Profetii despre Romania!

Sfintii apostoli Petru si Pavel

Daca ar fi sa gasesc o alta denumire pentru Sarbatoarea Sfintilor Petru si Pavel, as opta pentru "Sarbatoarea dragostei lui Hristos". Aceasta pentru ca mi se pare ca in aceasta zi ii sarbatorim pe cei doi Apostoli in care dragostea lui Hristos a lucrat in modul cel mai socant cu putinta. De asemenea, sarbatoarea de azi ne arata ca Hristos, prin lucrarea minunata a dragostei Lui, ii face frati pe cei care mai inainte erau dusmani.

Pavel, sau Saul cum era numit la acel moment, a fost unul dintre cei mai mari prigonitori ai Apostolilor lui Hristos. In fervoarea sa pentru legea iudaica, Saul a prigonit atat de tare Biserica lui Hristos, incat aproape a desfiintat-o pe cea din Ierusalim. Ucenic al lui Gamaliel, Saul era foarte invatat in teologia iudaica si era probabil pe drumul care ducea la cele mai inalte demnitati iudaice. Cu siguranta, Saul era privit de crestini ca unul dintre inainte-mergatorii lui Antihrist.

De cealalta parte, Petru era fostul Simon, pescar impreuna cu fratele sau, Andrei. Dupa cum bine stim, Andrei este cel ce a ajuns sa pescuiasca oameni pe tarmul Marii Negre si este Ocrotitorul Romaniei. Fratele sau, insa, a avut probabil cea mai tumultoasa relatie cu Hristos dintre toti Apostolii. Este binecunoscuta lepadarea lui Petru de Hristos in momentul Patimilor Mantuitorului. Cu cateva ore in urma, Petru declarase ca va merge cu Hristos pana la moarte.
Ce schimba insa situatia? Cursul istoriei este nemilos, in mod normal Saul nu ar fi devenit niciodata Pavel, iar Petru ar fi sfarsit probabil asemanator lui Iuda. Dar Hristos a inviat, luminand lumea; mortii s-au ridicat din morminte si ceea ce omului i se parea cu neputinta a fost realizat de Dumnezeu.

Petru s-a pocait cu lacrimi de lepadarea sa, si a crezut pana la moarte in Invierea Mantuitorului. El, care adormise la rugaciune dar vrusese sa-L apere cu arma pe Hristos, care L-a urmat catre Patimi dar s-a lepadat de El de trei ori intr-un timp atat de scurt, a "plans cu amar"; si apoi, dupa Pogorarea Sfantului Duh, dragostea pentru Hristos, insufletita de lucrarea Mangaietorului, a izbucnit in lume si n-a mai fost nimic care s-o poata stavili. Moartea sa la Roma este o izbanda a vietii in Hristos, incununarea jertfelniciei cu care s-a impodobit Petru, cel de dupa Inviere.

Iar Saul a devenit Pavel, pentru ca Necunoscutul i s-a aratat pe un drum din Asia Mica. Ce schimbare naucitoare! Cel care ii prigonea cu furie pe ucenicii Domnului, ajungea in cativa ani sa declare: "nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine". Pavel este fara indoiala cea mai uimitoare rasturnare de situatie din istorie. Pavel nici macar nu L-a vazut pe Hristos atata timp cat Acesta a propovaduit pe pamant. Duhul Sfant i L-a facut insa atat de cunoscut dupa convertire, incat fostul prigonitor, cel care nu-L cunoscuse pe Hristos decat ca pe un obiect al urii sale, le scria crestinilor din Roma: "Cine ne va desparti de iubirea lui Hristos? Oare necazul? sau stramtorarea? sau prigoana? sau foametea? sau golatatea? sau primejdia? sau sabia?!".
Pe cei doi Apostoli, noi, Biserica lui Hristos, ii numim "mai intai pe scaun sezatori si lumii invatatori". Ei sed pe scaunele pe care li le-a gatit Hristos mai inainte de intemeierea lumii si sunt "mai intai sezatori" tocmai pentru ca au fost mai intai "lumii invatatori"; pentru ca au cucerit lumea, mai mult decat ar putea s-o faca vreodata un imperiu. Iar arma cu care au luptat este imbatabila, pentru ca de atunci si pana acum dragostea lui Hristos nu a dat gres niciodata.

