caleidoscopul cunoasterii

sâmbătă, 27 aprilie 2024

Sambata lui Lazar

Sâmbăta lui Lazăr este sâmbăta de dinainte de Duminica Floriilor - Intrarea Domnului în Ierusalim. În această zi, Biserica face pomenirea învierii lui Lazăr de către Domnul Iisus Hristos, înfăptuită în Betania. Data acestei sâmbete este deci una schimbătoare de la un an la altul, în funcție de data Paștilor - mai precis opt zile înainte de aceasta.

Pictura de Luca Giordano, circa 1675

Evanghelistul Ioan relatează (Ioan 11) că, în ajunul intrării Sale în Ierusalim, cu câteva zile înainte de Patimile Sale, Mântuitorul Iisus Hristos a venit în Betania, chemat fiind de surorile lui Lazăr (prieten al lui Iisus), Marta și Maria, în casa cărora Iisus a fost găzduit de mai multe ori pe timpul activității sale publice (Luca 10, 38-42). Lazăr era bolnav, așa că surorile au trimis după Iisus, ca să vină în casa lor și să-l vindece. Dar Lazăr a murit până la venirea lui Iisus, și așa are loc marea minune a învierii lui Lazăr, care, deși mort de patru zile și depus în mormânt, este readus la viață de către Mântuitor. Atunci mulți dintre evreii care se găseau acolo au crezut în El (Ioan 11, 45).

Ca urmarea a învierii lui Lazăr la patru zile de la moartea acestuia, Hristos a fost întâmpinat ca Mesia cel demult așteptat, Împăratul lui Israel.
Împlinind proorociile din Vechiul Testament, El intră în Ierusalim, cetatea regală, călare pe un mânz de asină (Zaharia 9,9; Ioan 12,12-15). Mulțimile L-au primit, având în mâini ramuri de palmier, cu cântări și strigăte de laudă: "Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului! Osana, Fiul lui David, Împăratul lui Israel!"
Văzând că mulți credeau în el, ca urmare a învierii lui Lazăr, dar și văzând că este slăvit de popor, preoții și cărturarii, în frunte cu arhiereul Caiafa, vor căuta să Îl omoare (Luca 19, 47-48, Ioan 11,45-57).

Sâmbăta lui Lazăr și Duminica următoare acesteia fac legătura între Postul mare și Săptămâna Mare. În ajunul celebrării învierii lui Lazăr, la Vecernie este anunțată în mod solemn încheierea celor patruzeci de zile ale Postului Mare. Aceste două zile, înainte de Patimile Mântuitorului, sunt unice și paradoxale.
Celebrarea Sâmbetei lui Lazăr este una pascală. Liturghia din această zi în slăvește pe Hristos - Învierea și Viața, Care, ridicându-l pe Lazăr din morți, a preînchipuit învierea de obște, a tuturor oamenilor, chiar înainte de patimile și moartea Sa. Această Liturghie este singura ocazie din cursul anului bisericesc în care cântările Învierii de Duminica se țin într-o altă zi.

În vechime, Sâmbăta lui Lazăr făcea parte din cele câteva mari zile baptismale din cursul anului bisericesc. La Sfânta Liturghie din Sâmbăta lui Lazăr, în locul Trisaghionului, se cântă imnul baptismal din Epistola către Galateni: "Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și-mbrăcat" (Galateni 3, 27).
În calendarul și imnografia Bisericii, această zi este strâns legată de ziua următoare, Intrarea Domnului în Ierusalim și de Învierea Domnului. De aceea, troparul acestei sâmbete este același cu cel al Floriilor: "Învierea cea de obște mai înainte de Patima Ta încredințând-o, pe Lazăr din morți l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta și noi, ca pruncii, semnele biruinței purtând, Ție Biruitorului morții strigăm: Osana Celui dintru înălțime! Bine ești cuvântat, Cel ce vii întru numele Domnului."
Învierea lui Lazăr preînchipuie învierea cea de obște, a tuturor, și de aceea în această sâmbătă se face pomenire generală pentru morți, cerând de la Domnul ca toți cei adormiți să fie așezați "în loc luminat, în loc cu verdeață, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinarea".

marți, 23 aprilie 2024

Sfantul Mare Mucenic Gheorghe

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe sau George (versiuni: Georgiu, Georz, Giurgiu, Iorgu; din greacă Gheorghios «agricultor»; c. 275/280 – d. 23 aprilie 303) este un sfânt megalomartir, pomenit de aproape toate Bisericile tradiţionale, de obicei pe data de 23 aprilie. Patron al unui număr de ţări, regiuni şi oraşe printre care al Angliei.

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe/George s-a născut în Cappadocia, într-o familie creştină, şi a trăit în timpul domniei împăratului Diocleţian. Mai multe date nu se cunosc cu certitudine, neexistând nici un document al epocii, care să conţină date despre viaţa sa. Ceea ce se ştie despre el a fost scris ulterior, în Evul Mediu.

S-a înrolat în armata romană şi, parcurgând ierarhia militară, Sf. Gheorghe s-a făcut remarcat prin faptele de arme. În ciuda decretului împotriva creştinilor, emis de Diocleţian în 303, Sf. Gheorghe a ales să-şi mărturisească public credinţa creştină. Din ordin imperial, sfântul a fost întemniţat şi supus torturii pentru a-şi renega credinţa. Loviri cu suliţa, lespezile de piatră aşezate pe piept, trasul pe roată, groapa cu var, încălţamintea cu cuie, băutura otrăvită, bătaia cu vâna de bou şi toate celelalte torturi nu au reuşit să-l facă să renunţe la credinţa sa.

