă de perete, din cauza umezelii provenite de la bucătăria situată în imediata apropiere a sălii de mese. Lucrările ulterioare de restaurare, ultimele începute în 1977, au reuşit să reducă într-o oarecare măsură alterările suferite. Cu acest prilej a ieşit la iveală "albastrul leonardesc" (de ex. la mâneca apostolului Bartolomeu), cu luminozitatea lui neegalată.

În martie 1503 Leonardo a început să lucreze celebrul portret cunoscut sub numele de Gioconda sau Mona Lisa. Leonardo era foarte ataşat de acest tablou, purtându-l mereu cu sine. Pictorul şi istoricul de artă Lomazzo scrie că "Leonardo nu l-a terminat pentru că nu ştia niciodată dacă nu mai avea ceva de spus... mereu se întorcea să lucreze la el, niciodată nu i se părea că l-a terminat". Trăsăturile fine ale femeii reprezentate redau o mobilitate permanentă, o curgere neîntreruptă a stărilor sufleteşti de o mare diversitate, cu un zâmbet misterios care oricând te aştepţi să se accentueze, să se atenueze sau poate chiar să dispară. Se spune că Leonardo, pentru a întreţine în timpul lucrului fugitivul zâmbet al modelului, punea să i se cânte o muzică de o deosebită suavitate.

În octombrie 1503, Senioria Florenţei îl însărcinează pe Leonardo să picteze, pe peretele sălii Salone dei Cinquecento al Palazzo Vecchio , "Bătălia de la Anghiari" (Battaglia di Anghiari). Ea trebuia să redea desfăşurarea luptei date la 29 iunie 1441, printr-o înşirare a episoadelor principale şi anume, comandantul milanez cu călăreţii săi înaintea bătăliei, pregătirile florentinilor, apoi diferitele faze ale luptei încoronate prin victoria florentinilor. Printr-o generalizare artistică genială, Leonardo sintetizează într-un singur tablou tematica propusă. Pentru aceasta a realizat un mare număr de schiţe, păstrate în biblioteca castelului din Windsor (Marea Britanie). Pictura murală propriu-zisă nu s-a păstrat, pentru că Leonardo a încercat din nou un procedeu tehnic al fixării culorilor care a dat greş, şi este cunoscută astăzi după còpii executate - printre alţii de Rubens - pe baza schiţelor lui Leonardo şi a unei descrieri amănunţite făcute de Giorgio Vasari. Din această epocă datează opera "Neptun - zeul apelor", de la care nu s-a păstrat decât o schiţă în cretă.

În anii 1506-1507, apoi şi între 1508-1513, Leonardo se află din nou la Milano, unde locuieşte la familia Melzi, dând lecţii de artă tânărului Francesco, un băiat de cincisprezece ani. Cei doi se îndrăgostesc reciproc, şi vor rămâne împreună până la moartea maestrului. Începe în acest timp să-şi pună în ordine notiţele ştiinţifice. Cunoaşte pe Piero di Baccio Martelli, un celebru erudit, vestit prin lucrările sale de matematică, cu ajutorul căruia îşi dezvoltă cunoştinţele de matematică. Se crede că tot în această perioadă ar fi lucrat la portretul lui "Ioan Botezătorul", aflat astăzi la muzeul Louvre din Paris.

Din 1514 până în 1516, Leonardo se găseşte în Roma, chemat de Papa Leon al X-lea. Aici locuieşte în palatul Belvedere, participă la organizarea grădinii botanice din parcul palatului, întocmeşte planuri pentru asanarea mlaştinilor pontice, notează entuziast ziua şi ora când a rezolvat o problemă de geometrie, plângându-se totodată că papa i-a interzis disecarea cadavrelor, astfel că s-a văzut nevoit să-şi întrerupă cercetările de anatomie.

În octombrie 1515, regele Francisc I al Franţei a intrat în Milano şi, atras de puternica personalitate a lui Leonardo, l-a invitat în Franţa, astfel că artistul, însoţit de Francesco Melzi, părăseşte în toamna anului 1516 Italia şi se stabileşte în Franţa, la Amboise, în micul castel Clos-Lucé,. În acel timp, în arta franceză se dezvolta un puternic curent italienizant, luptând împotriva influenţei artei din Flandra. Leonardo a întărit, prin prezenţa sa, prestigiul artei şi culturii Renaşterii italiene în Franţa.

Moartea lui Leonardo da Vinci - pictura Ingres

În timpul şederii sale la Amboise, realizează o serie de desene de un puternic dramatism, redând fenomene de dezlănţuire a forţelor naturii, furtuni, ruperi de nori, cataclisme. Totuşi, în primele luni ale anului 1519, sănătatea i se deteriorează în urma unui atac vascular cerebral. Cu partea dreaptă a corpului paralizată, este ţintuit la pat iar în ziua de 2 mai 1519 inima sa a încetat să mai bată.

