Electric Light Orchestra - The Electric Light Orchestra ( Full album 1971)

“The Electric Light Orchestra” is the eponymous debut studio album by English rock band Electric Light Orchestra (ELO), released in December 1971 in the United Kingdom by Harvest Records. In the United States, the album was released in early 1972 as “No Answer”, after a misunderstood telephone message made by a United Artists Records executive asking about the album name; the caller, having failed to reach the ELO contact, wrote down "no answer" in his notes, and this was misconstrued to be the name of the album.

“The Electric Light Orchesstra” este albumul eponim de studio de debut al trupei engleze de rock Electric Light Orchestra (ELO), lansat in decembrie 1971 in Marea Britanie de catre Harvest Records. In Statele Unite albumul a fost lansat la inceputul anului 1972 cu numele “No Answer” (fara raspuns), dupa o neintelegere a mesajului telefonic scris de catre un director executiv de la United Artists, care a sunat sa intrebe de numele albumului; neputand sa gaseasca pe nimeni de la ELO, acesta a scris in carnetel “no answer” si astfel s-a ajuns la acest nume de album.

List of tracks

Side 1

1.       "10538 Overture" (Jeff Lynne)    Jeff Lynne, Roy Wood          5:32

2.       "Look at Me Now" (Roy Wood) Roy Wood   3:17

3.       "Nellie Takes Her Bow" (Lynne) Jeff Lynne   5:59

4.       "The Battle of Marston Moor (July 2nd 1644)" (Wood)          Roy Wood   6:03

Side 2

5.       "First Movement (Jumping Biz)" (Wood)       Instrumental          3:00

6.       "Mr. Radio" (Lynne)         Jeff Lynne   5:04

7.       "Manhattan Rumble (49th Street Massacre)" (Lynne)          Instrumental          4:22

8.       "Queen of the Hours" (Lynne)   Jeff Lynne   3:22

9.       "Whisper in the Night" (Wood)  Roy Wood   4:50

Personnel

Jeff Lynne – vocals, piano, electric guitar, acoustic guitar, percussion, bass, Moog synthesizer

Roy Wood – vocals, cello, classical acoustic guitar, bass, double bass, oboe, bassoon, clarinet, recorder, slide guitar, percussion, bass clarinet, krumhorn

Bev Bevan – drums, timpani, percussion

Bill Hunt – French horn, hunting horn, piccolo trumpet

Steve Woolam – violin

ELO, early 1972. Front, L to R: Roy Wood, Jeff Lynne, Bev Bevan. Centre, L to R: Wilf Gibson, Hugh McDowell, Bill Hunt. Back, L to R: Richard Tandy, Trevor Smith, Brian Jones

Katie Webster - Women in blues

Blestemul Cloştii de Aur

Valoarea tezaurului, inestimabilă

Povestea Cloştii cu Puii de Aur rămâne şi astăzi una dintre paginile enigmatice ale istoriei noastre. „În luna lui martie sau aprilie a anului 1837, câtva timp înainte de Paşti, doi locuitori din satul Pietroasa, Ion Lemnaru şi Stan Avram, socrul lui, lucrând a scoate din muntele Istriţa piatră pentru clădirea seminarului episcopiei din Buzău, deteră fără veste peste o bogată colecţiune de vase şi podoabe de aur. Atât prin greutatea lor, cât şi prin valoarea lor artistică, aceste obiecte formau un adevărat tezaur”, scria savantul Alexandru Odobescu în lucrarea sa „Tezaurul de la Pietroasa”. Însă, dincolo de valoarea acestor unicate, rămâne istoria ulterioară a Cloştii şi a Puilor săi, demnă de un scenariu cinematografic.

Un jaf inexplicabil şi piese sparte din senin
Chiar şi copiii de grădiniţă au auzit de Cloşca cu Puii de Aur, astfel că această colecţie unică a devenit un simbol naţional. Povestea sa a fost zbuciumată, iar dincolo de faţa „văzută” a lucrurilor s-au consumat întâmplări pline de mister, în urma cărora persistă semne de întrebare. Cloşca cu Puii de Aur face parte din tezaurul de la Pietroasa. O mare parte dintre piesele componente s-au pierdut, o altă parte se află în continuare la Moscova, însă, în prezent, Cloşca este expusă la Muzeul Naţional de Istorie. Datarea tezaurului şi atribuirea sa au pornit atât de la aspectul pieselor, dar mai ales de la inscripţiile de pe colan, iar prezenţa runelor (n.r. - caractere grafice ale celor mai vechi alfabete nemţeşti) sugerează paternitatea unui neam germanic. Prima teorie atribuie piesele ca provenind din moştenirea vizigoţilor, care s-au refugiat în Imperiul Roman de frica hunilor, tezaurul fiind îngropat cel mai târziu în anul 381.