Sursa - Crestin Ortodox , Paul Cocei

Iubire albastră de Irina Nedelciu

S-a luminat încet pământul,

Iar noaptea neagră s-a oprit

Şoptind în murmur legământul,

Iubirii-albastre ce-a-nflorit.

Prin gânduri se adună muguri,

Ca-ntr-o poveste de-nceput.

Pădurea-şi scutură amurguri,

În ploile ce-au apărut.

Printre rafale ameţite,

Doar dulci fiori mai robotesc

Şi în tăceri nebântuite

Dorinţele ne-adăpostesc.

În braţe tandre, aburinde,

Iubirile ne gânguresc,

Visând secundele flămânde

În frenezie ne gonesc.

Dar clipele ne par plăpânde

Când inimile ne vorbesc,

Simţim adânc cum ne pătrunde

Albastrul dar dumnezeiesc.

Paharul lui Pitagora

Am ales povestirea despe Paharul lui Pitagora, datorita unicitatii sale, atat ca si realizare cat si ca mesaj.

O legenda spune ca acesta a fost inventat de insusi Pitagora in timpul lucrarilor de alimentare cu apa a insulei Samos in jurul anului 530 iC. Scopul inventiei ar fi fost impartirea corecta a vinului catre constructorii acelor vremuri (de unde se vede ca obiceiul bautului pe santier e milenar J).

Mai exact, cei care erau mai iuti de mana si largi de gat… isi umpleau rapid paharele si le dadeau pe gat la fel de repede… spre deosebire de cei mai cumpatati.

Rezultatul: cei care beau mult faceau si paguba… si se odihneau si mai mult decat ceilalti… lucrand evident mai putin. Atunci, lui Pitagora i-a venit ideea unei cupe, care sa distribuie uniform (fair cup) cantitatea de vin pe care s-o bea fiecare, marcand pe interior nivelul maxim pana la care se poate umple cupa.

Nimic deosebit pana aici. Partea cu adevarat interesanta abia acum vine: cupa are in mijloc o coloana cu o gaura in partea inferioara, prin care (surpriza) nu curge continutul cupei desi aceasta e umpluta… pana la nivelul marcat. In schimb, daca incerci sa mai torni fie si o picatura peste acel nivel, vei avea (ne)placuta surpriza sa vezi cum ti se goleste intreaga cupa.

De aceea cupa lui Pitagora a cunoscut diverse denumiri de-a lungul timpului: cupa echitatii, cupa egalitatii sau cupa lacomiei.

Pentru ingineri sau curiosi am postat o sectiune cu aceasta cupa pentru a putea observa principiul de functionare (bazat pe principiul vaselor comunicante):

Pentru toti ceilalti, interesati mai degraba de utilitate si mai putin de principii de functionare, mesajul care il transmite cupa e urmatorul:

Multumeste-te cu ceea ce ai in prezent (sanatate, prieteni, familie, iubire), pentru ca daca incerci sa adaugi de la tine fie si o picatura in plus peste ceea ce ti-a dat Dumnezeu … vei strica echilibrul din viata ta si nu vei mai ramane cu nimic.

Marele Canion vazut altfel - partea a III-a

Cascada Havasu

Micul Caine Rosu

Muntele Hayden la Marginea de nord

Furtuna pe muntele Hayden-vedere din Marginea de nord

Capra de munte Bighorn (cu cornul mare)