Martorii suferinţelor Sfântului Gheorhe, uimiţi de puterea sa de a rezista la durere, au renunţat la credinţa în zeităţi păgâne, îmbrăţişând creştinismul. O dovadă a sfinţeniei sale o reprezintă o minune săvârşită de Sf. Gheorghe în timpul întemniţării sale. Atingând trupul unui deţinut mort din celula sa, acesta a înviat, convingând-o astfel chiar pe împărăteasa Alexandra, soţia lui Diocleţian, să se creştineze. Întrucât Sf. Gheorghe a respins oferta împăratului de a-i acorda înalte onoruri în schimbul renunţării la creştinism, Diocleţian a ordonat omorârea prin decapitare a Sf. Gheorghe şi a soţiei sale.

În conştiinţa populară românească, Sf. Gheorghe este unul dintre cei mai prezenţi sfinţi, numerose biserici purtând hramul său. Există numeroase oraşe în România care poartă numele Sfântului Gheorghe şi chiar unul dintre cele trei braţe ale Dunării este denumit astfel. Imaginea Sf. Gheorghe ucigând balaurul este prezentă şi pe stegul Moldovei din medievale trimis de Ştefan cel Mare la Mănăstirea Zografu de la Muntele Athos.

Sf. Gheorghe este de asemenea ocrotitorul Armatei Române (a cărei zi, 23 aprilie, coincide cu sărbătorirea sfântului). Este totodată patronul Angliei, al Georgiei şi al Moscovei. În Lituania, Sf. Gheorghe este venerat ca protector al animalelor, iar în unele regiuni ale Spaniei ziua sfântului se serbează cu mese bogate şi cu daruri.

Galerie de picturi si icoane

miercuri, 17 aprilie 2024

Magda Isanos

Magda Isanos (n. 17 aprilie 1916, Iași - d. 17 noiembrie 1944, București) a fost o poetă, prozatoare și publicistă română.

S-a născut la Iași, ca fiică a lui Mihai Isanos și a Elisabetei (n. Bălan), doctori în medicină. A urmat școala primară la Costiujeni, spital unde lucrau părinții ei, în apropiere de Chișinău, iar liceul la Școala eparhială de fete din Chișinău. A studiat la Iași (1934-1938) dreptul și filozofia; licențiată în drept, a profesat scurt timp avocatura la Iași.

Debutează în 1932, cu versuri în revista Licurici a Liceului de băieți Bogdan Petriceicu Hașdeu din Chișinău.

A fost soția lui Eusebiu Camilar.

Biografie

1915 - Din actul de căsătorie datat 14 iulie 1915 al Oficiului de stare civilă de pe lângă Municipiul Iași, rezultă că domnul Mihail Isanos de profesie medic, domiciliat în Iași, str. I. C. Brătianu, fiu al d-lui Iosef Isanos, de profesie mecanic și ai d-nei Peița, născută Papadopol, de profesie casnică, se căsătorește cu Elisabeta Bălan, în vârstă de 26 de ani, de profesie doctorandă, domiciliată in Iași, str. Sărăriei.

Și-au început cariera ca medici psihiatri Ia Spitalul Socola, lucrând cu profesorul C. I. Parhon. 1916 - 17 aprilie se naște fiica lor Magda (conform cu Actul de naștere nr. 767 din anul 1916, luna aprilie, ziua 20. Registrul de stare civilă pentru născuți, 1—2/1918, oraș Iași).

1917 - La vârsta de un an si șase luni s-a îmbolnăvit de poliomielită, a fost salvată numai datorită grijei deosebite a mamei sale, despre care poeta spunea mai târziu : Mama m-a născut a doua oară. Sechelele bolii au fost reduse la minimum, a rămas numai cu o sănătate delicată și cu o vizibilă dificultate la mers.

1920 - Soții Isanos ocupă posturile de medici la spitalul din Coștiugeni, părăsind astfel Iașul și spitalul Socola.

De mic copil, fiica lor avea o adevărată pasiune pentru lectură, citea zi și noapte din biblioteca părinților și din biblioteca școlii. A urmat liceul la Chișinău, pasionând-o chiar de la început limba română și istoria, iar, mai târziu, filosofia. Acum se afirmă și pasiunea sa pentru literatură.

Magda Isanos eleva-1928

1932 - Elevă a Liceului Eparhial din Chișinău (în clasa a VI-a) publică în revista liceului de băieți, Licurici, an. 1, nr. 2 clin 28 mai 1982 poeziile Aș vrea un basm și Primăvara.

1933 - În revista Licurici, an. II, nr. 2 din 1 aprilie apare poezia Gelozie. în același an ia ființă pe lângă Liceul Eparhial de fete din Chișinău Societatea culturală „Iulia Hașdeu", la înființarea căreia aportul Magdei Isanos a fost determinant. Poeta participă, împreună cu alte colege, la concursul organizat anual de Societatea „Tinerimea română", la București. Obține premiul II la tema privind drepturile femeilor. La ceremonia de înmânare a premiilor, președintele Societății, profesorul Nae Dumitrescu, declară : De dumneata sunt convins că am să mai aud ! Ai mari posibilități.