A doua ipoteză îl atribuie ostrogoţilor, care au migrat pe actualul teritoriu românesc în prima jumătate a secolului al V-lea. Ce a urmat însă? Imediat ce a fost descoperit, Tezaurul a fost vândut de ţăranii care l-au găsit, Ion Lemnaru şi Stan Avram, unui antreprenor pe nume Verussi. Acesta a zdrobit obiectele cu toporul, pentru a le putea comercializa mai rapid şi mai ales pentru a nu trezi bănuieli. Unele dintre piese au fost recuperate de banul Mihalache Ghica, fratele voievodului Alexandru Ghica, aducându-le în atenţia oamenilor de ştiinţă ai vremii. Restaurat şi expus la Paris, în 1867, sub atenta supraveghere a savantului Alexandru Odobescu, tezaurul a atras atenţia întregii lumi. Ei bine, în iarna anului 1875 are loc primul fenomen inexplicabil. Deşi era păzit cu străşnicie, în beciurile Muzeului de Antichităţi din Bucureşti, tezaurul a fost furat, iar în momentul în care au fost investigaţi de poliţie, paznicii nu-şi mai aminteau nimic. Cu toţii au declarat că, pentru un moment, pe holurile clădirii şi-a făcut loc o pâclă neagră, însoţită de un sunet bizar, ţiuitor. Episodul este cu atât mai ciudat, încât pe parcursul jafului nu s-au înregistrat victime. Tezaurul a fost recuperat în anul următor, dar inscripţia ce se afla pe un colan fusese deteriorată. După unii oameni de ştiinţă, se pare că acel text conţinea date codificate referitoare atât la provenienţa operei de artă, cât mai ales la scopul pentru care obiectele au fost create. În anul 1884, Cloşca a trecut printr-un incendiu de proporţii, iar, pentru a fi salvată, una dintre gărzile aflate la etajul muzeului a aruncat-o... pe fereastră. În acelaşi an, piesele au fost restaurate la Berlin şi au căpătat aspectul pe care îl cunoaştem. După începutul Primului Război Mondial, mai exact în anul 1917, tezaurul a fost trimis în Rusia, de frica nemţilor, dar nici atunci nu au lipsit surprizele. În momentul în care urma să fie sigilate, două dintre piese s-au spart din senin, fenomen extrem de curios şi au fost restaurate târziu, pe teritoriul rusesc. În 1956, autorităţile române au repatriat o mare parte a tezaurului, iar din anul 1971, Cloşca şi Puii de Aur sunt expuşi la Muzeul Naţional de Istorie. Şi totuşi, misterul ţesut în jurul acestor piese unice nu s-a risipit...

Incendiu devastator prin văi după dezgroparea comorii
Umbra tezaurului scos din pământ pluteşte peste pământ. Este o enigmă el însuşi, o acumulare de necunoscute care, date la o parte, lasă să se vadă o altă faţă a lucrurilor, legendele şi întâmplările care i-au fost martore sau i-au urmat la orizont, într-o istorie paralelă şi formând, astfel, o altă memorie a sa... Prima poveste ne poartă către satele podgorenilor din zona Buzăului, undeva în jurul anului 1800. Simţul proprietăţii muncii stăpânea şi stăpâneşte universul acestor oameni, pentru care cultura viţei-de-vie reprezenta însăşi esenţa vieţii. Au izgonit din satele lor până şi bisericile şi cimitirele, urcându-le pe dealuri, ca nimic să nu le amintească de moarte. Le-au mutat departe de inima satelor, fără nicio aşezare şi fără nicio întâmplare în jur, decât munca pentru producerea vinului. Acest mod de a privi viaţa şi acest tip de proprietate a muncii, de prosperitate, de travaliu până peste orice barieră în folosul câştigului imediat erau să-i piardă într-o bună zi pe sătenii din jurul Buzăului.
Se zice că, atunci când au descoperit Cloşca cu Puii de Aur, Lemnaru şi Avram tocmai ajutaseră la strămutarea unei biserici, iar pe locul respectiv se apucaseră de sădit viţă-de-vie. Nebunia care a urmat la scurt timp după ce tezaurul a fost dezgropat este zugrăvită şi astăzi în poveştile localnicilor. „Prin văi se vedeau ochiuri de apă arzând! Ţâşneau largi pale de foc, falii albe de piatră, despicate prin aer şi iarăşi sudate de magma lor, într-un tremur de uriaşi fluturi albi către lună şi ierburi care se împleteau. Ardeau focuri albe, de gheaţă, şi în, răsucirea lor, întreaga podgorie părea cuprinsă de dezrădăcinare! Oamenii coborau de pe dealuri, de la trebile culesului şi peste tot vedeau ochi de apă arzând”, povesteşte cu har scriitoricesc Ion Dumitra, unul dintre învăţătorii din Gruiu Dării, un sat din apropiere de Pietroasa. Oamenii locului spun că acel incendiu, pornit dintr-o dată, a rămas unic şi nimeni, până în zilele noastre, nu a găsit o explicaţie ştiinţifică...

Cotloanele săpate acolo şuieră şi azi
După victoria lui Traian asupra lui Decebal şi după colonizare, într-o parte a satului de azi, pe Dealul Gruiului, au convieţuit dacii, iar în cealaltă, la sud, romanii. În linie dreaptă, între cele două civilizaţii nu era cale decât preţ de jumătate de ceas. În linie dreaptă, în istorie, între cele două tabere s-au aşezat neamurile goţilor şi s-au auzit tropotele de cai ale hunilor conduşi de Attila. Şi în zilele noastre, când oamenii sapă pentru o temelie de casă, deseori dau de o altă temelie, clădită numai din dale şi cuburi de piatră scoase de pe dinăuntru, din dealul de sub o fostă cetăţuie. Cotloanele săpate acolo şuieră şi azi la adierea vântului, ca nişte tuburi de orgă, iar seara, femeile îşi cheamă repede copiii în case, de teama stihiilor naturii. Unii dintre ei, mai curajoşi, leagă noaptea de garduri paiaţe de cârpă, asemenea sperietorilor de ciori, menite să alunge spiritele rele şi să îndepărteze ghinionul, fiindcă, taman din acele vremuri, „progresul în afaceri” al comercianţilor şi meşteşugarilor din zonă a început să scadă. Iar amintirea pârjolului nu s-a stins... Tot aici, la graniţa dintre civilizaţii, dar şi la intersecţia dintre frică, blestem şi curiozitate, a fost descoperit şi Tezaurul, cu Cloşca sa, cu tot, iar după ce vestea dezastrului a făcut valuri, oamenii s-au speriat şi au încercat să îndrepte ce au stricat. Cu sau fără autorizaţie de la stat, podgorenii din Pietroasa s-au apucat să schimbe viţa-de-vie. Umblau toată ziulica, cu preoţii după ei, printre dealuri, şi nimeni nu-i mai putea dezlipi de un sunet pe care îl căutau, şi-l vedeau parcă ieşind ca un horn din pământ, aburind, fumegând roşu pe cer, când dedesubt dădeau numai de pietre şi var, uneori, iar alteori, doar de oase.

