miercuri, 23 ianuarie 2019

Edouard Manet

Édouard Manet s-a născut la 23 ianuarie 1832 în Paris. Tatăl său, Auguste Manet, fost diplomat, era funcționar ministerial de rang înalt, iar mama, Eugenie Fournier, provenea, de asemenea, dintr-o familie selectă. Manet își începe studiile în 1842 la gimnaziul Rollin. Tatăl său îl consacră carierei juridice, însă unchiul său, Edmond Fournier, îi descoperă talentul artistic și îl sfătuiește să urmeze cursuri speciale de desen în cadrul gimnaziului. În 1848 își încheie studiile, se gândește să se dedice picturii, dar își descoperă și altă vocație: vrea să devină marinar. Nu este însă admis în "Școala Superioară de Marină", de aceea, în decembrie 1848, se îmbarcă la bordul vasului "Havre et Guadeloupe", pe post de cârmaci.Pe vasul care se îndrepta spre Rio de Janeiro desenează mult, pe membrii echipajului și peisaje marine.
Concert in parcul Tuilleries 1862
În iunie 1849, după revenirea la Paris, tatăl său îi recunoaște talentul și îl sfătuiește să se înscrie la "École des Beaux-Arts". Manet însă, în locul metodelor rigide de învățământ ale Academiei, alege școala lui Thomas Couture. În ciuda metodelor liberale de predare ale școlii, Manet are deja ideile sale despre artă, se împotrivește tiparelor obișnuite acceptate până la el, solicită modelelor sale să se îmbrace, le așază în poziții naturale în locul ținutei alese și aranjate. Își desăvârșește tehnica picturală, copiind lucrările maeștrilor în muzeul Louvre. Un interes deosebit îi trezește Tiziano, Rubens, precum și Velázquez. Din pictura franceză, doi artiști sunt considerați înaintașii direcți ai picturii sale: Eugène Delacroix și Gustave Courbet. În1856, părăsește școala lui Couture. Călătorește mult, vizitează de mai multe ori muzeele olandeze, unde admiră în special picturile lui Franz Hals. În Italia, descoperă Veneția și Florența. Copiază tabloul lui Tiziano "Venus din Urbino". Acum se naște în el vestita temă a Olympiei, care va fi pictată zece ani mai târziu. Se întoarce în Franța, trecând prin Germania și Europa Centrală, vizitând muzeele din Praga, Viena, Dresda și München.
Dejunul pe iarba 1863
În 1859, se prezintă pentru prima dată la "Salonul Oficial" - expoziție organizată anual la Paris, unde tablourile sunt selecționate de un juriu select - cu tabloul "Băutorul de absint", o lucrare departe de tradițiile epocii ca temă și tehnică picturală. Cu excepția lui Delacroix, care făcea parte din juriu, trezește sentimente ostile și este refuzat. Doi ani mai târziu, în 1861, tabloul său "Cântărețul spaniol" este selecționat. Vestit pentru eleganța sa, Manet frecventează concerte la modă, cafenele, parcuri. În aceste locuri își găsește inspirația pentru tablourile sale înfățișând viața pariziană. Unei astfel de seri i se datorează tabloul pictat în 1862, "Concert în parcul Tuilleries", în care putem recunoaște prietenii pictorului, printre care și pe Beaudelaire. Tema aleasă de Manet a fost surprinzătoare pentru acele timpuri, asemenea tablouri plein-air nu erau considerate artă adevărată, erau utilizate pentru ilustrarea revistelor și reportajelor. Criticii nu-și ascund dezaprobarea: "Pictura lui Manet supără ochiul, exact în același mod în care muzica falsă supără urechea", scria unul din aceștia. În 1863, trimite trei tablouri pentru Salon, unul dintre ele fiind "Dejunul pe iarbă", sunt și acestea respinse. Le expune atunci în "Salonul independenților", stârnind indignarea criticilor, care îl acuză de prost gust. Manet a acordat la alcătuirea operei "Dejunul pe iarbă" o mare importanță principiilor sale estetice. În primul rând, redă lumina de zi naturală. înfățișează nudul feminin într-o ambianță obișnuită, în contrast cu obiceiul epocii sale, care admitea reprezentarea nudului numai la evocarea temelor din mitologie. Publicul n-a înțeles esența operei, au găsit-o nerușinată și provocatoare. În 1865, se prezintă din nou la Salon, de data aceasta cu "Olympia". Și acest tablou primește o critică aspră și produce un scandal enorm, comentariile răutăcioase îl intitulează "femeie de harem cu burta galbenă". În această operă Manet dorește să-și arate mai expresiv stilul personal. Pictează o femeie concretă, din care vrea să creeze o Venus modernă, senzuală. Talentul pictorului este provocator, se oferă cu o forță care impune respect, de aceea nu este surprinzător că a șocat publicul. Totuși, asupra câtorva pictori tineri tabloul a avut un efect deosebit de mare, Cézanne își exprimă fără rezerve încântarea.
Olympia 1863
De acum încolo, Manet, care a fost atât de frecvent refuzat de Salon, se apropie de o altă grupare de pictori, care vor fi mai târziu impresioniștii. Claude Monet, Edgar Degas și Auguste Renoir admiră sincer talentul creatorului Olympiei. În 1867, pentru a ocoli respingerea care era de așteptat din partea juriului "Expoziției Mondiale din Paris", Manet închiriază un pavilion, unde prezintă cincizeci de tablouri. Deși admirator al noilor creații, Manet n-a participat niciodată la expozițiile impresioniștilor. A preferat să se lupte cu juriul Salonului, și în anii următori se impune și este din ce în ce mai des admis la vernisajele Salonului Oficial, dar își organizează expoziții și în atelierul propriu.
Pe balcon 1868-1869
În septembrie, Manet suferă de reumatism și are durei foarte mari, ceea ce îl împiedică tot mai mult să lucreze. În această epocă realizează naturi statice și acuarele. În 1881 i se acordă Ordinul Legiunii de Onoare. Luptându-se permanent cu boala, Manet mai realizează un tablou de mari dimensiuni, "Bar la Folies-Bergère", primit de data aceasta cu mult entuziasm la Salonul Oficial. După opinia lui Manet, lumina este atât de unitară, încât este suficientă o nuanță, pentru a putea fi pictată. În tabloul "Bar la Folies-Bergère" lămpile electrice au fost pictate cu alb viu. Pictorul are o predilecție deosebită, aproape o brutalitate, de a trece de la culori foarte deschise la cele foarte închise. În opoziție cu impresioniștii, Manet nu folosește întrepătrunderile fine dintre nuanțe care nu pot fi văzute de aproape. După opinia lui, o asemenea elaborare migăloasă a culorilor slăbește caracterul decis al acestora. O bună ilustrare a acestei tehnici este faptul că pictorul a realizat marele candelambru printr-o suprapunere de culori.
Bar la Folies-Bergère, 1881-1882
La 30 aprilie 1883 se stinge din viață la Paris. După moarte sa, s-au făcut toate demersurile pentru ca Olympia să fie expusă în muzeul Louvre. Manet a învins, deoarece a intrat printre vechii maeștri și a rămas tot atât de actual ca și aceștia, ale căror tradiții le-a urmat, înscriindu-și pentru totdeauna numele în istoria artei.
"Sinceritatea, datorită căreia apar operele de artă, dă impresia de revoltă, deși pictorul ar fi vrut doar să-și exprime sentimentele" (Édouard Manet)
Galerie de picturi