Pe raul Colorado - apa namoloasa

Punctul Ooh-Aah - se aduna norii de furtuna

Poza facuta de Doug Dolde in Parcul National in martie 2009

Skywalk - in Parcul National Arizona

Deasupra cascadei Castorului

Vedere catre sud-est de la tabara Paraului limpede

Simon & Garfunkel -Concert in Central Park, New York, 1981

“The Concert in Central Park”, released in February 1982 on Warner Bros. Records, is the first live album by American folk rock duo Simon & Garfunkel. It was recorded in September 1981 at a free benefit concert in Central Park, New York City, where the pair performed in front of more than 500,000 people. Proceeds went toward the redevelopment and maintenance of the park, which had deteriorated due to lack of municipal funding. The concert and album marked the start of a short-lived reunion for Paul Simon and Art Garfunkel. The concept of a benefit concert in Central Park had been proposed by Parks Commissioner Gordon Davis and promoter Ron Delsener. Television channel HBO agreed to carry the concert, and worked with Delsener to decide on Simon and Garfunkel as the appropriate act for this event. Besides hit songs from their years as a duo, their set-list included material from their solo careers, and covers. The show consisted of 21 songs, though two were not used in the live album. Among the songs performed were the classics "The Sound of Silence", "Mrs. Robinson", and "The Boxer"; the event concluded with a reprise of Simon's song, "Late in the Evening". Ongoing personal tensions between the duo led them to decide against a permanent reunion, despite the success of the concert and a subsequent world tour.
The album and a film were released the year after the concert. Simon and Garfunkel's performance was praised by music critics and the album was commercially successful; it peaked at number six on the Billboard 200 album charts and was certified double platinum by the Recording Industry Association of America (RIAA). The video recordings were initially broadcast on HBO, and were subsequently made available on Laserdisc, CED, VHS and DVD.
The duo were disappointed with their performance, particularly Garfunkel, who felt that he sang poorly. Simon said that he did not immediately realize the magnitude of the event: "I didn't get what had happened – how big it was – until I went home, turned on the television and saw it on all the news ... and later that night on the front pages of all the newspapers. Then I got it."

“The Concert in Central Park”, lansat in februarie 1982 de Warner Bros. Records, este primul album live al grupului folk-rock American Simon&Garfunkel. A fost inregistrat in septembrie 1981, ca un concert gratuit in Central Park, New York City, unde duo-ul a cantat in fata a peste 500.000 de oameni. Încasările s-au îndreptat către reamenajarea și întreținerea parcului, care s-a deteriorat din cauza lipsei fondurilor municipale. Concertul si albumul au marcat inceputul unei scurte reintalniri intre Simon si Garfunkel. Conceptul de concert de beneficiu a fost propus de catre comisarul parcurilor Gordon Davis si promoter-ul Ron Delsener. Canalul de televiziune HBO a transmis concertul si a lucrat cu Delsener ca sa-i convinga pe Simon si Garfunkel sa decida corespunzator pentru acest eveniment. Pe langa slagarele lor ca duo, de-a lungul anilor, lista de concert a continut si cantece solo si cover-uri. Spectacolul a constat in 21 de cantece, desi doua nu au fost folosite in albumul live. Printre cantecele cantata au fost clasicele "The Sound of Silence", "Mrs. Robinson", and "The Boxer", evenimentul incheindu-se cu o reluare a cantecului lui Simon “Late in the Evening”. Persistenta tensiunilor personale dintre cei doi i-a condus la decizia de a nu se reuni permanent, in ciuda succesului concertului si a turnelui mondial ulterior acestuia.
Albumul si un film au fost lansate in anul urmator concertului. Performanta lui Simon si a lui Garfunkel a fost laudata de criticii muzicali si albumul a fost un succes comercial; a atins locul 6 in Billboard 200 album chart si a fost certificat cu dublu platina de catre RIIA. Inregistrarile video au fost difuzate initial pe HBO si ulterior au aparut pe Laserdisc, CED, VHS si DVD.
Duo-ul a fost initial dezamagit de performanta, in special Garfunkel care a simtit  ca a cantat slab. Simon a spus ca el nu a realizat imediat magnitudinea evenimentului: “Nu m-am prins de ceea ce tocmai se intamplase, cat de maret fusese, pana cand am ajuns acasa si am deschis televizorul vazand ca era peste tot la stiri…si mai tarziu in noapte pe primele pagini ale ziarelor. Atunci am inteles.”