Cum a dispărut misterios ultimul descendent al familiei care descoperise „Cloşca cu Puii de Aur”
Cu altă ocazie, într-o iarnă, o altă poveste a cutremurat toate satele. Era vorba despre un tânăr care dispăruse de ceva vreme, dar nimeni nu se alarmase până atunci, pentru că junele era cunoscut drept zănatecul zonei. Când au început să-l caute au văzut că zăpada era roşie, bătătorită în jur şi muşcată de animale. Imediat, sătenii s-au strâns, care dincotro, să dea de urma fiarelor. Cu arme, pături şi ceva de-ale gurii, au pornit în expediţie. Urme au găsit, dar lupi, nu. Vânătorii strâmtau cercul, apoi îl desfăceau şi iar se mutau mai înainte, unde aşteptau. La un moment dat, căţeluşa unuia dintre ei a venit cu coada între picioare, dârdâind de frică. Era clar, simţise mirosul lupului... S-au regrupat şi au început să tragă. Din copaci cădeau pale de zăpadă, urmate de pocnete de crengi. Apoi, o bufnitură ca de buştean şi un răpăit. Pesemne era lupul care ţâşnise din vizuină şi o luase exact prin cercul format de vânători. Sătenii au tras până au isprăvit toată muniţia, iar la sfârşit rămăseseră numai bulgări de zăpadă înroşiţi şi un om. Sau o jumătate de om ori ce mai rămăsese din el. Ei bine, în faţa acestei imagini cumplite, ce au făcut vânătorii noştri? Au început să râdă în hohote, iar unii dintre ei se aşezaseră pe vine, pentru că nu mai puteau sta în picioare. „Am împuşcat un om de zăpadă!”, a ţipat unul... „L-a mâncat lupul pe omul nostru de zăpadă”, a completat altul. Apoi şi-au amintit cu toţii...

Nimeriseră exact în locul în care, într-o zi, când plecaseră la vânătoare şi împuşcaseră doar un biet iepure, au hotărât să-l mănânce chiar acolo. Şi în timp ce unii preparau iepurele, alţii au făcut un înalt om de zăpadă. I-au pus măruntaiele iepurelui în pântec, iar pielea i-au pus-o pe cap, drept căciulă. Într-o noapte, lupul a venit, a dărâmat omul de zăpadă şi a mâncat ce a mai rămas din iepure. Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu omul care dispăruse din sat şi se dusese vorba că l-ar fi sfâşiat fiarele. Nu l-au găsit niciodată şi ulterior oamenii au uitat de existenţa lui. Numele său era Iancu Lemnaru şi era ultimul descendent din familia unchiului său, care pusese mâna pe Cloşca cu Puii de Aur...

Clipa în care s-a făcut întuneric...

Neamurile lui Verussi, cel care a spart piesele cu toporul, s-au pierdut în negura timpului. Ce s-a întâmplat însă cu urmaşii lui Lemnaru şi Avram? Gura târgului e slobodă... Se zice că unul din neamul lor a ajuns mare boier. La bătrâneţe, când se bucura de rodul averii sale, în bătătură a apărut un străin. „Merg afacerile, jupâne?”, l-a întrebat călătorul. În clipa aceea s-a făcut brusc întuneric, bătrânul a scăpat lampa din mâini, a început să miroasă a gaz şi a sticlă afumată, iar pe podea o dâră subţire de flacără a şerpuit dureros şi s-a stins apoi lângă picioarele mesei de biliard. Pentru că, aşa cum îi stătea bine unui bogătaş, chiar şi pe vremea aceea, şi omul nostru avea masă de biliard în casă.... Martorii întâmplări, care se aflau în casă, au rupt-o la fugă, fiind auziţi tânguindu-se: „Doamne, Doamne fereşte!”. Cine era acel „vizitator” misterios şi ce voia el nu vom afla niciodată!

12 piese găsite din 22

Se pare că la momentul descoperirii tezaurului, în anul 1837, colecţia era compusă din 22 de piese, dintre care nu s-au putut recupera decât 12, în greutate totală de aproape 19 kg. Dintre aceste piese, cinci sunt lucrate exclusiv din aur, şi anume: un platou de 7,6 kg, cu un diametru de 56 cm, care a fost rupt în patru bucăţi imediat după descoperire; o cană (oenochoe) cu înălţimea de 37 cm, deteriorată după descoperire şi ulterior restaurată; o pateră (platou mai mic) cu decor în relief şi o statuetă în centru, având un diametru de 26 cm, iar statueta reprezintă o femeie care ţine în mână un pahar şi este aşezată pe un tron împodobit cu viţă-de-vie; un colan cu o inscripţie gravată cu caractere runice; un colan simplu; celelalte piese sunt împodobite cu pietre preţioase: un colan cu balama, patru fibule (broşe folosite la prinderea hainelor) care se numără printre cele mai somptuoase exemplare ale antichităţii târzii şi două vase poligonale, unul octogonal şi celălalt dodecagonal, care se disting prin forma deosebită a torţilor, compuse din două pantere, sprijinite cu labele din faţă pe o placă decorată, iar cu labele din spate şi coada, pe fundul vasului. După toate probabilităţile, cele zece piese pierdute au fost trei colane, unul dintre ele inscripţionat, o cană asemănătoare cu aceea păstrată, o pateră nedecorată, o mică fibulă şi două perechi de brăţări încrustate cu pietre preţioase.