duminică, 20 ianuarie 2019

Deep Purple - The Battle Rages On (Full album 1993)

“The Battle Rages On...” is the fourteenth studio album by the British hard rock band Deep Purple, released in 1993. It is the last album recorded with the band's classic Mk II line-up, which reunited for a second time (the first reunion being for 1984's “Perfect Strangers”). Even though Mike DiMeo was initially chosen as the singer for the album after Joe Lynn Turner was fired, Ian Gillan eventually returned to the band in late 1992 and had to rework much of the material already existing for it, which had been intended for Joe Lynn Turner and DiMeo. After his firing, Turner would admit Ritchie Blackmore referred to the album as "The cattle grazes on". Blackmore became infuriated at the non-melodic elements and quit mid tour after the show of 17 November in Helsinki, Finland. American guitarist Joe Satriani joined Deep Purple as a temporary replacement for the duration of the tour. A handful of working tracks written during “The Battle Rages On...” sessions would turn up on subsequent solo releases by Turner, under different titles. “The Battle Rages On...” contains the song "Lick It Up", which should not be confused with the song of Kiss.

“The Battle Rages On…” este al paisprezecelea album de studio al trupei britanice de hard rock Deep Purple, lansat in 1993. Este ultimul album inregistrat cu formula clasica Mk II, care s-a reunit pentru a doua oara (prima reuniune fiind in 1984 la “Perfect Strangers”). Chiar daca Mike DiMeo a fost ales initial ca solist vocal pentru album, dupa concedierea lui Joe Lynn Turner, Ian Gillan a revenit in cele din urma in grup spre sfarsitul anului 19922 si a trebuit sa reface mare parte din materialul care deja exista pentru album, fiind destinat pentru Joe Lynn Turner si DiMeo. Dupa concediere Turner a admis ca Blackmore s-a referit la album ca “turma la pascut”. Blackmore s-a infuriate pe partile nemelodice si a parasite grupul la jumatatea turneului, dupa spectacolul din 17 noiembrie de la Helsinky, Finlanda. Chitaristul American Joe Satriani s-a alaturat trupei pana la terminarea turneului. O mare parte din piesele lucrate in timpul sesiunilor pentru “The Battle Rages On…” vor aparea pe lansarile solo ulterioare ale lui Turner, dar sub titluri diferite. “The Battle Rages On..” contine si cantecul “Lick it Up”, care nu trebuie confundat cu cantecul celor de la Kiss.

List of tracks
1.       "The Battle Rages On" (Blackmore, Gillan, Jon Lord, Ian Paice) 5:56
2.       "Lick It Up"  3:59
3.       "Anya" (Blackmore, Gillan, Glover, Lord)      6:32
4.       "Talk About Love" 4:11
5.       "Time to Kill"         5:49
6.       "Ramshackle Man"          5:34
7.       "A Twist in the Tale"        4:17
8.       "Nasty Piece of Work" (Blackmore, Gillan, Glover, Lord)          4:43
9.       "Solitaire"    4:42
10.      "One Man's Meat"  4:38

Personnel
Deep Purple
Ian Gillan – vocals
Ritchie Blackmore – guitar
Jon Lord – keyboards
Roger Glover – bass
Ian Paice – drums

Production
Produced by Thom Panunzio and Roger Glover
Basic tracks produced by Thom Panunzio at Bearsville Studios in upstate New York (engineered by Bill Kennedy, assisted by Mike Reiter)
Vocals and overdubs recorded at Red Rooster Studios (engineered by Hans Gemperle) in Tutzing, Germany, and Greg Rike Studios (engineered by Jason Corsaro, assisted by Wally Walton and Darren Schneider) in Orlando, Florida.
Mixed by Pat Regan with Roger Glover at Sound on Sound Recording (engineered by Pat Regan, assisted by John Siket, Devin Emke and Peter Beckeman) in New York, and at the Ambient Recording Company (engineered by Pat Regan, assisted by Mark Conese) in Connecticut
Mastered by George Marino at Sterling Sound in New York.

vineri, 18 ianuarie 2019

Pink Floyd - Atom Heart Mother (Full album 1970)

“Atom Heart Mother” is the fifth studio album by the English progressive rock band Pink Floyd. It was released by Harvest on 2 October 1970 in the UK, and by Capitol on 10 October 1970 in the US. It was recorded at Abbey Road Studios in London, England, and was the band's first album to reach number 1 in the UK, while it reached number 55 in the US, eventually going gold there. A remastered CD was released in 1994 in the UK and the United States, and again in 2011. Ron Geesin, who had already influenced and collaborated with Roger Waters, contributed to the title track and received a then-rare outside songwriting credit.
The cover was designed by Hipgnosis, and was the first one to not feature the band's name on the cover, or contain any photographs of the band anywhere. This was a trend that would continue on subsequent covers throughout the 1970s and beyond.
Although it was commercially successful on release, the band, particularly Waters and David Gilmour, have expressed several negative opinions of the album in more recent years. Nevertheless, it remained popular enough for Gilmour to perform the title track with Geesin in 2008.