List of tracks

"Mrs. Robinson" (Simon)

"Homeward Bound" (Simon)

"America" (Simon)

"Me and Julio Down by the Schoolyard" (Simon)

"Scarborough Fair" (Traditional, arr. by Paul Simon and Art Garfunkel)

"April Come She Will" (Simon)

"Wake Up Little Susie" (The Everly Brothers (Felice and Boudleaux Bryant))

"Still Crazy After All These Years" (Simon)

"American Tune" (Simon)

"Late in the Evening" (Simon)

"Slip Slidin' Away" (Simon)

"A Heart in New York" (Benny Gallagher, Graham Lyle)

"The Late Great Johnny Ace" (Simon)

"Kodachrome/Maybellene" (Simon/Chuck Berry (Chuck Berry, Russ Fratto, Alan Freed))

"Bridge over Troubled Water" (Simon)

"50 Ways to Leave Your Lover" (Simon)

"The Boxer" (Simon, Garfunkel)

"Old Friends / Bookends Theme" (Simon)

"The 59th Street Bridge Song (Feelin' Groovy)" (Simon)

"The Sound of Silence" (Simon)

"Late in the Evening" (Reprise) (Simon)

Dragaica sau Sanzienele

In ziua de 24 iunie a fiecarui an bisericesc, Biserica Ortodoxa face pomenirea Nasterii Sfantului Ioan Botezatorul, cunoscuta in popor si cu denumirea de Dragaica sau Sanziene.

Biserica Ortodoxa serbeaza de obicei ziua mortii sfintilor, ca ziua lor de nastere. Numai Maica Domnului si Sfantul Ioan Botezatorul fac exceptie de la aceasta regula; ei au privilegiul de a li se sarbatori atat zamislirea (23 septembrie, 9 decembrie) si nasterea (8 septembrie, 24 iunie), cat si alte evenimente din viata lor (ca Bunavestire, Aflarea capului Sfantului Ioan Botezatorul).

Sarbatoarea Nasterii Sfantului Ioan Botezatorul are un temei biblic, pentru ca evenimentul amintit este consemnat de Sfantul Evanghelist Luca cu amanunte in Evanghelia Sa. Nasterea aceasta a avut loc cu sase luni inainte de cea a Domnului lisus Hristos. Sarbatoarea apare atestata documentar in secolele IV-V, cand se fixeaza definitiv si data Craciunului.Sarbatoarea Nasterii Sfantului Ioan Botezatorul, la 24 iunie, se pare ca a fost instituita dupa unii cercetatori, spre a inlocui sarbatorile pagane, cu caracter agricol sau naturist, din epoca solstitiului de vara (22-23 iunie).|

Dragaica, Sanzienele in traditia populara

In calendarul popular, ziua de 24 iunie este cunoscuta sub denumirea de Sanziene sau Dragaica.

Desi sunt asociate sarbatorii crestine a Nasterii Sfantului Ioan Botezatorul si a Aducerii Moastelor Sfantului Ioan cel Nou de la Suceava, Sanzienele isi au originea intr-un stravechi cult solar. Denumirea este preluata probabil, de la Sancta Diana, zeita silvestra. Sanzienele erau considerate, inca din vremea lui Cantemir, ca reprezentari fitomorfe (Florile de Sanziene) si divinitati antropomorfe. In credinta populara, Sanzienele erau considerate a fi niste femei frumoase, niste adevarate preotese ale soarelui, divinitati nocturne ascunse prin padurile intunecate, neumblate de om.

Nu este exclus ca in vremuri indepartate populatia din munti sa se fi intalnit la momentele solstitiale (Sanzienele) sau echinoctiale pentru a savarsi ritualuri inchinate Soarelui. Megalitii din Muntii Calimani pe care s-au descoperit insemne solare (rozete, soarele antropomorfizat), pot fi marturii in acest sens.

Conform traditiei, Sanzienele plutesc in aer sau umbla pe pamant in noaptea de 23 spre 24 iunie, canta si danseaza, impart rod holdelor, umplu de fecunditate femeile casatorite, inmultesc animalele si pasarile, umplu de leac si miros florile si tamaduiesc bolile si suferintele oamenilor.