„Ardeau focuri albe, de gheaţă şi, în răsucirea lor, întreaga podgorie părea cuprinsă de dezrădăcinare!” (Ion Dumitra)

Autor - Andrei Dicu

Scari

Pentru multi, scarile sunt ceva de evitat, daca nu vrem sa pierdem niste bani. Dar iubitorii de natura si drumetii sunt mai mult decat obisnuiti sa urce trepte si trepte ca sa isi desavarseasca excursiile. Aceasta lista de scari este de altfel si o provocare pentru toti cei care au un pic de ameteala la inaltime.  Create pentru a sui mai usor versantii muntilor si pentru a evita accinentele, sau pur si simplu pentru a ajunge intr-un anumit loc, ele sunt protagonistele multor blesteme, dar in acelasi timp al multor anecdote si povesti. Si unde duc? Pai, asa cum se spune in "Ghostbusters" duc... acolo sus!...

Scarile cascadei

Unde se afla? In Padurea Neagra, Wurzburg, Germania.

Unde duc? Iesite parca dintr-o poveste de Hans Christian Andersen, intunecate si marete, acestea se indreapta spre o cascada si prilejuiesc o panorama fotografiata in fiecare an de mii de turisti.

Treptele Canionului

Unde se afla? In Ecuador, la cascada Pailon del Diablo.

Unde duc? Concepute sa coboare pana in fundul uneia din cascadele cele mai renumite din America de Sud, pe un drum in cea mai mare parte invaluit in ceata, sunt o priveliste in care se poate experimenta un efect spectacular, insotit de colibrii, pescarusi si alte pasari locale.

Fantana de la Chand Baori

Unde se afla? In India.

Unde duc? Coborarea acestor trepte duce la o fantana uriasa, construita in secolul al X-lea pentru a aduna caderile de ploaie din regiune si a le acumula in lacuri temporare. Structura  detine un total de 3.500 de trepte si coboara pana la o adancime de 30 metri. Dupa care intri la apa, desigur.

Scarile muntilor Elbe Sandstone

Unde se afla? In Dresda, Germania.

Unde duc? Unele tepte sunt taiate direct in piatra acestor munti. Dateaza din secolul al XIII-lea si au fost erodate de vant si apa, dar asa au ramas, fiind folosite zilnic de turisti. 487 de trepte, credeti sau nu, au fost restaurate si argite in secolul XVIII pentru a facilita tranzitul.

Coltul de stanca din Guatape

Unde se afla? Antioquia, Columbia

Unde duce? Coltul este un monolit autentic de piatra cu o inaltime de 220 metri. Scarile au fost construite din ciment, direct pe piatra, efectuandu-se o crapatura ciudata care faciliteaza asezarea structurii. Ca sa ajungi in varf, trebuie sa urci cele 702 trepte.

Scara Haiku

Unde se afla? In Oahu, Hawai.

Din ce este? din metal.

Unde duce? In mica insula Oahu exista aceasta extraordinara scara de 3922 de trepte care se intinde, suind si coborand o colina de 850 metri. A fost creata pentru a facilita instalarea unei antene in 1942. In mare parte din lemn, a fost modernizata in 1950, dar din 1987 este inchisa pentru public.

Drumul Incas

Unde se afla? in Peru.

Unde duce? Un vechi drum comercial care uneste Cuzco de orasul Machu Pichu.

Din cauza accidentatei geografii a zonei, drumul incas trebuia sa aiva curbe si serpentine pentru a se putea urca intre munti si masive. Rezultatul: kilometri si kilometri de trepte, in unele locuri foarte nesigure, cum ar fi de pilda vestitele trepte flotante.

Scara Drumul Crucii

Unde se afla? In Bermeo, Tara Bascilor, Spania.

Unde duce? Aceasta retea nesfarsita de trepte leaga impreuna cu coasta stanca unde se afla o mica biserica datand din secolul al X-lea, pare-se de origine templiera. Ca sa ajungi la schitul San Juan de Gaztelugatze trebuie urcate 231 de trepte si exista goluri intre trepte care sunt identificate a fi urmele pasilor Sfantului Ioan, carora li se atribuie anumite puteri curative. De exemplu se aseaza piciorul pe ele pentru vindecarea monturilor, sau se ating cu palarii, ca sa vindece durerile de cap.

Scara melcata din muntii Taihang

Unde se afla? Pe granita dintre provinciile Shanxi si Henan din China.

Unde duc? Aceasta scara melcata de aproximativ 100 metri inaltime a fost instalata recent cu intentia de a atrage anual mii de turisti la frumosii munti Taihang.

Inainte de efectuarea ascensiunii se cere vizitatorilor sa completeze formulare in care sa dea asigurari ca nu au probleme cu inima sau cu plamanii si ca au varsta mai mica de 60 de ani (din pacate, noi nu am mai putea fi admisi...) Si asta pentru ca o simpla alunecare pe  scara metalica atat de ingusta te poate ridica fara indoiala la ceruri, cum spune cantecul celor de la Led Zeppelin.