“Atom Heart Mother” este al cincilea album de studio al trupei engleze de rock progresiv Pink Floyd. A fost lansat de catre Harvest pe 2 octombrie 1970 in Marea Britanie si de catre Capitol pe 10 occtombrie 1970 in Statele Unite. A fost inregistrat la Abbey Road Studios in Londra, Anglia si a fost primul album al trupei care a ajuns pe locul 1 in Marea Britanie, in timp ce in Statele Unite a atins locul 55, dar a fost certificat cu aur totusi. Un CD imbunatatit a fost lansat in 1994 in Marea britanie si Statele Unite si din nou in 2011. Ron Geesin, care deja influentase si colaboarse cu Roger Waters, a contribuit la melodia de titlu si a primit, rar pentru acea vreme, recunoastere oficiala la scrierea lui.
Coperta a fost realizata de Hipgnosis si a fost prima care nu a avut nule trupei pee a sau continut si fotografii despre trupa pe undeva. Aceasta a fost o moda care va continua pe urmatoarele coperte din anii ’70 si mai departe.
Desi la lansare a fost un succes comercial, trupa si in special Waters si david Gilmour, au exprimat cateva pareri negative despre album in anii din urma. Cu toate acestea, a fost popular pentru Gilmour  sac ante impreuna cu Geesin in 2008 piesa de titlu.

List of tracks
Side 1
1."Atom Heart Mother"    Nick Mason, David Gilmour, Roger Waters,
   Rick Wright, Ron Geesin        wordless vocals by the John Alldis Choir 23:44
I. "Father's Shout"                      2:50
II. "Breast Milky"                         2:33
III. "Mother Fore"                         4:50
IV. "Funky Dung"                         5:15
V. "Mind Your Throats Please"   2:28
VI. "Remergence"                        5:48

Side 2
2.       "If"     Waters         Waters                              4:31
3.       "Summer '68"         Wright          Wright          5:29
4.       "Fat Old Sun"        Gilmour       Gilmour       5:22
5.       "Alan's Psychedelic Breakfast"
I. "Rise and Shine"
II. "Sunny Side Up"
III. "Morning Glory"
Waters, Mason, Gilmour, Wright         Instrumental, speech by Alan Styles  13:00

Personnel
Pink Floyd (all instrumentation uncredited)
Roger Waters – bass guitar, acoustic guitar and vocals on "If", tape effects, tape collages
David Gilmour – guitars, vocals, bass and drums on "Fat Old Sun"[72]
Rick Wright – keyboards, vocals on "Summer '68"
Nick Mason – drums, percussion, tape effects, tape collages, engineering on "Alan's Psychedelic Breakfast"

Additional musicians
EMI Pops Orchestra – brass and orchestral sections (uncredited)[5]
Hafliði Hallgrímsson – cello (uncredited)[73]
John Alldis Choir – vocals
Alan Styles – voice and sound effects on "Alan's Psychedelic Breakfast" (uncredited)

Production
Peter Bown – engineering
Alan Parsons – engineering (misspelled as "Allan Parsons" on the original sleeve)
Ron Geesin – orchestration and co-composition on “Atom Heart Mother” (uncredited on sleeve)[74]
James Guthrie – 1994 remastering

miercuri, 16 ianuarie 2019

Chicken Shack - 40 Blue Fingers, Freshly Packed & Ready to Serve (Full album 1968)

“40 Blue Fingers, Freshly Packed and Ready to Serve” is the debut studio album by the blues band Chicken Shack, released in 1968. The album reached number 12 in the UK Albums Chart.
This album has three Freddy King covers; "Lonesome Whistle Blues" (written by Rudolph Toombs), and "See See Baby" from “Freddy King Sings” album and "San-Ho-Zay" from “Let's Hide Away and Dance Away” album .

“40 Blue Fingers, Freshly Pack and Ready to Serve” este albumul de studio de debut al trupei de blues Chicken Shack, lansat in 1968. Albumul a atins locul 12 in clasamentul britanic al albumelor.
Acest album are trei preluari dupa Fredddy King: “Lonesome Whistle Blues” *scris de Rudolph Toombs) si “See See Baby” de pe albumul “Freddy King Sings” si “San-Ho-Zay” de pe albumul “Lei’s Hide Away and Dance Away”.

List of tracks
Side 1
1.       "The Letter" Jules Taub, B. B. King     4:25
2.       "Lonesome Whistle Blues"        Rudolph Toombs  3:02
3.       "When the Train Comes Back"  Christine Perfect    3:32
4.       "San-Ho-Zay"         Freddie King, Sonny Thompson          3:02
5.       "King of the World"         John Lee Hooker   4:59

Side2
1.       "See See Baby"     Freddie King, Sonny Thompson          2:22
2.       "First Time I Met the Blues"      Eurreal (Little Brother Montgomery)
            Montgomery               6:24
3.       "Webbed Feet"      Stan Webb   2:53
4.       "You Ain't No Good"       Perfect         3:35
5.       "What You Did Last Night"        Webb 4:36

Personnel
Chicken Shack
Stan Webb – guitar, vocals
Christine Perfect – organ, vocals, piano
Andy Silvester – bass
Dave Bidwell – drums

Additional personnel
Alan Ellis – trumpet
Dick Heckstall-Smith – tenor saxophone
Johnny Almond – alto saxophone