Spre deosebire de Rusalii, care sunt reprezentari fantastice aducatoare de rele, Sanzienele sunt zane bune. Dar ele pot deveni si forte daunatoare, lovindu-i pe cei pacatosi cu "lantul Sanzienelor", pot starni din senin si vijelii, pot aduce grindina, lasand campul fara de rod si florile fara de leac.

In ajunul sau in ziua de Sanziene se intalneau practici si obiceiuri de divinatie, de aflare a ursitei si a norocului in gospodarie.

In dimineata de Sanziene inainte de rasaritul soarelui oamenii strangeau buchete de Sanziene pe care le impleteau in coronite si le aruncau pe acoperisul caselor. Se considera ca omul va trai mult in cazul in care coronita ramanea pe casa sau, dimpotriva ca va muri repede, atunci cand coronita aluneca spre marginea acoperisului sau cadea de pe acoperis.

Fetele strangeau flori de Sanziene pentru a le pune sub perna, in noaptea premergatoare sarbatoarii, in credinta ca isi vor visa ursitul. In unele zone fetele isi faceau coronite din Sanziene pe care le lasau peste noapte in gradini sau in locuri curate. Daca dimineata gaseau coronitele pline de roua, era semn sigur de maritis in vara care incepea.

Gospodarii incercau sa afle care le va fi norocul la animale, tot cu ajutorul florilor de Sanziene, in seara din ajunul sarbatorii agatau cununi de Sanziene la coltul casei orientat catre rasarit si daca, a doua zi, in coronite erau prinse par de la anumite animale, sau puf / pene de la pasari considerau ca anul va fi bun mai ales pentru acestea.

Florile culese in ziua de Sanziene prinse in coronite sau legate in forma de cruce, erau duse la biserica pentru a fi sfintite si erau pastrate, apoi, pentru diverse practici magice.

Sarbatoarea Sanzienelor care marcheaza mijlocul verii, era considerata si momentul optim pentru culegerea plantelor de leac.

Tot acum se faceau previziuni meteorologice: in functie de momentul in care rasarea Constelatia Gainusei, se determina perioada prielnica pentru semanatul graului de toamna.

Sarbatoarea Sanzienelor mai este cunoscuta in popor si sub denumirea de Amutitul Cucului. Se crede ca daca cucul inceteaza sa cante inainte de Sanziene, inseamna ca vara va fi secetoasa.

Pentru a fi sanatosi si avea spor in munca, in acest moment de inceput al secerisului, oamenii se incingeau peste sale cu tulpini de cicoare.

Pentru a fi placute feciorilor, fetele se spalau pe cap, in aceasta zi cu fiertura de iarba mare. Pentru a scapa de boli, fetele si nevestele se scaldau ritual in ape curgatoare iar pentru a se umple de fertilitate, femeile se tavaleau dezbracate in roua, dimineata, inainte de rasaritul Soarelui.

Pentru alungarea spiritelor malefice se aprindeau focuri in care se aruncau substante puternic mirositoare, se buciuma si se striga in jurul focurilor.

In unele sate din sud-vestul Bucovinei, putea fi intalnit, cu ani in urma, obiceiul "boului instrutat". In cadrul ceremonialului, masca taurina murea si renastea simbolic la acest inceput de timp calendaristic.

Pentru pomenirea mortilor se fac pomeni imbelsugate si se pun flori mirositoare pe morminte.

De Sanziene au loc balciuri si iarmaroace. Acestea erau in trecut un bun prilej pentru intalnirea tinerilor in vederea casatoriei. Printre cele mai renumite targuri se numara cele de la Buzau, Focsani, Campulung Muscel, Buda, din judetul Vrancea, Ipatesti, judetul Olt, Pitesti, Carbunesti, judetul Olt, Giurgeni, judetul Ialomita, Brosteni, judetul Mehedinti) si, cel mai cunoscut, Targul de Fete de pe Muntele Gaina.