Wayna Pichu

Unde se afla? La Machu Pichu, Peru.

Unde duce? Unele trepte taiate in stanca incoroneaza o ascensiune de 360 metri deasupra orasului propriuzis Machu Pichu. In unele sectoare, ascensiunea se complica, trecand prin portiuni inguste, cu trepte mici si erodate. Timpul in care se face ascensiunea s-a calculat a fi intre o ora si 90 de minute. De aici se zice mai nou: "90 de minute sa urci scarile". (Cred eu, sfertul nostru academic... sud-americanii sunt mai generosi...) Numai ca se permite zilnic ascensiunea a doar 400 de turisti si se inchide accesul de la ora 1 noaptea. Daca e cazul.

Marele Canion vazut altfel - partea a II-a

Culorile Pamantului

Marea potcoava

Marele Canion in Arizona

Iarna in Marele Canion

Peisaj cu Marele Canion

Parcul National Arizona

Panorama din Marginea de nord

Vedere dinspre Ingerul stralucitor

Panorama

Vedere dinspre Odihna pustnicilor

Defileu

La vest de Punctul Guano

Sfanta Treime

Sfanta Treime este praznuita a doua zi dupa Duminica Pogorarii Sfantului Duh, adica in Lunea Rusaliilor. De Sfanta Treime Biserica ortodoxa praznuieste pe Sfantul Duh, a treia persoana a Sfintei Treimi, precum indica Penticostarul, la Sinaxarul Utreniei din Lunea Cincizecimii: "Intru aceasta zi, praznuim pe insusi Preasfantul si de viata faca­torul si intru tot puternicul Duh, Care este unul din Treime Dumne­zeu."
Denumirea aceasta, de data mai noua, reprezinta probabil o influenta catolica (la catolici Sfanta Treime e sarbatorita in prima Duminica dupa Rusalii). In sec. XII, nici in Apus nu era inca generalizata o asemenea sarbatoare, ci era privita in unele manastiri ca o inovatie; ea a fost stabilita definitiv in Apus abia la 1334.

Sursa - Crestin Ortodox.ro

Pogorarea Sfantului Duh - Rusaliile

La zece zile dupa Inaltarea lui Hristos, respectiv la 50 de zile de la Invierea Sa, praznuim Rusaliile - Pogorarea Sfantului Duh, cunoscuta si sub denumirea de Cincizecime. Ca vechime,Rusaliile coboara pana in veacul apostolic. In primele secole crestine, praznicul Cincizecimii era o dubla sarbatoare: a Pogorarii Duhului Sfant si a Inaltarii lui Hristos. In jurul anului 400, cele 2 sarbatori s-au despartit una de cealalta.
Daca prin lucrarea Duhului Sfant, Dumnezeu Fiul S-a pogorat din ceruri si S-a intrupat, tot prin Duhul Sfant ni se impartaseste viata dumnezeiasca si omeneasca a lui Hristos. Pogorarea Sfantului Duh este actul de trecere a lucrarii mantuitoare a lui Hristos, din umanitatea Sa in oameni. Astfel, Biserica se constituie prin aceasta extindere a vietii lui Hristos in noi.
Evenimentul Pogorarii Duhului Sfant este descris in cartea "Faptele Apostolilor" (F.A. 2,4). Aici se spune ca Duhul Sfant Se pogoara din cer ca un vuiet mare de vant si Se imparte deasupra capului fiecaruia din cei prezenti, in chip de limbi de foc.

La Pogorarea Duhului au fost prezenti numai Apostolii?
Textul "Cand a sosit ziua Cincizecimii, erau toti impreuna in acelasi loc" (FA. 2, 1), a dat nastere la multe nedumeriri, pentru ca nu se precizeaza cine sunt acei "toti". Din dorinta de a aduce mai multa lumina in acest caz, versiunea romana a Noului Testament a introdus termenul de "Apostoli".
Insa, daca se omite cuvantul "Apostoli", poate rezulta ca in acea zi se gaseau laolalta nu numai cei doisprezece, ci toti cei o suta douazeci de frati care s-au aflat impreuna cu Apostolii alaturi de Iisus, incepand cu Botezul savarsit de Ioan si pana la Inaltare (F.A. 1, 22). Sfantul Ioan Gura de Aur, Teofilact si alti exegeti, afirma ca la Cincizecime au fost prezenti nu numai apostolii, ci si alti frati. De aici reiese ca Sfantul Duh s-a revarsat peste toti membrii Bisericii, si nu numai peste ierarhia reprezentata de apostoli. Exegeza ortodoxa, precum si cea romano-catolica, bazate pe Traditie, afirma ca la Cincizecime era de fata si Maica Domnului.
Faptul ca limbile apar "impartite", denota ca fiecare persoana se invredniceste in mod propriu de primirea Duhului. Acest Duh sfinteste pe fiecare om in parte si pe toti laolalta, adica sfinteste persoane in comuniune sau pentru comuniune.
Rusaliile - momentul in care Apostolii incep sa graiasca in limbi necunoscute
Dupa Pogorarea Sfantului Duh, Apostolii au primit puterea de a grai in limbi necunoscute de ei pana atunci. Au descoperit invatatura Mantuitorului si altor neamuri, in diferite limbi. Inceputul a avut loc chiar in aceasta zi, a Pogorarii Duhului Sfant, cand s-au facut intelesi de toti iudeii veniti la Ierusalim din tot Orientul. Pelerinii neputand sa-si explice cum de puteau predica in graiuri diferite, unul dintre ei ii acuza ca ar fi "plini de must", adica beti (F.A. 2, 13). Atunci Sfantul Petru a luat cuvantul pentru a-i apara pe Apostoli de o asemenea invinuire, dar si pentru a vorbi multimilor despre Hristos. El le-a descoperit ca se implinise profetia lui Ioil: "Iar in zilele din urma, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul" (F.A. 2, 17, Ioil 3, 1). In urma cuvantarii lui Petru, trei mii de persoane au primit botezul.
Se obisnuieste sa se vorbeasca de trimiterea Sfantului Duh in lume, ca despre un act prin care Duhul ar lua locul lucrarii lui Hristos. In acest caz, Biserica ar fi numai opera Sfantului Duh. In realitate insa, Duhul trebuie vazut intotdeauna ca Duhul lui Hristos, deci, nu trebuie vazut sau conceput ca despartit de Hristos.
Exista obieiul ca in ziua de Rusalii, sa se aduca in biserica frunze de nuc sau de tei, simbol al limbilor ca de foc, ca semne ale coborarii Sfantului Duh. Ele sunt binecuvantate si impartite credinciosilor.Sursa - Crestin Ortodox.ro - Adrian Cocosila