Galerie

Madonna of the Yarnwinder

Coborarea Sf. Duh

Elvis Presley - Jailhouse Rock

The Beatles -Let It Be

Caini si pisici (dogs and cats)

Ren Netherland, autorul celor zece fotografii cu caini si pisici din aceasta galerie, e probabil cel mai titrat fotograf de animale din istoria ultimului secol. Cu toate acestea, si-a inceput cariera de fotograf in timp ce facea armata, la Marina. A descoperit, insa, ca marea lui pasiune e fotografia de animale, asa ca s-a apucat de asta inca de pe-atunci, cand portretele prietenilor oamenilor nu erau inca in voga. Cu toate acestea, si-a pus pe picioare propriul studio foto specializat in animale in Florida, iar imaginile pe care le-a produs acolo au ajuns in paginile celor mai bine vandute reviste si calendare. In 2003 era deja prea celebru ca sa mai faca fata cererii din micutul lui studio, asa ca a deschis un studio digital mobil, cu care calatoreste pe tot cuprinsul Statelor Unite, fotografiind momente speciale intre oameni si animalele lor de companie.

Ren Netherland, author of ten photographs of dogs and cats in this gallery, is probably the most overrated animal photographer in the history of the last century. However, he began his career as a photographer while doing army at Marina. He found, however, that his great passion is photography of animals, so he grabbed it since back then, when people’s  friends portraits were not yet in vogue. However, he put up his own photo studio specialized in animals in Florida, and the images he produced there reached the pages of best selling magazines and calendars. In 2003 he was already too famous to make good demand from baby's studio, so he opened a mobile digital studio, which travels across the United States photographing special moments between people and their pets.

Duke Ellington

După ce şi-a înfiinţat propria sa formaţie muzicală, Duke Ellington (29.041899-24.051974) a fost primul care a folosit vocea umană ca pe un instrument muzical.

De-a lungul vieţii a scris peste 2000 de cântece şi compoziţii, de la jazz la muzică religioasă şi muzică clasică.

A compus muzică pentru patru filme. A susţinut concerte în săli renumite, precum la Carnegie Hall din New York, Filarmonica din San Francisco şi Opera din Chicago.

Marele său merit este acela al extinderii graniţelor jazz-ului mai mult decât orice alt muzician, dar fără a renunţa câtuşi de puţin la adevărata esenţă a acestei muzici. De-a lungul a 6 decade, între 1920 şi 1970, Duke Ellington şi-a extins în mod continuu ţelul şi aria de exprimare, devenind un punct aparte şi special în lumea jazz-ului: un adevărat compozitor.

Astăzi, orchestra "Duke Ellington" este condusă din nou de un Ellington, anume de Paul Mercer, nepotul marelui Duke. Orchestra a preluat moştenirea muzicală a lui Duke Ellington.

Ea concertează de peste 8 ani în actuala formulă, pe toate continentele globului. Orchestra cuprinde atât tineri interpreţi cât şi veterani ai vechii trupe conduse de Duke Ellington, printre care Barrie Lee Hall (trompetă).

Orchestra in 1962

Una din cele mai cunoscute melodii ale lui Duke Ellington în România este "Caravan".

Caravan

Take The "A" Train

Satin Doll

Eugene Delacroix

Ferdinand Victor Eugène Delacroix (26 aprilie 1798 -13 august 1863) a fost un important pictor francez din perioada romantismului.

S-a născut în localitatea Charenton Saint-Maurice, de lângă Paris. Este cel mai mic dintre cei patru copii. Fiind un copilaş de trei ani "plin de viaţă" trece prin multe încercări: spânzurătoare, opărire, înec, era cât pe ce să moară otravit şi sufocat! În 1805 moare tatăl artistului, Charles Delacroix, prefect de Bordeaux. Familia se mută la Paris. Micul Eugène începe studiile la Liceul Imperial. Primeşte o aleasă educaţie în spirit clasic – Homer, Dante, Byron, Diderot, Montesquieu, Montaigne- face scrimă şi continuă studiile muzicale.

În anul 1814, Eugène îşi pierde şi mama - moartea ei duce la destrămarea rapidă a familiei Delacroix. La cei 16 ani ai săi, Eugène se mută în casa surorii şi a cumnatului său. Se îndrăgosteşte de camerista Elisabeth Salter, de origine engleză. Pentru a-i putea scrie, pictorul învaţă limba engleză, lucru care-i va permite mai târziu să-i citească pe Shakespeare şi pe Byron în original. Delacroix este, cu siguranţă, nestatornic în sentimente. În anul 1822, o cunoaşte pe iubita prietenului său apropiat, Soulier. Cel mai adesea, modelele pe care le are îi devin şi iubite. Fermecător şi sclipitor, Delacroix place femeilor.