1934 - Publică în Viața Basarabiei, anul III, nr. 3, martie, poezia Ploaie; în Crai nou, an. I, nr. 3 din 31 martie poezia Toporași. Contribuie la apariția revisteiGhiocei, organul Societății culturale a școlii, având ca redactor pe eleva Magda Isanos, clasa a Vll-a. în același an publică în aceeași revistă (Ghiocei, an. I, nr. 2, aprilie) schița Creionări, recenzii asupra revistei Crai nou, iar în nr. 2 (mai 1934) poezia Macii și schița Inseparabilele. Ține o conferință cu temaFemeia în literatura noastră. În luna mai elevele din clasa a Vll-a, care lucrau la revistă, predau ștafeta seriei următoare.

În toamna aceluiași an își începe la Iași studiile universitare. Inițial, se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie, urmând paralel cursurile Facultății de Drept. în cele din urmă, renunță la Litere, hotărându-se să urmeze Dreptul.

1935 - Locuia la familia avocatului M. Călinescu, lângă grădina Copou, într-un cartier liniștit și foarte aproape de Universitate.

La 18 septembrie se căsătorește la Chișinău cu Lev Panteleev, (Acesta își făcuse studiile la Iași, urmând limbile clasice. Avea calități intelectuale remarcabile, scria poezii și era și el un cititor pasionat). Poeta publică în Viața Basarabiei, an IV, nr. 11—12 nov.-dec. poezia Rochia.

1936 - La 31 ianuarie căsătoria ei s-a desfăcut prin consens.

Continuă să publice în Viața Basarabiei, devine colaboratoare a revistei Însemnări ieșene, (unde publică cu regularitate până la sfârșitul anului când revista va fi suprimată). Paralel publică în Cuget moldovenesc, Pagini basarabene, poezii ca Dorința, Grădinărie, Atavism, Toamnă, Caisul, Cuvântul Evei, Jucărie, și altele.

Locuiește împreună cu sora sa Silvia, studentă la medicină, într-o vilă pe Aleea Greuceanu, azi strada Pinului, ulterior într-un apartament pe strada Sărăriei, colț cu Ralet, în apropierea casei care a fost ultima locuință a lui George Topîrceanu. În această perioadă se apropie de studenții cu concepții democratice, integrându-se în Frontul Democrat Studențesc. În vara anului 1938 Magda Isanos participă la conferințe și la strângerea de fonduri pentru ajutorarea poporului spaniol.

1937 - Publică în Însemnări ieșene, aproape număr de număr, poezii ca Învrăjbiri, La marginea cimitirului, Blestem, Lacul, Calul de la birja de noapte, Ultimul sărut, După scriptură, Logodnă de primăvară, Risipire, Greșeala de tipar, Vis vegetal, Capricii, Murim, Romanță, iar în Lumea (23 decembrie) poezia Cîntarea păstoriței.

În același an, ziarul Lumea (din 13 decembrie) va fi prima publicație în care se remarcă talentul poetei: descoperire prețioasă a Însemnărilor ieșene. La 26 decembrie, același ziar anunța un nou talent în plină ascensiune, acel al d-rei M. I. (Magda Isanos), poetă a preocupărilor transcedentale, minunat redate in versuri, versuri de o temeritate care depășește feminismul.

1938 - Magda Isanos are o activitate intensă. Colaborând la mai multe reviste, publică poezii ca Rugăciune în pădurea de brad, Bunicul, Regret, în Însemnări Ieșene. Apoi, Întoarcerea gospodarului, Fragment, Zori, Moartea bunicului, Leagănul, Interior, Insulă, Poem, Pomii cei tineri, în ''ziarul Iașul'' și, în același ziar, recenzii despre ''Enigma Otiliei'' de George Călinescu șiTâmple în flăcări, poeme de Victor Măgură.

La 31 martie se căsătorește cu Eusebiu Camilar (martori: George Lesnea și avocatul M. Călinescu, la care locuise Magda în primii ani de studenție). În vara anului 1938, Camilar o duce pe Magda la Udești, unde-i cunoaște familia, prietenii și locurile copilăriei. Participă la ședințele Societății Noua Junime, înființată din inițiativa lui G. Călinescu, citind din poeziile ei. Toamna își ia licența înDrept. Prietena sa Veronica Zosin consideră că a fost cea mai veselă și fericită perioadă din viața Magdei.

1939 - Se înscrie în Baroul de Iași ca avocat stagiar, la 13 ianuarie. Colaborează la Jurnalul literar, an. I, nr. 1 din 1 ianuarie, cu recenzia la Moldovenii de Georgeta Mircea Cancicov, în nr. 2 din 8 ianuarie, cu recenzia la Vulpea de Mary Webb și poezia Dimineața, reprodusă în Viața Basarabiei, an VIII,nr. 2—3 (februarie-martie). în Jurnalul literar, nr. 17 din 12 februarie, publică recenzia la Cartea cu amintiri de Marcu Beza. Ulterior, în aceeași revistă, semnează versuri intitulate Poem (Florile și fiecare sens luminos al lumii), Rugăciune, Ziua mea netrăită, Noapte, În cimitir și Amurg.

În același an are un succes răsunător în avocatură.

1940 - Magda Isanos publică în Însemnări ieșene (an V, nr. 4 din 1 aprilie) poezia Flori adevărate. În Iașul poeziile Săracii și Flori (aceasta din urmă, reprodusă în Revista Fundațiilor din 1 iulie același an) și în 15 iulie Elegie (datată 2 iulie 1940) inspirată din actualitatea istorică.