Sub aspect religios, in ziua de 24 iunie, in Bucovina se sarbatoreste cu mare fast Aducerea moastelor Sfantului Ioan cel Nou de la Suceava. Acum, ca si alta data, in aceasta zi se aduna mii de pelerini pentru a participa la ceremonia scoaterii moastelor Sfantului Ioan.

In aceasta zi facem si pomenirea:

Sfantului Niceta de Remesiana;

Sfantului Atanasie din Paros

Sursa: CrestinOrtodox.ro

Steve Vai - "For The Love Of God"

Electric Light Orchestra - The Electric Light Orchestra ( Full album 1971)

“The Electric Light Orchestra” is the eponymous debut studio album by English rock band Electric Light Orchestra (ELO), released in December 1971 in the United Kingdom by Harvest Records. In the United States, the album was released in early 1972 as “No Answer”, after a misunderstood telephone message made by a United Artists Records executive asking about the album name; the caller, having failed to reach the ELO contact, wrote down "no answer" in his notes, and this was misconstrued to be the name of the album.

“The Electric Light Orchesstra” este albumul eponim de studio de debut al trupei engleze de rock Electric Light Orchestra (ELO), lansat in decembrie 1971 in Marea Britanie de catre Harvest Records. In Statele Unite albumul a fost lansat la inceputul anului 1972 cu numele “No Answer” (fara raspuns), dupa o neintelegere a mesajului telefonic scris de catre un director executiv de la United Artists, care a sunat sa intrebe de numele albumului; neputand sa gaseasca pe nimeni de la ELO, acesta a scris in carnetel “no answer” si astfel s-a ajuns la acest nume de album.

List of tracks

Side 1

1.       "10538 Overture" (Jeff Lynne)    Jeff Lynne, Roy Wood          5:32

2.       "Look at Me Now" (Roy Wood) Roy Wood   3:17

3.       "Nellie Takes Her Bow" (Lynne) Jeff Lynne   5:59

4.       "The Battle of Marston Moor (July 2nd 1644)" (Wood)          Roy Wood   6:03

Side 2

5.       "First Movement (Jumping Biz)" (Wood)       Instrumental          3:00

6.       "Mr. Radio" (Lynne)         Jeff Lynne   5:04

7.       "Manhattan Rumble (49th Street Massacre)" (Lynne)          Instrumental          4:22

8.       "Queen of the Hours" (Lynne)   Jeff Lynne   3:22

9.       "Whisper in the Night" (Wood)  Roy Wood   4:50

Personnel

Jeff Lynne – vocals, piano, electric guitar, acoustic guitar, percussion, bass, Moog synthesizer

Roy Wood – vocals, cello, classical acoustic guitar, bass, double bass, oboe, bassoon, clarinet, recorder, slide guitar, percussion, bass clarinet, krumhorn

Bev Bevan – drums, timpani, percussion

Bill Hunt – French horn, hunting horn, piccolo trumpet

Steve Woolam – violin

ELO, early 1972. Front, L to R: Roy Wood, Jeff Lynne, Bev Bevan. Centre, L to R: Wilf Gibson, Hugh McDowell, Bill Hunt. Back, L to R: Richard Tandy, Trevor Smith, Brian Jones

Katie Webster - Women in blues

Blestemul Cloştii de Aur

Valoarea tezaurului, inestimabilă

Povestea Cloştii cu Puii de Aur rămâne şi astăzi una dintre paginile enigmatice ale istoriei noastre. „În luna lui martie sau aprilie a anului 1837, câtva timp înainte de Paşti, doi locuitori din satul Pietroasa, Ion Lemnaru şi Stan Avram, socrul lui, lucrând a scoate din muntele Istriţa piatră pentru clădirea seminarului episcopiei din Buzău, deteră fără veste peste o bogată colecţiune de vase şi podoabe de aur. Atât prin greutatea lor, cât şi prin valoarea lor artistică, aceste obiecte formau un adevărat tezaur”, scria savantul Alexandru Odobescu în lucrarea sa „Tezaurul de la Pietroasa”. Însă, dincolo de valoarea acestor unicate, rămâne istoria ulterioară a Cloştii şi a Puilor săi, demnă de un scenariu cinematografic.