Graţie prietenilor săi Charles Nodier (1780-1844) şi Victor Hugo (1802-1885), leagă prietenii cu scriitorii: Stendhal (1783-1862), Alexandre Dumas (1802-1870), Teophile Gautier (1811-1872) şi Alphons de Lamartine (1790-1869); îi cunoaşte pe pictorul Achille Deveria (1802-1869) şi pe compozitorul Hector Berlioz (1803-1869) În 1822 expune la Salon primul său tablou: Dante şi Vergiliu în Infern. În 1832 călătoreşte în Maroc. Vizitează Andaluzia, unde studiază pictura spaniolă. Între anii 1833-1861, pictorul lucrează la decorarea bibliotecii din Palatul Bourbonilor, a galeriei Apolline din Louvre, a Salonului Păcii din primaria Parisului. Pictează şi biserici pariziene: Saint-Denis du Saint-Sacrement, Saint-Sulpice. În ianuarie 1857 a fost acceptat printre membrii Academiei de Arte Frumoase. Natura a avut pentru Delacroix o mare însemnătate; adesea işi vizitează prietenii care locuiau la sat. Îndeosebi, îi apreciază pe scriitoarea George Sand (1804-1876) şi pe Frederic Chopin (1810-1849), pe care îi vizitează la Nohant, în Franţa centrală. Acolo lucrează la studii portretistice şi florale. Începând cu anul 1844, Delacroix închiriază o casa în Champrosay, la sud de Paris. Acolo îl aşteaptă Jenny Le Guillou, "slujnica lui cu inimă mare", care îl va însoţi pe pictor până la moarte. În primavara anului 1863, o febră mare îl ţintuieşte pe artist la pat. Moare pe 13 august iar funeraliile au avut loc pe 17 august, în biserica Saint-Germain-des-Près.

Când Eugène Delacroix este numit membru al Academiei de Arte Frumoase, Ingres (1780-1867) nu-şi poate opri un strigăt : "Iată-l şi pe lup la stână!". Este drept că, la vremea respectivă, Delacroix era considerat un pictor cu o influenţă dăunătoare. De la Dante şi Vergiliu în Infern - debutul artistic la Salon - până la ultimile sale tablouri, creaţia lui Delacroix este obiectul neîncetatelor atacuri ale criticilor. Stilul artistului, concepţia sa referitoare la arta de a picta, precum şi tehnica îi irită pe receptorii contemporani ai operelor de artă. Reacţiile publicului sunt foarte violente, iar critica îi stigmatizează lucrările şi-l acuză de "masacrarea mascată a picturii".

Artistului i se reproşează faptul că ştie numai să schiţeze. Se spune că este un diletant. De la început încă, Delacroix i se opune lui Ingres. Stilurile lor sunt complet diferite : pentru Ingres cel mai important este desenul, în timp ce autorul lui Dante şi Vergiliu în Infern acordă atenţie în special culorii şi tensiunii pe care opera ar trebui s-o degaje. Delacroix dispreţuieşte critica ; aprofundează acest univers al picturii în felul său propriu şi nu acordă atenţie normelor existente, care constrâng.

În anul 1824, se poate privi la Salon tabloul Măcelul din Chios. Critica se referă la acest tablou cu răceală sau doar moderat, dar Delacroix îşi găseşte deja câţiva apărători, în timp ce tânara şcoală romantică îl ridică direct la rangul de maestru. Romanticii, eliberaţi de sub jugul convenţiilor, doresc să dea glas liber trăirilor personale. Această aspiraţie îi este proprie şi lui Delacroix, care afirmă : "Nimeni şi nimic nu mă impiedică să percep lucrurile aşa cum vreu eu".

Prezentarea la Salon a Morţii lui Sardanapal, în anul 1827, va determina izolarea artistului vreme de şapte ani. În tot acest timp, se va vedea exclus din sălile de expoziţii.

Baudelaire descrie astfel această situaţie : "Niciodată un artist nu a fost mai atacat, mai luat în derâdere şi mai condamnat. Dar ce înseamnă pentru noi această indecizie a cercurilor elitiste, nemulţumirea câtorva saloane burgheze, respirând ură şi unde pedanteria joacă domino ? Problema este expusă în detaliu, iar dovada se află înaintea lor –evidentă, mare, strălucitoare". Victor Hugo scrisese : "Oare fluierăturile proştilor nu reprezintă fanfare ale gloriei?"

Mormantul lui Delacroix - Cimitirul Pere Lachaise din Paris

Galerie picturi

Vanatoarea leului

Peisaj

Femei in Alger

Moartea Ofeliei

Fata sezand in cimitir

Scena groparului din Hamlet

Libertatea conducand poporul

Iacob luptand cu ingerul

Medeea

Femeie cu papagal

Daniel in vizuina leului

Naufragiul lui don Juan

Moartea Desdemonei

Cai arabi luptandu-se in grajd

Fanaticii din Tanger

Ludovic Orleans dezvelindu-si iubita