Production
Producer – Mike Vernon
Engineer – Mike Ross
Studio – CBS
Photography and design – Terence Ibbott

duminică, 13 ianuarie 2019

Beethoven Symphony No 4 Op 60

The Symphony No. 4 in B-flat major, Op. 60, is a symphony in four movements composed by Ludwig van Beethoven in the summer of 1806. It was premiered in March 1807 at a private concert at the home of Joseph Franz von Lobkowitz.
The work was dedicated to Count Franz von Oppersdorff, a relative of Beethoven's patron, Prince Lichnowsky. The Count met Beethoven when he traveled to Lichnowsky's summer home, where Beethoven was staying. Von Oppersdorff listened to Beethoven's Symphony No. 2 in D major, and liked it so much that he offered a large amount of money for Beethoven to compose a new symphony for him. Beethoven undertook the new work during the summer of 1806 and completed it in roughly a month, while also working on the Fourth Piano Concerto and revising his opera Fidelio, then still known as Leonore. The dedication was made to "the Silesian nobleman Count Franz von Oppersdorff".
The symphony is scored for flute, 2 oboes, 2 clarinets in B
, 2 bassoons, 2 horns in B and E, 2 trumpets in B and E, timpani and strings.
The work is in four movements:
Adagio – Allegro vivace, 2/2 (B
minor – B major)
Adagio, 3/4 (E
major)
Menuetto - Allegro vivace, 3/4 (B
major)
Allegro ma non troppo, 2/4 (B
major)
The work takes about 33 minutes to perform.
Hector Berlioz was so enamoured of the symphony's 2nd movement that he claimed it was the work of the Archangel Michael, and not that of a human. Robert Schumann called Beethoven's graceful Fourth Symphony "a slender Greek maiden between two Norse giants".
According to musicologist Robert Greenberg of the San Francisco Conservatory of Music:
“If any of Beethoven's contemporaries had written this symphony, it would be considered that composer's masterwork, and that composer would be remembered forever for this symphony, and this symphony would be played [often] as an example of that composer's great work. As it is, for Beethoven, it is a work in search of an audience. It's the least known and least appreciated of the nine.”

Simfonia nr.4 in Si bemol major opus 60 este o simfonie in patru miscari compusa de Ludvig van Beethoven in vara lui 1806. A avut premiera in martie 1807 la un concert particular in casa lui Joseph Franz von Lobkowitz.
Lucrarea a fost dedicate contelui Franz von Oppersdorff, o ruda a patronului lui Beethoven, printul Lichnowsky. Contele l-a intalnit pe Beethoven cand calatorea catre casa de vara a lui Lichnowsky, unde Beethoven locuia. Von Oppersdorff ascultase Simfonia nr.2 in Re major si i-a placut atat de mult incat ii ofera o mare suma de bani lui Beethoven ca sa scrie o simfonie si pentru el. Beethoven a preluat munca aceasta in vara lui 1806 cand a scris-o in graba, intr-o luna, in timp ce lucra si la Concertul nr.4 pentru pian si revizuia si opera sa Fidelio, cunoscuta atunci ca Leonore. Dedicatia a fost facuta catre “nobilul conte silezian Franz von Oppersdorff.”
Simfonia este compusa pentru flaut, doua oboaie, doua clarinet in si bemol, doi fagoti, doi corni in si bemol si mi bemol, doua trompete in sis i mi bemol, timpani si corzi. Lucrarea este in patru miscari:
Adagio – allegro vivace, 2/2 (si bemol minor – si bemol major)
Adagio 3/4 (si bemol major)
Menuet – allegro vivace, ¾ (si bemol major)
Allegro ma non troppo, 2/4 (si bemol major)
Lucrarea dureaza circa 33 de minute pentru a fi interpretata.
Hector Berlioz a fost atat de indragostit de a doua miscare a simfoniei inact a clamat ca e lucrarea Arhanghelului Mihail si nu cea a unui om. Robert Schumann a numit gratioasa Simfonie nr. 4 “o zvelta fecioara greaca intre doi gigantic scanddinavi.”
Conform muzicologului Robert Greenberg de la Conservatorul de muzica din San Francisco:
“Daca oricare dintre contemporanii lui Beethoven ar fi scris aceasta simfonie, ar fi fost considerata capodopera acelui compozitor si acela ar fi fost amintit mereu pentru acea simfonie si aceasta simfonie ar fi fost cantata (des) ca un exemplu al maretei opere a compozitorului. Dar fiind a lui Beethoven, e o lucrare in cautare de auditoriu, fiind cea mai putin cunoscuta si cea mai putin apreciata dintre cele noua. “