În septembrie se aprobă apariția la Iași a ziarului Avântul, unde, alături de George Ivașcu, Alexandru Pini, Eusebiu Camilar, Magda Isanos face parte din personalul redacțional. Suspectată de cenzură, gazeta nu mai apare.

În octombrie, soții Camilar se mută pe strada Săulescu, unde au locuit până în primăvara anului 1944, când vor pleca în refugiu.

1941 - Prefectura județului Iași aprobă, începând cu luna aprilie, apariția ziarului de informații Voința, redactor responsabil Eusebiu Camilar, care — convocat sub arme — lasă toată munca redacției în grija poetei. Ziarul a fost opera Magdei, scrie amica sa, Veronica Zosin (căsătorită Gorgos). Primul, număr apare la 2 aprilie 1941. Din lipsă de fonduri, ziarul își încetează însă apariția în a doua jumătate a lunii mai.

Se naște Elisabeta, fiica poetei.

În același an, boala Magdei se agravează. În luna decembrie 30, Baroul Iași înregistrează cererea sa din 28 XI 1941, prin care Magda Isanos Camilar, avocat stagiar, domiciliată în București, strada Popa Nan nr. 49, înaintează un certificat medical, dând delegație pentru amânarea proceselor sale d-rei Veronica Zosin, deoarece din motive independente de voința mea sunt ținută să nu activez. În primele certificate medicale aflate la dosarul Baroului se invocă o indurație la baza unuia din plămâni. Boala de inimă, ca o consecință a unui reumatism, apare în ultimul certificat.

1942 - Vizitează familia poetului Mihai Codreanu, care - așa cum declară mai târziu E. Camilar a călăuzit cu grijă de părinte primii pași în arta poetică a Magdei Isanos.

Publică în Vremea și Cetatea Moldovei poeziile: Pădurea și Ion.

1943 - Publică în Cetatea Moldovei, Vremea, Revista Fundaților, Cuget moldovenesc poezii ca Spital, Auz, Poemul femeii care iubea primăvara, Când cel iubit..., Păsările, Solii cerului, Zeii,Fata bătrână, Bărbatul, Mai sunt câteva veri, și altele.

În același an, apare la Iași, în editura Bravo, primul volum: Poezii al Magdei, sub îngrijirea lui Eusebiu Camilar. La 2 martie, Baroul Iași înregistrează cererea prin care Magda Isanos Camilar, avocat stagiar, domiciliată în Iași, strada Săulescu 19, înaintează alăturatul certificat medical, din care se vede că sufăr de o boală de inimă ce m-a împiedicat un timp nedeterminat să depun vreo activitate profesională.

1944 - Vremea, Revista Fundațiilor, Victoria, Orizont și Tribuna poporului publică sub semnătura Magdei Isanos poezii ca Bunavestire, Oglinzi, Oamenii, Toamnă, Duhurile pământului, Am văzut și eu oameni plecând, Aștept anul unu, Doamne, n-am ajuns pînă la tine, Munții lumii pe inima mea, Ospăț, Aceste mini ș.a.

La sfârșitul lui martie, soții Camilar pleacă în refugiu. In noaptea de 5 spre 6 iunie un bombardament de aviație distruge toate manuscrisele Magdei și ale lui Camilar din locuința lor din Iași. A rămas doar un caiet, cu patru povestiri inedite, păstrat de d-na Gorgos, prietena Magdei, care l-a descoperit în grădina casei.

În 17 noiembrie poeta se stinge la București, în locuința părinților săi din strada Popa Nan - Nr. 49.

1945 - Apare volumul postum Cântarea munților, drama în patru acte, Focurile de Magda Isanos și Eusebiu Camilar, în colecția Operele premiate ale scriito¬rilor tineri români, Fundația pentru literatură și artă' precum și Minunata istorie a lui Nastratin Hogea de Leonid Soloviev, traducere din limba rusă de Magda Isanos și Eusebiu Camilar,

1946 - Apare volumul Țara luminii.

Opera

Poezie

1943: Poezii - Iași

1945: Cântarea munților - București

1946: Țara luminii - București

1955: Versuri - București

1964: Versuri - București

1989: Confesiuni lirice - Chișinău

1996: Poezii/Poésies- ediție bilingvă română-franceză, traducere de Elisabeta Isanos - București

Teatru

1945: Focurile- dramă - în colaborare cu Eusebiu Camilar - Bucureștihh

Proză

1934 Creionări

1934 Inseparabilele

Despre iubirile mari

Îngerii

Magistrata

Studenta

Orașul cu minuni (Domnișoara Vanda)

Omul cu cizme roșii

Dimineata

Vreau sã descopãr lumea, niciodatã

n-am crezut, cum spun poetii, cã-i frumoasã.

Însã astãzi, cu luminã pieptãnatã,

dimineata mi-a intrat în casã.

Fumegam de somn, când am simtit

pasii cuiva lângã perete -

ea dansa cu trupul arcuit

sub priviri mirate de portrete.

Cu picioarele goale ea pãsea,

în oglindã rãsuna cristalul,

dimineata strãmutase balul

fetelor-lumini în casa mea.

Si privind, eu mã gândeam: e bine

sã fii tânãr când afarã-i soare.

Zi frumoasã, îti voi pune legãtoare

dupã gât si-o sã te iau cu mine.

Din volumul "Poezii/Poésies", 1996

La marginea cimitirului

Este la marginea cimitirului,

lângã bunic, un loc prea potrivit

sã-mi uit de toate si sã-i tin si lui

când noaptea-i lungã, iarna, de urât.