EL GRECO

El Greco (nume în spaniolă influențat de italienescul- "Il Greco" - Grecul), numele sub care este cunoscut Δομήνικος Θεοτοκόπουλος (Domênikos Theotokópoulos), (* 1541, Candia azi Heraklion / Creta - † 7 aprilie 1614, Toledo / Spania), a fost un pictor spaniol manierist de origine greacă, personalitate misterioasă, atât sub aspectul specificului stilului său, cât și din pricina biografiei lui incomplete. Cunoscut mai ales datorită picturilor sale pe teme religioase și ca portretist, contribuțiile lui în domeniul sculpturii și arhitecturii au fost, din păcate, date uitării.

Domênikos (Domínikos) Theotokópulos (în traducere literală numele familiei sale înseamnă "fiul Maicii Domnului") s-a născut în anul 1541 în Candia(Handáka), (în prezent portul Iraklion), pe insula Creta, pe atunci posesiune venețiană. Nu deținem nici un fel de informație referitoare la anii de tinerețe ai pictorului. Doar într-un act notarial, datat din 6 iunie 1566, s-a păstrat semnătura lui, "Maestrul Menegos Theotokopoulos" și cuvântul adăugat de el însuși -"zgurafos" (în dialect grec local: pictor). În felul acesta știm că la vârsta de 25 ani era pictor specializat în miniaturi pe lemn și în fresce.

Următorii doi ani ai vieții lui El Greco rămân o necunoscută pentru biogafi. Însemnările din arhive ne informează că în luna august 1568 se pregătește să expedieze, de la Veneția la Candia, desenele unui cartograf, și el originar din Creta. Intră probabil ca ucenic în atelierul lui Tiziano sau lucreză pentru alt pictor. Doi ani mai târziu, îl întâlnește la Roma pe Tintoretto, care va fi următorul său maestru.Giulio Clovio, miniaturist și filosof iluminist, protector al pictorului, îl recomandă influentului și bogatului cardinal Alessandro Farnese. Condițiile sunt favorabile și tânărul grec începe să aibă comenzi. În1572, Domênikos Theotokópulos devine membru al corporației pictorilor din Roma, cunoscută sub numele de "Academia Sfântul Luca". Relațiile cu pictorii din Roma nu sunt din cele mai bune, și în scurtă vreme va părăsi Italia, plecând în Spania, unde la Escurial regele Filip al II-lea a început construirea unui imens palat-mănăstire, o ocazie pentru numeroși artiști de a-și găsi de lucru.

În anul 1577, după ce sosește la Toledo, El Greco primește din partea lui Diego de Castilla comanda pentru executarea a trei altare pentru biserica mănăstiriiSanto Domingo el Antiguo, iar din partea corpului canonicilor, executarea picturilor pentru sacristia catedralei orașului. Prin urmare, pictorul realizează în această perioadă "El Espolio" ("Dezbrăcarea lui Hristos", 1577-1579) și picturile de altar. Grație acestor adevărate capodopere, succesul său este răsunător. După ani de peregrinări, emigrantul cretan își găsește în sfârșit locul, va rămâne până la moarte în Toledo. Spaniolii îl numesc "El Greco", folosind forma italiană "Greco", și nu expresia castiliană "Griego", cum ar fi fost de așteptat. Totuși, pictorul continuă să-și semneze lucrările cu numele său adevărat, folosind alfabetul grecesc. Adaugă adeseori "cretan" sau "executat de un cretan". Printre lecturile sale se află scriitorii clasici Homer, Euripide, Plutarh,Lucian și Vitruviu, dar și scriitori italieni, precum Petrarca, Ariosto și Tasso.

În schimb, în biblioteca lui nu se găsesc operele autorilor secolului de aur al literaturii spaniole. Nimic nu dă de înțeles că l-ar fi interesat creația lui Lope de Vega sau poemele lui Luis de Gongora, care spune într-una din poeziile sale despre El Greco că "și-a pus sufletul pe lemn și viața pe pânză". La un an după ce a sosit la Toledo, pictorului i se naște primul fiu, Jorge Manuel. Mama copilului este Jeronima de las Cuevas, al cărei nume îi indică originea aristocratică, femeie cu care, totuși, El Greco nu se va căsători niciodată. În scurtă vreme, frumusețea tablourilor lui El Greco atrage atenția regelui Filip al II-lea, un mecenat al artei, care îl cheamă pe pictor la Madrid și îi încredințează câteva comenzi. Când artistul îi prezintă regelui"Martiriul Sfântului Mauriciu", pe care acesta i-l comandase, suveranul este nemulțumit. Pictorul, afectat de reacția regelui, se întoarce pentru totdeauna la Toledo în anul 1583.