vineri, 11 ianuarie 2019

Batalia de la Vaslui

Bătălia de la Vaslui, menționată uneori drept Bătălia de la Podul Înalt, a avut loc în data de 10 ianuarie 1475 lângă orașul Vaslui, între armatele aliate creștine moldo-maghiaro-polone sub comanda lui Ștefan cel Mare și oastea otomano-munteană sub conducerea lui Suleiman Pașa.
Context
În decembrie 1473 a avut loc o campanie otomană în Țara Românească și sudul Moldovei. Radu cel Frumos, în fruntea unei armate de 17.000 de turci și 12.000 de munteni, l-a înlăturat pe Laiotă Basarab de pe tronul Țării Românești (23 decembrie), după care a pătruns în Moldova, jefuind și prădând până la Bârlad. Cu sprijin de la Ștefan, Laiotă a pătruns în martie 1474 în Țara Românească unde, după înlăturarea lui Radu cel Frumos, a reluat scaunul domnesc. În octombrie 1474 Laiotă a trecut de partea otomană, ceea ce a dus la o campanie fără succes a lui Ștefan în Țara Românească. În 29 septembrie 1474 Ștefan cel Mare, care în urma Bătăliei de la Baia era în relații reci cu Matei Corvin rege al Ungariei, s-a adresat papei Sixtus al IV-lea cu scopul ca acesta să organizeze o coaliție creștină antiotomană.
Aflând de planurile lui Mahomed, Ștefan cel Mare trece din nou în Țara Românească, unde îl înscăunează pe Laiotă Basarab, Radu cel Frumos pierind în luptele care se dau cu acest prilej. Așteptându-se la o viitoare reacție din partea sultanului, Ștefan ia legătura cu principele polonez și cu Matei Corvin, regele Ungariei pentru ajutor armat. Luptele din Albania au durat până în toamnă, iar atunci când nimeni nu se mai aștepta la o campanie militară, având în vedere apropierea iernii, Suleiman Pașa primește poruncă de a trece în Țara Românească pentru a-l înlătura pe Laiotă, iar apoi de a porni neîntârziat împotriva ghiaurului Ștefan și apoi să treacă prin foc și sabie Vilaietul Bogdania, precum era numită de turci pe atunci Moldova. Laiotă, pentru a-și păstra tronul, se supune turcilor. Ștefan, în înțelegere cu transilvănenii, îl alungă pe trădător și îl înscăunează pe Basarab cel Tânăr, numit și Țepeluș. Acesta însă este alungat de Suleiman Pașa, care-l reînscăunează pe Laiotă.
Armata otomană, care aduna 100.000 de turci și tătari, alături de 17.000 de munteni din Țara Românească (după Cronica moldo-polonă, alte surse indicând un total de 60.000 - 120.000 de oameni), soldați bine pregătiți și înarmați, setoși de sânge și de averi, continuă înaintarea până la hotarele Moldovei. După cum spunea Nicolae Iorga,
„în zările albe ale miezului iernii înaintau mulțimile negre, zecile de mii de dușmani, ieniceri, spahii și gloată, ca lupii flămânzi”.
O armată impresionantă, o oaste uriașă pentru a supune Moldova și pe domnul său.
Ștefan cel Mare trimite soli la Cazimir - Principele Poloniei și lui Matei Corvinul, regele Ungariei, cu care era în relații proaste, ca urmare a Bătăliei de la Baia, cerându-le să-i vină în ajutor și să intervină pe lîngă alți principi creștini pentru a i se alătura. Aflat în pragul iernii, din tabăra sa de la Vaslui, domnitorul Moldovei trimite o scrisoare Papei, în care arată că a dus tratative cu venețienii și îi cerea ca să-i îndemne pe alți principi ca să se pregătească împotriva Otomanului și puterii înspăimântătoare a acestuia,Moldova fiind gata întru totul, cu tot sufletul și cu toată puterea pe care ne-a dat-o Dumnezeu, să luptăm pentru creștinătate, cu toate forțele noastre. Totuși nimeni nu a trimis ajutor, nici în bani și nici în oameni, cu excepția a aproximativ 5.000 de secui, 1.800 de unguri (de la Matei Corvinul) și 2.000 poloni (trimiși de Cazimir sub conducerea lui Buciațchii). În Cronica Lituaniană se scrie și de prezența alături de Ștefan a 10.000 de lituanieni, dar este posibil ca cronicarul să-i fi asimilat pe aliații lui Ștefan ca lituanieni, deoarece alți cronicari nu amintesc de ei.
Desfasurarea bataliei
Oastea Moldovei și puținele ajutoare care au sosit au ridicat taberele la Vaslui, alături de domn fiind comasați cca. 40.000 de luptători moldoveni, la care s-au adăugat cei 8.800 de oameni veniți în ajutor și beneficiind de cca. 20 de tunuri. Raportul de trupe era mult în favoarea otomanilor, astfel că Ștefan a adoptat o tactică de hărțuire și înfometare iar planurile de luptă a domnitorului foloseau toate avantajele terenului. El a dat poruncă să fie părăsite toate așezările omenești care puteau nimeri în calea dușmanilor, să fie tăinuite proviziile.
Ștefan a repezit în calea dușmanului călărime care să supravegheze deplasarea oastei otomane, să o hărțuiască și să nu îngăduie cetelor prădalnice să se desprindă de grosul oștirii ca să meargă după hrană și să jefuiască. Locul ales pentru bătălie se afla în preajma târgului Vaslui, pe valea Bârladului, la vărsarea râului Racova, într-o zonă mlăștinoasă prinsă între păduri, care îngreuna desfășurarea forțelor dușmane și manevrările de armată. Există discuții în continuare în privința plasării acestui loc, considerat de cei mai mulți ca plasat în zona actualei comune Băcăoani în sudul orașului Vaslui, loc care a căpătat numele de Podul Înalt după conformația locului, iar celebra bătălie a rămas în istorie ca Bătălia de la Podul Înalt. O altă ipoteză plasează locul bătăliei pe raza actualei localități Ștefan cel Mare, în nordul actualului oraș Vaslui, bazându-se pe interpretarea unor documente.