Mi-ar fi-n pãmântul cald asa de bine

si trupu-n iarbã bunã mi-as preface,

sã-l pascã vite pripãsite si sãrace,

ce-or cere si-o-ndurare pentru mine,

la marea judecatã. Voi uita

ce-am fost, si-mprãstiatã-n forme noi

voi pierde pânã si-amintirea ta...

Legându-mi ochii prãbusiti si goi

cu vesnicia, mã voi odihni.

Si puf de pãpãdii m-a tãmâia

nici nu m-oi bucura, nici m-oi mâhni

cã-i neagrã tãrna de deasupra mea.

Dar ploile cu-ncetul m-or pãtrunde -

pãcatele sã-mi spele de pe oase -

si-asemeni rãdãcinii ce s-ascunde,

eu presimti-voi zilele frumoase

si-oi scoate-n chip de floare, din pãmânt,

obrazul tineretii de-altãdatã,

sã-l ardã soare si sã-l batã vânt,

voioasã sã si-l prindã-n pãr o fatã!

Din volumul "Poezii/Poésies", 1996

Zane de roua

Zâne de rouã,

mã rog vouã,

sã mã primiti

în pajistea unde dormiti.

Drept lumânare,

as vrea o floare.

Drept rugãciuni si tropare,

vântul sã batã, iarba s-aplece mai tare.

Voi, zâne bune,

zvârliti-mi un brâu,

sã se facã râu

si sã sune.

Apoi, sub torentul spumos,

îngropati-mã jos,

s-aud prin piatrã,

ca si cum as sta lângã vatrã,

povestile-acestui tinut luminos...

Asa mã rog vouã,

zâne de rouã,

sã mã dezmierde

si-n moarte

zarea pãmântului verde.

Din volumul "Tara luminii", 1946

Doamne, n-am ispravit

Doamne, n-am isprãvit

cântecul pe care mi l-ai soptit.

Nu-mi trimite îngeri de gheatã si parã

în orice sarã.

Nu pot pleca. Arborii îmi soptesc;

florile calea-mi atin si mã opresc.

Despre toate-am început o cântare

de laudã si naivã mirare.

Oamenilor voiam sã le las

sufletul meu, drept pâine la popas,

drept pãsune, livadã si cer.

Tuturor acelora care nu mã cer

si nu mã cunosc, am vrut sã le fiu

o candelã pentru mai târziu.

Cãutam în iarbã si-n mohor

tainele ascunse tuturor.

Mã uitam în fântânã si-n iaz,

si-ascultam - îndelung - sub brazi...

Atunci au venit îngerii si m-au chemat.

Doamne, nu pot pleca, n-am terminat!

Deschide colivia, fã sã zboare

cântecele mele nerãbdãtoare.

Din volumul "Tara luminii", 1946

duminică, 14 aprilie 2024

Pietro Guarneri

Pietro Guarneri ((14 April 1695 – 7 April 1762) a fost un lutier italian. Cunoscut si ca Pietro din Venetia, el a fost fiul lui Giuseppe Giovanni Battista Guarneri si nepotul lui Andreae. A fost ultimul lutier al casei Guarneri.

S-a nascut in casa Guarneri din Cremona intr-un mod nu prea placut. A trait aici cu tatal sau pana in 1718 cand a parasit Cremona. Sursele spun ca in perioada 1722-1724 s-a stabilit in Venetia.

El a imbinat tehnicile din Cremona ale tatalui sau cu cele venetiene, lucrand probabil cu Montagnana si Tononi. Mesterii venetieni din aceasta perioada erau Matteo Gofriller, Carlo Annibale Tononi, Francesco Gobetti, Domenico Montagnana si Sanctus Seraphin.

S-a casatorit cu Angiola Maria Ferrari la 5 aprilie 1728 si au avut 10 copii. Prima lui vioara originala dateaza din 1730. Instrumentele lui sunt rare si foarte mult apreciate ca si cele ale tatalui si unchiului sau.

Violoncel realizat de Pietro Guarneri

joi, 11 aprilie 2024

Theodor Pallady

Theodor Pallady (n. 11 aprilie 1871, Iaşi - d. 16 august 1956, Bucureşti) a fost un pictor român.

Theodor Pallady era fiul lui Ioan sau Iancu Pallady, căsătorit cu Maria Cantacuzino, sora mai mare a diplomatului Neculai B. Cantacuzino. Theodor s-a născut în Iaşi şi a copilărit atât la Perieni (Tutova), unde părinţii săi aveau o moşie, cât şi la Iaşi. A urmat liceul ,,Sf. Gheorghe“ din Bucureşti şi, la dorinţa părinţilor, s-a înscris la Şcoala de Poduri şi Şosele, pe care a părăsit-o, mutându-se la Politehnica din Dresda.
Theodor Pallady a studiat mai întâi ingineria la Politehnica din Dresda (1887-1889), luând în acelaşi timp lecţii de desen şi pictură cu Erwin Oehme, care, recunoscându-i înzestrarea artistică, îl sfătuieşte să plece la Paris. În capitala Franţei lucrează în atelierul lui Jean Arman şi se înscrie la Académie des Beaux-Arts. În 1892 intră în atelierul lui Gustave Moreau unde va avea colegi pe Henri Matisse, cu care leagă o strânsă prietenie, pe Georges Rouault şi pe Albert Marquet. Mai târziu frecventează clasa lui Puvis de Chavannes, de la care preia mai ales fineţea desenului şi strălucirea culorilor, fără a-i urma principiile estetice academizante.