Din fericire, în Castilia comenzile îi vin de peste tot. El Greco stabilește contacte totodată și cu negustorii de tablouri care aprovizionează piața obiectelor de artă din întraga Spanie cu creațiile artistului. În pofida dizgrației regale, în atelierul pictorului activitatea este febrilă. Începând din anul 1589, El Greco închiriază palatul marchizei de Villen. Câștigă într-adevăr mult, dar își administrează prost banii și, în ultimii ani de viață, îl asaltează creditorii. În ziua de 7 aprilie 1614El Greco își sfârșește zilele. Deși nu-și scrie testamentul înainte de a muri, îi lasă fiului său moștenire două sute de tablouri și o bogată bibliotecă. El Greco,umanistul cretan, a iubit orașul Toledo și și-a găsit inspirația în Castilia arsă de soare. A fost îngropat în cripta mănăstirii Santo Domingo el Antiguo, ale cărei altare le ilustrase cu picturile sale. În bisericile din întreaga Spanie se găsesc picturile lui care prezintă personaje deformate cu priviri extatice. S-a încercat în mod naiv să se interpreteze originalitatea picturilor lui El Greco, cu persoane având figuri alungite, ca fiind o consecință a astigmatismului de care suferea. Mulți au văzut în el un vizionar dezechilibrat.

Chiar și astăzi, El Greco continuă să surprindă. Prețul pe care l-a plătit pentru originalitatea sa a fost uitarea, care va dura până în secolul al XIX-lea. El Greco a avut câțiva ucenici, însă nici unul demn de a-i continua arta. NumaiVelázquez, care nu și-a ascuns niciodată admirația față de pictura lui El Greco, poate fi considerat un continuator al artei sale. Respins de clasicismul secolului al XVIII-lea, El Greco va fi mai târziu recunoscut drept unul din cei mai mari creatori. În Franța, admiratorii lui El Greco vor fi Delacroix, Millet și Manet. Picasso va nutri o adevărată fascinație față de opera maestrului din Toledo, fapt oglindit în multe dintre tablourile din perioada albastră. Ceația lui El Greco devine și punctul de referință al avangardei expresioniste germane. Secolul al XX-lea îl repune în drepturi pe cel mai mare pictor mistic al tuturor timpurilor.

În Muzeul Național de Artă al României din București se găsesc trei opere ale lui El Greco. "Martiriul Sfântului Mauriciu" este o replică a exemplarului care se află în Mănăstirea Escurial. Autenticitatea tabloului existent în București este controversată, unii (de ex. Harold Wethey, 1967) bănuiesc că ar fi o copie executată mai târziu de fiul artistului, Jorge Manuel, el însuși pictor. Majoritatea specialiștilor (Manuel Cossio 1908, August Mayer 1938,Al. Busuioceanu 1937) consideră totuși că este vorba de o operă autentică a lui El Greco, opinie întărită prin lucrările de restaurare efectuate de Simona Predescu în anul 1993. "Închinarea păstorilor" este una din cele câteva versiuni cu această temă ieșite din atelierul lui El Greco în anii 1612-1614, replică a tabloului aflat în prezent în muzeul Prado din Madrid, destinat inițial capelei de familie a lui El Greco de la mănăstirea Santo Domingo el Antiguo. În schimb, al treilea tablou din muzeul bucureștean, "Logodna Mariei", este un unicat, a cărui autenticitate este unanim recunoscută.

"El Greco este o chemare, El Greco este o rugăciune, El Greco este un strigăt, El Greco este privirea unui deținut îndreptată spre o fereastră îndepărtată, El Greco este un pescuitor de perle". (Jean Cocteau, 1943)

"El Greco este cel mai autentic dintre pictorii spanioli, a insuflat personajelor sale tristețe exact în același moment când Cervantes a dat naștere veșnic actualului <<Cavaler al tristei figuri>>". (Manuel Cossio, 1908)

Galerie de picturi

1 IUNIE - Ziua Copilului

 

Ziua copilului (numită și Ziua internațională a copilului) este în multe țări o sărbătoare pentru copii care se sărbătorește la date diferite. În foarte multe țări, este sărbătorită la 20 noiembrie, ziua în care s-a adoptat Declarația Națiunilor Unite pentru Drepturile Copilului. În fosta URSS și în țările care i-au fost state satelit, data este 1 iunie, prima zi de vară în Emisfera Nordică. O parte din restul țărilor adoptă alte date. În România este sărbătorită în data de 1 iunie.

Ziua Copilului a început în a doua duminică a lunii iunie, în 1857, datorită reverendului Dr. Charles Leonard, pastor al Bisericii Universaliste a Răscumpărătorului din Chelsea, Massachusetts: Leonard a organizat un serviciu special dedicat și pentru copii. Leonard a numit această zi Ziua trandafirului, deși a fost mai târziu numită Duminică de flori și apoi Ziua Copilului. Ziua copilului a fost menționată prima dată la Geneva la Conferința Mondială pentru Protejarea și Bunăstarea Copiilor în august 1925, la care 54 de reprezentanți din diferite țări, au adoptat Declarația pentru Protecția Copilului. După această conferință, multe guverne au introdus „Ziua copilului”. În Turcia Ziua copilului a fost sărbătorită pentru prima dată în data de 23 aprilie 1920.