În dimineața zilei de 10 ianuarie 1475, oastea otomană înainta pe valea Bârladului pe o ceață care nu îngăduia să se vadă la mai mult de câțiva pași. Era moină și zăpada începuse să se topească, încât toată lunca Bârladului era plină de băltoace. Faptul că mii de oameni și cai treceau prin același loc, transforma valea într-o mocirlă prin care se înainta foarte greu. Vremea și terenul au constituit avantaje pentru Ștefan, de care domnitorul a știut să se folosească. Deoarece otomanii nu puteau să-și dea seama ce oaste au în față, Ștefan a așezat de-a curmezișul văii câteva mii de oameni. Aceștia trebuiau să-i oprească pe otomani și să înceapă lupta. Dușmanul era foarte numeros și putea să aducă mereu oameni odihniți în luptă. Ștefan calculase ca în momentul în care oamenii lui aveau să dea semne de oboseală, de pe malul drept al Bârladului, din marginea pădurii, mai mulți oșteni trebuiau să dea semnalul de luptă sunând din trâmbițe și surle. Lucrurile s-au întâmplat așa cum a prevăzut domnul și, când au auzit otomanii trâmbițele și surlele, ei au crezut că vor fi atacați din partea aceea, asfel ca marea parte s-au îndreptat în acea direcție, găsind aici doar câțiva oșteni. În schimb pe malul stâng al Bârladului se afla grosul oastei lui Ștefan. Când turcii au întors spatele, atacând spre marginea pădurii, au fost izbiți năpraznic de armata moldovenească. Până să se dezmeticească otomanii, până să înțeleagă cine-i atacă și din ce parte, mulți dintre ei au fost uciși, iar cei care au scăpat s-au pus pe fugă, cu toată încercarea disperată a lui Suleiman Pașa de a-i opri. Până la Dunăre au fost urmăriți de moldoveni, hărțuiți și uciși o mare parte din ei.
Cronicarul polonez Ian Dlugosz, contemporan cu evenimentele:
„Căci toate șirurile dinainte în care în frunte erau și secui au fost zdrobite de turci, și amenința un mare pericol pînă cînd [Ștefan] personal se aruncă în mijlocul turcilor exaltați de bucuria victoriei, și cu puterea minunată a lui Dumnezeu a nimicit toate grupările turcești avînd abia 40.000 de luptători, între care cea mai mare parte erau țărani.”
Același cronicar polon a scris că:
„Foarte puțini turci și-au găsit mântuirea prin fugă, căci chiar și aceia care au fugit și au ajuns la Dunăre au fost uciși acolo de moldoveni, care aveau cai mai iuți, sau au fost înecați de valuri. Aproape toți prizonierii turci, afară de cei mai de frunte, au fost trași în țeapă. Cadavrele celor uciși le-a ars, iar câteva grămezi cu oasele lor se văd până astăzi și sînt mărturie veșnică a unei victorii atât de însemnate. Toată oastea lui - Ștefan cel Mare - s-a îmbogățit foarte tare din prada luată de la turci, aur, argint, purpură, cai și alte obiecte prețioase.”
Lupta de la Vaslui, Podul Înalt, a fost o victorie strălucită, care a dus faima domnului în Europa. Papa Sixt al IV-lea, numindu-l principele creștinătății, i-a scris lui Ștefan:
„Faptele tale săvârșite până acum cu înțelepciune și vitejie contra turcilor necredincioși, dușmanii noștri, au adus atâta celebritate numeleui tău, încât ești în gura tuturor și ești de către toți foarte mult lăudat.”
Același cronicar polon amintit mai sus, îl numește pe Ștefan un bărbat demn de admirat, la fel ca eroii pe care îi admiră lumea. După părerea acestuia, lui Ștefan ar trebui să i se dea stăpânirea lumii, el să fie conducătorul oastei pe care principii europeni ar trimite-o împotriva otomanilor, deoarece, în timp ce ceilalți principi trândăvesc și î-și petrec timpul în petreceri sau în lupte mărunte între ei, Ștefan este singurul care a obținut o victorie atât de strălucită împotriva unui dușman care părea de neînvins.
Cronicarul anonim scrie că au fost luate de la turci 40 de steaguri, în timp ce unele surse italiene și austriece indică pierderea de către turci a 45.000 de oameni, a 100 de steaguri, întreaga artilerie și capturarea a 4 comandanți. Cronicarul turc Sa's ed-Din chiar scrie că armata turcă a pierdut majoritatea oamenilor. Cronicarul Jan Stricovschii indică o cifră totală de 100.000 de morți. Căpeteniile de seamă prinse au fost lăsate în viață, dar au fost trimise ostatici la diferiți principi europeni. Singurul eliberat a fost fiul unei căpetenii, Isac (Sac) pașa.
În „Letopisețul de cînd s-a început, cu voia lui Dumnezeu, Țara Moldovei” (Letopisețul anonim al Moldovei), scris în slavonă în timpul domniilor lui Ștefan cel Mare și a fiului acestuia Bogdan al III-lea, citim despre marea victorie de la Vaslui:
„În anul 6983 [1475] ianuarie 10, marți, a fost război la Vaslui cu puterile turcești și a biruit atunci Ștefan voievod, cu mila lui Dumnezeu și cu ajutorul lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu, care s-a născut din Preacurata Fecioară spre mântuirea noastră. Și le-a dat Dumnezeu pe acele limbi necredincioase în ascuțișul sabiei și au căzut atunci mulțime mare, fără număr și au fost prinși vii mulți, fără număr, care de asemenea au fost tăiați, ci numai pe unul l-au lăsat viu, pe fiul lui Sac pașa. Și steagurile lor și cu schiptrele cele mari au fost luate, mai mult de 40 de schiptre. Și s-a întors Ștefan voievod cu toți oștenii lui ca un purtător de biruințe în cetatea sa de scaun a Sucevei și i-au ieșit în întâmpinare mitropoliții și preoții, purtând Sfânta Evanghelie în mâini și slujind și lăudând pe Dumnezeu pentru cele ce au fost ca dar de la cel Preaînalt și binecuvântând pe țar: „Să trăiască țarul”. Și a fost atunci veselie între oameni și la toate domniile dimprejur și la toți creștinii drept-credincioși, căci a biruit domnul limbile păgâne cu mâna robului său, Io Ștefan voievod. Și însuși Ștefan voievod a făcut atunci mare ospăț mitropoliților și vitejilor săi și tuturor boierilor săi, de la mare până la mic. Și a dăruit atunci multe daruri întregii lui oștiri și lăudând pe Dumnezeu pentru cele ce au fost.”
În textul original slavon scrie "Da jive(t) țari", ceea ce a fost tradus Să trăiască țarul!, cum și este de altfel redat în unele traduceri, în altele apare - împăratul, sau domnul!.
Ștefan a trimis regelui Ungariei și Principelui Poloniei mai multe steaguri din cele capturate de la turci, la fel și Papei de la Roma, ca semn al biruinței de la Vaslui, împreună cu o scrisoare:
„Către coroana ungurească și către toate țările, în care va ajunge această scrisoare, sănătate. Noi, Ștefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Țării Moldovei, mă închin cu prietenie vouă tuturor cărora le scriu, și vă doresc tot binele, și vă spun domniilor voastre că necredinciosul împărat al turcilor a fost de multă vreme și este încă pierzătorul întregii creștinătăți și, în fiece zi se gândește cum ar putea să supună și să nimicească toată creștinătatea. De aceea facem cunoscut domniilor voastre că pe la Boboteaza trecută, mai sus numitul turc (adică sultanul Mahomed) a trimis în țara noastră și împotriva noastră o mare oștire în număr de 120.000 de oameni, al cărei căpitan de frunte era Soliman Pașa. Auzind și văzând noi acestea, am luat sabia în mână, am mers împotriva dușmanilor creștinătății, i-am biruit și i-am călcat în picioare și pe toți i-am trecut sub ascuțișul sabiei noastre.”