În 1904 se întoarce în ţară şi expune la Ateneul Român şi la Saloanele Oficiale. Menţine însă legătura cu Parisul, unde deschide mai multe expoziţii personale, până în anul 1940. Expune la Bienala din Veneţia în anii 1924, 1940 şi 1942.
Cu o formaţie complexă, provenită din rigoarea şcolii germane unită cu simbolismul promovat de Moreau, folosind experimentele din cadrul curentului Art Nouveau şi ale prietenilor săi, care vor pune bazele fauvismului, Pallady îşi găseşte curând drumul său propriu. Prietenia sa cu Matisse, legăturile cu spiritul artei franceze explică numeroasele raporturi cu ceea ce se va numi École de Paris. Totuşi Pallady nu va adera la programul estetic promovat de aceste curente artistice. Aspiraţia către o arhitectură simplă, către o logică liniară a proporţiilor domină arta lui Pallady, care refuză grandilocvenţa, sentimentlitatea şi pitorescul ieftin, făcând evidentă orientarea sa structurală spre compoziţia clasică. Sensibilitatea sa controlată este dublată de o supremă asceză a spiritului, într-o unitate care îl distinge de lirismul post-impresionist.

Predilecţia lui Pallady pentru natura moartă denotă dorinţa de a reda într-un tablou un fragment din realitatea universală, în toată poezia şi armonia sa. Renunţarea la pictarea peisajelor naturale dă impresia unei căutări a semnificaţiei concentrate în corola unei flori, într-un fruct sau în frunzele adăugate obiectelor cotidiene. Aportul picturii lui Cézanne nu este de loc neglijabilă pentru formaţia lui Pallady, însă cu siguranţă reflexiile sale asupra picturii medievale române au jucat un rol tot atât de important.

Pentru peisajele sale parisiene, Pallady alegea mai ales locurile din vecinătatea Senei, atât pentru a sugera tremorul luminei pe suprafaţa apei, cât şi pentru a reda planurile unui peisaj, unde zidăria caselor, frunzişul arborilor, mişcarea orizontală a fluviului formează o gamă de culori perfect unitară într-o imagine coerentă.
Theodor Pallady rămâne fără îndoială unul din cei mai prestigioşi artişti moderni, păstrându-şi întreagă ambiţia de a fi un pictor "din toate timpurile".
La împlinirea a 85 de ani, în 1956, a primit titlul de Maestru emerit al artei, organizându-se Expoziţia retrospectivă „Theodor Pallady“. Curând după aceea, la 16 august 1956, a trecut în lumea umbrelor.
Casa Melik, aflată în Bucureşti, pe strada Spătarului 22, sector 2, care a fost construită în 1750-1760 de către armeanul Hagi Kevork Nazaretoglu, găzduieşte azi Muzeul Theodor Pallady, în care sunt expuse tablouri pictate pe pânză de Pallady precum şi peste 800 desene cu peisaje, nuduri, portrete sau interioare, reprezentative pentru perioada pariziană a lui Pallady. Clădirea este astăzi cea mai veche casă din Bucureşti şi este inclusă pe lista momumentelor sub codul LMI: B-II-m-A-19723.

Galerie de picturi

Natura statica

Studiu de nud

Strada Slatineanu

Biserica

Natura statica

Nud

Nud cu esarfa galbena

Nud si fructiera cu mere

Mereu Baudelaire

Nud in interior

Femeie citind

Peisaj Constanta

Autoportret

duminică, 7 aprilie 2024

Duminica Sfintei Cruci

Intr-un manuscris de la Ierusalim din secolul XIII, praznuirea Crucii din a treia duminica a Postului Mare se intitula "Praznicul celei de a treia inchinari a Crucii". El completa sarbatoarea Inaltarii Sfintei Cruci din 14 septembrie, care comemora descoperirea sa de catre Sfanta Elena, si cea a procesiunii Crucii din 1 august care amintea victoria imparatului Heraclie asupra persilor si intoarcereaSfintei Cruci la Ierusalim in anul 630. Dupa unii, aceasta a treia venerare ar avea drept origine transferul de la Ierusalim la Apameia al unui fragment al adevaratei Cruci dat de arhiepiscopul Ierusalimului confratelui sau Alpheios, episcop din Apameia, pentru constructia unei biserici.

Dupa altii, Sfanta Elena insasi ar fi dat un fragment al Sfintei Cruci episcopului Apameiei. E greu sa aflam mai multe despre originea acestei sarbatori, afara de faptul ca ea pare sa fi fost deja bine stabilita la Constantinopol intre anii 715-730, fiindca patriarhul Gherman i-a consacrat atunci o omilie. Aceasta sarbatoare pare sa fi ramas insa multa vreme proprie Constantinopolului, ba chiar numai catedralei Sfintei Sofii. In Typikon-ul ei din secolele IX-X, praznicul Crucii aparea exact in mijlocul Postului Mare, miercurea, iar nu duminica, cand se anunta numai venerarea Crucii pentru saptamana urmatoare. Acest rit s-a extins atunci la intreaga Saptamana a III-a pentru a permite populatiei capitalei sa vina sa se inchine inaintea Sfantului Lemn: zilele de marti si miercuri erau rezervate barbatilor, iar cele de joi si vineri femeilor.