Data zilei copilului variază foarte mult între țări. Aproximativ 30 de state au preluat 1 iunie de la China și SUA.

Argentina sărbătorește a doua duminică din luna august.

Australia sărbătorește în prima duminică din luna iulie.

Albania sărbătorește în data de 1 iunie.

Armenia sărbătorește în data de 1 iunie.

Austria sărbătorește în data de 20 septembrie.

Azerbaijan sărbătorește în data de 1 iunie.

Africa Centrală: În Republica Congo, Republica Democrată Congo, Camerun, Guineea Ecuatorială, Gabon, Ciad și Republica Centrafricană Ziua Copilului se sărbătorește pe 25 decembrie.

Africa de Sud sărbătorește în prima sâmbătă a lunii noiembrie.

Bangladeș sărbătorește în data de 17 martie.

Bolivia sărbătorește în data de 12 aprilie.

Bosnia și Herțegovina sărbătorește în data de 1 iunie.

Brazilia sărbătorește în data de 12 octombrie.

Bulgaria sărbătorește în data de 1 iunie.

Columbia sărbătorește în ultima sâmbătă a lunii aprilie.

Chile sărbătorește în prima zi de miercuri din luna octombrie.

Cuba sărbătorește în a treia duminică din luna iulie.

Cambodia sărbătorește în data de 1 iunie.

Canada sărbătorește în data de 20 noiembrie.

Costa Rica sărbătorește în data de 9 septembrie.

Croația sărbătorește în data de 11 noiembrie.

Cuba sărbătorește în a treia duminică din luna iulie.

Cehia sărbătorește în data de 1 iunie.

Coreea de Nord sărbătorește în data de 1 iunie.

Coreea de Sud sărbătorește în data de 5 mai.

Ecuador sărbătorește în data de 1 iunie.

Elveția sărbătorește în data de 20 noiembrie.

Egipt sărbătorește în data de 20 noiembrie.

Eritreea sărbătorește în data de 8 decembrie.

Filipine sărbătorește în data de 20 noiembrie.

Finlanda sărbătorește în data de 20 noiembrie.

Germania de la reunificarea Germaniei se sărbătorește în data de 1 iunie din timpul DDR-ului și 20 septembrie sărbătoarea Republicii Federale Germania.

Grecia sărbătorește în data de 20 noiembrie.

Guatemala sărbătorește în data de 1 octombrie.

Honduras sărbătorește în data de 10 septembrie.

Haiti sărbătorește în data de 12 iunie.

Hong Kong sărbătorește în data de 4 aprilie.

Indonezia sărbătorește în data de 23 iulie.

India sărbătorește în data de 14 noiembrie.

Irlanda sărbătorește în data de 20 noiembrie.

Japonia sărbătorește în data de 5 mai.

Kazahstan sărbătorește în data de 1 iunie.

Laos sărbătorește în data de 1 iunie.

Maldive sărbătorește în data de 10 mai.

Marea Britanie sărbătorește în a doua duminică a lunii mai.

Malaezia sărbătorește în mod tradițional pe 1 octombrie. În zilele noastre este sărbătorită și pe 20 noiembrie.

Mongolia sărbătorește în data de 1 iunie.

Mozambic sărbătorește în data de 1 iunie.

Mexic sărbătorește în data de 30 aprilie.

Norvegia sărbătorește în data de 17 mai.

Nigeria sărbătorește în data de 27 mai.

Noua Zeelandă sărbătorește în prima duminică din luna martie.

Nicaragua sărbătorește în data de 1 iunie.

Polonia sărbătorește în data de 1 iunie.

Pakistan sărbătorește în data de 1 iulie.

Palestina sărbătorește în data de 5 aprilie.

Panama sărbătorește în a treia duminică a lunii iulie.

Paraguay sărbătorește în data de 16 august.

Peru sărbătorește în a doua duminică a lunii aprilie.

Rusia sărbătorește în data de 1 iunie.

Republica Moldova sărbătorește în data de 1 iunie.

Serbia sărbătorește în data de 20 noiembrie.

Slovacia sărbătorește în data de 1 iunie.

Suedia sărbătorește în prima zi de luni a lunii octombrie.

Spania sărbătorește în a doua duminică a lunii mai.

Sri Lanka sărbătorește în data de 1 octombrie.

Sudan sărbătorește în data de 23 decembrie.

Statele Unite ale Americii sărbătorește în a doua duminică a lunii iunie.

Surinam sărbătorește în data de 5 decembrie.

Singapore sărbătorește în prima zi de vineri a lunii octombrie.

Sudanul de Sud sărbătorește în data de 23 decembrie.

Thailanda sărbătorește în a doua sâmbătă a lunii ianuarie.

Trinidad și Tobago sărbătorește în data de 20 noiembrie.

Tunisia sărbătorește în data de 11 ianuarie.

Turcia sărbătorește în data de 23 aprilie.

Tuvalu sărbătorește în prima zi de luni a lunii august.

Uruguay sărbătorește în a doua duminică a lunii august.

Ungaria sărbătorește în ultima duminică a lunii mai.

Ucraina sărbătorește în data de 1 iunie.

Venezuela sărbătorește în a treia duminică a lunii iulie.

Vanuatu sărbătorește în data de 24 iulie.

Vietnam sărbătorește în data de 1 iunie.