Ștefan cel Mare nu ezită să ceară ajutor și săi pună în gardă pe ceilalți principi europeni:
„auzind despre aceasta, păgânul împărat al turcilor î-și puse în gând să-și răzbune și să vie, în luna lui mai, cu capul său și cu toată puterea sa împotriva noastră și să supună țara noastră, care e poarta creștinătății. Dar dacă acesată poartă, care e țara noastră, va fi pierdută, atunci toată creștinătatea va fi în mare primejdie. De aceea ne rugăm de domniile voastre să ne trimiteți pe căpitanii voștri într-ajutor împotriva dușmanilor creștinătății, până mai este vreme, fiindcă Turcul are acum mulți potrivnici, din toate părțile, care stau împotriva lui cu sabia în mână. Iar noi, din partea noastră, făgăduim pe credința noastră și cu jurământul domniei noastre că vom sta în picioare și ne vom lupta până la moarte pentru legea creștinească, noi cu capul nostru. Așa trebuie să faceți și voi, pe mare și pe uscat, după ce cu ajutorul lui Dumnezeu...noi i-am tăiat mâna cea dreaptă.”
Nobilii lituanieini au receptat mesajul lui Ștefan, cerând Principelui Poloniei să trimită ajutor (Lituania și Polonia formau atunci un singur regat), arătând că este mai bine să se lupte pentru apărarea vetrelor moldovenilor, decât pentru ale lor, dar regele polonez nu a luat nici o măsură de a-l sprijini. Matia Corvin, regele Ungariei, și-a asumat meritele, scriind principilor europeni că victoria de la Vaslui a fost obținută de Ștefan, „căpitanul său“. De asemenea, ca suzeran al Moldovei, a cerut acestora bani pentru a continua războiul. Asfel, papa Sixtus al IV-lea a trimis subsidii regelui Matia, iar domnitorului moldovean i-a trimis vorbe frumoase, deși solii lui Ștefan i-au explicat că acesta nu este supusul regelui Ungariei, ci stăpân deplin al țării și al poporului său. Vasalitatea lui Ștefan cel Mare față de regele Ungariei a fost de fapt acceptată de acesta într-adevăr în anul 1475, sub presiunea invaziei otomane, dar tratatul de fapt, ascuns sub termenii feudo-vasalici specifici, reprezenta în fapt un tratat de alianță, diferit de cel de vasalitate care exista până la conflictele moldo-ungare din perioada 1461-1467, încheiate cu înfrângerea lui Matia Corvin în Bătălia de la Baia.
La venirea primăverii, nici un principe european nu era pregătit să trimită ajutoare lui Ștefan. Campania de răspuns a lui Mohamed al II-lea pentru pierderea suferită la Vaslui a tatonat terenul prin ocuparea Caffei, cetatea negustorilorgenovezi, și a altor cetăți din Crimeea, apoi atacarea Cetății Albe și a Chiliei. A urmat atacarea Mangopului, de unde provenea doamna lui Ștefan, Maria de Mangop, culminând la 27 iulie 1476 cu marea înfruntare de la Valea Albă, Războieni, una din cele mai mari bătălii ale epocii, cu un raport de 12.000 de moldoveni la peste 200.000 de turci, pierdută de moldoveni, dar fără ca Ștefan să fie supus.
Podul Inalt- Stefan cel Mare - Simboluri actuale ale Vasluiului
„Domn adevărat, viteaz, cuminte și iubitor de țară și neam. Într'însul găsise poporul românesc cea mai curată și mai deplină icoană a sufletului său”
Nicolae Iorga (Inscripție pe statuia lui Ștefan cel Mare din piața civică a orașului Vaslui)
Amplasat la cca. 12 km sud de Vaslui, în localitatea Băcăuani, pe locul desfășurării celebrei bătălii a fost ridicat un măreț monument, reprezentându-l pe Ștefan cel Mare călare. De unii văzut ca loc de pelerinaj pentru încărcătura emoțională deosebită pe care o produce, înainte de anul 1989, la statuia lui Ștefan cel Mare de la Podul Înalt se organizau numeroase excursii și tot aici, ani de zile, școlarii cei mai buni la învățătură din județul Vaslui erau trecuți în rândul pionierilor. La baza monumentului se găseau și magazine cu obiecte de artizanat, cărți de istorie și broșuri, reproduceri după tablouri sau statui reprezentându-l pe Ștefan cel Mare, care însă după retrocedarea terenurilor, localnicilor, au dispărut. Statuia ecvestră de la Podul Înalt este locul în care, an de an, este evocat spiritul Marelui Ștefan, spirit la picioarele căruia se închină și astăzi contemporanii noștri.
Numele Podul Înalt devenit un simbol pentru Vaslui, este folosit în mod obișnuit pentru reprezentările locale: Inspectoratul pentru Situații de Urgență Podul Înalt al județului Vaslui, Cupa Podul Înalt la șah, strada Podul Înalt din Vaslui etc.
Comemorari
În anul 1975, a fost dezvelită Statuia ecvestră Ștefan cel Mare din ansamblul monumental Podul Înalt, cu prilejul împlinirii a 500 de ani de la victoria moldovenilor conduși de Ștefan cel Mare. Statuia este amplasată pe un soclu înalt de 8 metri, îmbrăcat în marmură, la capătul unui lung șir de trepte, de asemenea învelite în marmură. Realizată din bronz, operă a sculptorului Mircea Ștefănescu, statuia are înălțimea de 6,90 metri, și o greutate de 19 tone. La baza ansamblului monumental se află o frescă, realizată de asemenea din bronz, prezentând o scenă în care voievodul primește solia turcilor și o scenă în care Ștefan se află în mijlocul oamenilor de rând.
La 525 de ani, în Republica Moldova a fost emisă o monedă comemorativă de colecție, cu valoarea nominală de 100 lei, realizată la monetăria Cehiei, într-un tiraj de 1000 de exemplare, având gravată pe o față pe Ștefan cel Mare călare, cu sabia în mîna dreaptă și hățurile în stânga, un grup de cinci soldați moldoveni încleștați în luptă - sus, central se află steagul de luptă al domnitorului, pe care se află imaginea Sfântului Gheorghe omorând balaurul (pe steagul original imaginea este încadrată de inscripția în slavonă
„Ca un izbăvitor al celor săraci și robiți folositor, neputincioșilor doctor, împăraților ajutor, purtătorule de biruință, mare mucenice Gheorghe, roagă pe Cristos Dumnezeu să mîntuiască sufletele noastre”.
La celebrarea a 529 de ani de la desfășurarea bătăliei de la Podul Înalt, la 10 Ianuarie 2004, la Vaslui s-a deschis oficial de către o delegație prezidențială codusă de președintele de atunci, Ion Iliescu, Anul Ștefan cel Mare și Sfânt cu prilejul împlinirii la 2 iulie a 500 de ani de la moartea voievodului.