La manastirea Evergetis (secolele XI-XII) marti seara se facea priveghere pentru praznuirea Crucii, desi duminica era deja inchinata praznicului: se canta atunci un oficiu apropiat de cel pe care il indica Triodul actual, dupa care se iesea solemn cu crucea care era venerata ca si in zilele de miercuri si vineri. Acest transfer al praznicului injumatatirii postului in Duminica a III-a se constata si in Typikon-ul de la Messina, incetul cu incetul impunandu-se in intreaga Biserica. Venerat o saptamana intreaga, praznicul propriu-zis nu se mai distingea deloc, astfel ca pentru a-1 solemniza mai mult a fost necesara deplasarea sa intr-o zi de duminica.

In Triodul tiparit, praznuirea principala are loc duminica. Ca si praznicul de pe 14 septembrie, atunci cand cade intr-o duminica nu suprima insa slujba invierii combinandu-se cu ea ca si in celelalte sarbatori ale Triodului. Trebuie observat insa ca praznuirea Crucii se distinge prin cantarea Polieleului, omisa in celelalte duminici, si prin prezenta unei inainte-praznuiri si a unei duble praznuiri, ceea ce o plaseaza in rangul marilor solemnitati ale anului liturgic.

Dupa Vecernia Mica de sambata, cel insarcinat cu paza vaselor sau obiectelor sfinte, aduce relicva crucii din scrinul ei si o pune pe altar in fata caruia aprinde o lumanare care trebuie sa arda aici toata noaptea. Dupa o scurta masa, se celebreaza privegherea fara modificari speciale pana la doxologia mare de la sfarsitul Utreniei. Preotul isi schimba atunci vesmintele, ia cadelnita si tamaiaza altarul si crucea asezata pe el. Dupa care, o pune pe un disc pe care-l aseaza pe capul sau, iesind pe usa dinspre miazanoapte a iconostasului precedat de acoliti tinand in maini lumanari. O data ajuns in fata usilor imparatesti, in momentul in care corul sfarseste doxologia mare, striga: "Intelepciune!, Drepti!", ca atunci cand face Intrarea Mica cu Evanghelia. Corul canta atunci de trei ori troparul Crucii, timp in care preotul tamaiaza relicvariul asezat pe un analoghion aflat in centrul bisericii. Dupa care se canta de trei ori imnul "Crucii Tale ne inchinam Stapane si sfanta invierea Ta o cantam si o marim!" care, de zilele Crucii, inlocuieste la Liturghie"Sfinte Dumnezeule", si toata adunarea se inchina adanc la pamant, dupa care, cel mai mare mai intai, apoi preotul, urmati de frati vin doi cate doi sa se inchine Crucii facand trei metanii mari, timp in care corul executa idiomelele lui Leon cel intelept. Venerarea fiind incheiata si Sfanta Cruce fiind readusa in sanctuar, Utrenia se incheie, ca si in celelalte duminici, prin procesiunea in pronaos, Ceasul I si cateheza Sfantului Teodor Studitul.

Aceeasi ceremonie a venerarii Crucii se repeta la Ceasul I in zilele de luni, miercuri si vineri ale Saptamanii a IV-a, stihirile fixe ale Postului Mare fiind inlocuite de troparul inchinarii. Aceasta adaugare la venerarea Crucii a zilei de luni, cu excluderea zilei de marti, e atestata si de o omilie atribuita Sfantului Ioan Hrisostom, dar ea nu corespunde vechii randuieli de la Sfanta Sofia, fiind probabil inserata in Triod ca urmare a influentei monahale care a asimilat ziua de luni zilelor de miercuri si vineri, legand astfel Crucea de post.

Desi in Triodul actual importanta principala e atribuita duminicii, zilele de miercuri si vineri isi pastreaza un caracter privilegiat in aceasta saptamana, si nu sunt privite doar ca o simpla dupa-praznuire: pe langa venerare, praznuirea sfantului zilei trebuie transferata la Pavecernita, pentru a lasa locul liber executarii la Utrenie a unui canon complet al Crucii. La Evergetis, ziua de miercuri - fundamentul acestui praznic, fiindca e centrul saptamanii injumatatirii postului - era supusa unei dispense de post echivalente celei din zilele de sambata si duminica, in ciuda ambiantei de doliu ce insoteste de obicei praznuirile Crucii si pentru a marca inca si mai puternic caracterul privilegiat al centrului.

La Studios, in timpul acestei "Mari Saptamani a Sfintelor Paresimi", Crucea era scoasa pentru inchinare in toate zilele dupa Ceasul al IX-lea, astfel incat intreaga Saptamana a IV-a aparea in chip limpede drept iradierea praznicului Crucii. Nelimitandu-se nici el la doar trei zile de venerare, Triodul actual prezinta intreaga saptamana a injumatatim postului ca o "saptamana purtatoare de cruce", "sfanta si luminoasa saptamana in care Crucea e aratata lumii". In toata aceasta saptamana invatatura ascetica trece in plan secund, iar comemorarile saptamanale, altele decat cele ale Crucii, sunt suprimate sau combinate cu tema Crucii, ca in ziua de joi. Numai vineri seara, aluziile la Cruce inceteaza lasand totusi urme in unele tropare in ziua de sambata si unele ecouri chiar in lunea Saptamanii a V-a.