joi, 10 ianuarie 2019

La multi ani, Rod Stewart! Happy Birthday, Rod Stewart


miercuri, 9 ianuarie 2019

La multi ani, Jimmy Page! Happy Birthday Jimmy Page!


marți, 8 ianuarie 2019

Paul Verlaine

Portret de Gustave Courbet
Paul Verlaine (n. 30 martie 1844 — d. 8 ianuarie 1896) a fost un poet francez. El aparține curentului simbolist și este unul dintre cei mai citiți dintre poeții francezi. Este privit de simboliștii francezi ca șef al curentului. A dus o viață de boem, de “poet blestemat”, ce contrastează în planul creației cu aspirația spre puritate și candoare. Versurile de început (“Poeme saturniene”, 1866), cu reminiscențe din parnasieni și din Baudelaire, afirmă tonul său inegalabil prin viziunea dramatică asupra lumii, prin înclinația către melancolie, prin căutarea armoniilor. Verlaine cultiva o lirică a sentimentelor intime, a variatelor stări sufletești, într-o atmosferă crepusculară și vagă. Sunt versuri care se sustrag retoricii, de o armonie muzicală sugestivă, așa cum o demonstrează volumele sale: “Romanțe fără cuvinte” (1874), considerat cel mai valoros, “Înțelepciune” (1881), “Odinioară și altădată” (1885), “Iubire” (1888), “Elegii” (1893) etc. El afirma că arta înseamnă a fi absolut tu însuți și formulează, în versurile celebre din “Arta poetică” (1855), notele caracteristice ale esteticii simbolismului: “Muzica înainte de toate”; “Sucește gâtul elocinței”; “Nuanță, nicidecum culoare”.
Arta Poetica
Ci numai muzica s-o desmierzi.
Precumpaneasca, deci, vers impar,
Mai vag în aer, fara habar,
Usure ce-i, tot usor îl pierzi.

Nu te-avânta cuvântul sa-l alegi
De nu ti-e arma putin dispret:
Cântul de-i tern e cel mai de pret;
Precisu-i nepresis: privilegi.

Priviri ascunse dupa-un voal,
Ziua ce tremura-n amiezi,
Stelele limpezi care le vezi
În cerul serii, autumnal!

Ca numai Nuanta e de folos.
Iata Culoarea. Nu – nicidecum!
Singura Nuanta, mai stie-acum
De vis sa lege vis sfiicios!

Fugi dar de crima ce-o Poanta e,
Spiritul crud si Râsul impur,
Lacrimi smulg ele si din Azur,
Asta fiertura de be-he-he!

Ia elocinta, strânge-o de gât!
N-ar strica – tot esti în forma azi–
Rima în ape cuminti s-o scalzi,
Ca nu-si face iar de cap – dar cât?!

De-atâta Rima, zau ca mi-e sila!
Ce copil surd sau care nebun
Ne-a dat veriga asta drept bun,
Vadit fier vechi de-o freci cu-o pila?!

Ci numai muzica, tot mereu!
Stihul tau fie-acel zburator
Ce-si ia avânt din cei ce mor
Spre noi iubiri, spre-un nou empireu.

Versul tau fie o aventura,
Vântului sora-n zori si-n perind,
Menta si cimbru, câmp înflorind…
Sa stii ca restu-i literatura!
 

CÂNTEC  DE  TOAMNĂ
(Chanson d'automne)

Oftări prelungi
Pe-a toamnei lungi
Viori mâhnite
În suflet mor
Sfâșietor
Necontenite.


Cu spaimă-n gând
Și palid, când
Sfârșitul vine,
În minte chem
Trecute vremi
Printre suspine.


Și plec și eu
Cu vântul greu
Care mă poartă
Fără noroc
Din loc în loc
Ca frunza moartă.


PLÂNGE ÎN INIMA MEA

Plânge în inima mea
Cum plouă peste oraș
Ce-i tristețea  aceasta grea
Răul ce inima-mi ia ?

O dulce murmur de ploaie
Pe acoperișuri și-n zare
În inima ce se îndoaie,
O, cântecul, murmur de ploaie !

Plânsul noimă nu are
În inima ce mi se frânge.
Ce ? Nici o trădare ?
Jalea noimă nu are

Un chin fără măsură
Să nu știi de ce,
Fără iubire și ură,
Suferi peste măsură.