Ascultand de aceleasi legi ca si saptamana precedenta si evocand vechea tema avamesului si fariseului, idiomelele de la Vecernie si Utrenie au astfel aceeasi functie de a arata credinciosilor ca smerenia trebuie practicata tot timpul si mai cu seama ca, dupa ce am parcurs jumatatea cursei postului si am castigat deja un folos din ea, nu trebuie sa judecam pe aproapele sau sa socotim ca am "meritat" ceva. Asocierea acestor piese cu tema Crucii evidentiaza de asemenea fundamentul hristologic al smereniei, pe care am vazut-o fundamentala, asa cum se canta inca de duminica:
"Domnul tuturor ne-a invatat cu pilda sa ne ferim de gandul cel maret al fariseilor celor prea rai, si tuturor le-a aratat sa nu gandeasca cu trufie mai mult decat se cuvine a gandi. Ca El insusi facandu-se pilda si asemanare, S-a desertat pe Sine pana la Cruce si la moarte. Deci multumindu-I impreuna cu vamesul sa zicem: Dumnezeule, Cel ce ai patimit pentru noi si fara patima ai ramas, izbaveste-ne pe noi de patimi si mantuieste sufletele noastre!".

Ieromonah Makarios Simonopetritul, Triodul explicat, trad. diac. Ioan. I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2008

Sursa - crestinortodox.ro/sarbatori/duminica-sfintei-cruci/

Amza Pellea

Amza Pellea (n. 7 aprilie 1931 în Băilești, Dolj - d. 12 decembrie 1983 în București) fost un actor român de teatru și film. A fost interpretul lui Nea Mărin, binecunoscutul personaj de sorginte populară care i-a relevat atât de bine disponibilitățile pentru comedie. A fost actorul care a interpretat unele dintre cele mai stralucite figuri ale istoriei romanilor precum Decebal sau Mihai Viteazul.

S-a născut la Băilești, într-o familie cu cinci copii, tatăl său s-a numit tot Amza Pellea și a fost directorul cooperativei "Munca Noastră" din Băilești, în anul 1933. A absolvit cursurile Colegiului Național Carol I din Craiova. Un reprezentant al Promoției de aur a teatrului românesc, Amza Pellea a jucat la Teatrul Național din Craiova, Teatrul Mic, Teatrul Nottara, Teatrul de Comedie și Teatrul Național din București, unde s–a impus ca unul dintre actorii cei mai dotați ai scenei românești. A fost profesor la IATC.

Pe scena craioveană realizează, în perioada stagiaturii de trei ani (1957-1959), nu mai puțin de 14 roluri, între care Jack Worthing (Ce înseamnă să fii onest de Oscar Wilde), Vedernikov (Ani de pribegie de Aleksei Arbuzov), Vladică Ilarion (Tudor din Vladimiri de Mihnea Gheorghiu), Comandantul vasului (Tragedia optimistă de Vsevolod Visnevski), Bepe (Galcevile din Chioggia de Carlo Goldoni), Horatio (Hamlet deShakespeare), Colonelul Dobre (Ecaterina Teodoroiu de Nicolae Tăutu), Otto Katz (Soldatul Svejk de Jaroslav Hašek), Esteban (Fântâna turmelorde Lope de Vega).

Desen de Bogdan Calciu

Pe scena Teatrului de Comedie creează alte personaje, printre care Brettschneider (Svejk în al doilea război mondial de Brecht- 1962), Pietro (Umbra de E. Svart- 1963), Manole (Somnoroasa aventură de Teodor Mazilu- 1964), Subcomisarul (Capul de rățoi de G. Ciprian- 1966), Platonov(Un Hamlet de provincie de Cehov- 1967), Voievodul Basarab (Croitorii cei mari din Valahia de Al. T. Popescu- 1969), Noah (Arca bunei speranțe de I.D. Sîrbu- 1970), Hrisanide (Interesul general de Aurel Baranga- 1972), Hickok (Buffalo Bill și indienii de A. Kopit- 1973),"inginerul" din Nic Nic.

Pe scena Teatrului Național din București dă viață lui Petre Dinoiu (Comoara din deal de Corneliu Marcu- 1977) și lui Vlad Țepeș (A treia țeapă de Marin Sorescu - 1979). Ultimul rol creat la teatru îl readuce pe scena Teatrului de Comedie, realizând - în regia lui Gheorghe Harag - personajul bătrânului moșier Muromski în Procesul de Suhovo-Kobilin - 1983. Amza Pellea a interpretat atât personaje istorice (Vladica Hariton din Tudor din Vladimiri de Mihnea Gheorghiu, Voievodul Basarab din Croitorii cei mari din Valahia de Al. Popescu, rolurile din Tudor,Răscoala, Haiducii, Dacii, Columna, Mihai Viteazul), cât și personaje contemporane (Ailincii din Secunda 58 de Dorel Dorian, Manole din Somnoroasa aventură de T.Mazilu), dar și personaje din repertoriul clasic universal (Esteban din Fântâna turmelor de Calderon, Horațiu din Hamlet, Platonov din Un Hamlet de provincie de Cehov).

A câștigat în 1977 premiul de interpretare masculină, cel mai bun actor, la Festivalul Internațional de Film de la Moscova, pentru rolul său excepțional (Manlache Preda) din filmul Osânda, unde a jucat alături de Gheorghe Dinică și Ernest Maftei, într-o ecranizare de Sergiu Nicolaescu după "Velerim și Veler Doamne" de Victor Ion Popa. 22 martie 1973 - 24 septembrie 1974 A fost Director al Teatrului Național Craiova A fost căsătorit timp de 25 de ani din 1958 până la moartea sa în 1983 cu Domnica Mihaela din familia Policrat din Craiova. Este tatăl actriței Oana Pellea. A decedat in data de 12 decembrie 1983 la București în vârstă de 52 de ani. Este înmormântat la cimitirul Bellu.