Un jaf inexplicabil şi piese sparte din senin
Chiar şi copiii de grădiniţă au auzit de Cloşca cu Puii de Aur, astfel că această colecţie unică a devenit un simbol naţional. Povestea sa a fost zbuciumată, iar dincolo de faţa „văzută” a lucrurilor s-au consumat întâmplări pline de mister, în urma cărora persistă semne de întrebare. Cloşca cu Puii de Aur face parte din tezaurul de la Pietroasa. O mare parte dintre piesele componente s-au pierdut, o altă parte se află în continuare la Moscova, însă, în prezent, Cloşca este expusă la Muzeul Naţional de Istorie. Datarea tezaurului şi atribuirea sa au pornit atât de la aspectul pieselor, dar mai ales de la inscripţiile de pe colan, iar prezenţa runelor (n.r. - caractere grafice ale celor mai vechi alfabete nemţeşti) sugerează paternitatea unui neam germanic. Prima teorie atribuie piesele ca provenind din moştenirea vizigoţilor, care s-au refugiat în Imperiul Roman de frica hunilor, tezaurul fiind îngropat cel mai târziu în anul 381.

A doua ipoteză îl atribuie ostrogoţilor, care au migrat pe actualul teritoriu românesc în prima jumătate a secolului al V-lea. Ce a urmat însă? Imediat ce a fost descoperit, Tezaurul a fost vândut de ţăranii care l-au găsit, Ion Lemnaru şi Stan Avram, unui antreprenor pe nume Verussi. Acesta a zdrobit obiectele cu toporul, pentru a le putea comercializa mai rapid şi mai ales pentru a nu trezi bănuieli. Unele dintre piese au fost recuperate de banul Mihalache Ghica, fratele voievodului Alexandru Ghica, aducându-le în atenţia oamenilor de ştiinţă ai vremii. Restaurat şi expus la Paris, în 1867, sub atenta supraveghere a savantului Alexandru Odobescu, tezaurul a atras atenţia întregii lumi. Ei bine, în iarna anului 1875 are loc primul fenomen inexplicabil. Deşi era păzit cu străşnicie, în beciurile Muzeului de Antichităţi din Bucureşti, tezaurul a fost furat, iar în momentul în care au fost investigaţi de poliţie, paznicii nu-şi mai aminteau nimic. Cu toţii au declarat că, pentru un moment, pe holurile clădirii şi-a făcut loc o pâclă neagră, însoţită de un sunet bizar, ţiuitor. Episodul este cu atât mai ciudat, încât pe parcursul jafului nu s-au înregistrat victime. Tezaurul a fost recuperat în anul următor, dar inscripţia ce se afla pe un colan fusese deteriorată. După unii oameni de ştiinţă, se pare că acel text conţinea date codificate referitoare atât la provenienţa operei de artă, cât mai ales la scopul pentru care obiectele au fost create. În anul 1884, Cloşca a trecut printr-un incendiu de proporţii, iar, pentru a fi salvată, una dintre gărzile aflate la etajul muzeului a aruncat-o... pe fereastră. În acelaşi an, piesele au fost restaurate la Berlin şi au căpătat aspectul pe care îl cunoaştem. După începutul Primului Război Mondial, mai exact în anul 1917, tezaurul a fost trimis în Rusia, de frica nemţilor, dar nici atunci nu au lipsit surprizele. În momentul în care urma să fie sigilate, două dintre piese s-au spart din senin, fenomen extrem de curios şi au fost restaurate târziu, pe teritoriul rusesc. În 1956, autorităţile române au repatriat o mare parte a tezaurului, iar din anul 1971, Cloşca şi Puii de Aur sunt expuşi la Muzeul Naţional de Istorie. Şi totuşi, misterul ţesut în jurul acestor piese unice nu s-a risipit...

Incendiu devastator prin văi după dezgroparea comorii
Umbra tezaurului scos din pământ pluteşte peste pământ. Este o enigmă el însuşi, o acumulare de necunoscute care, date la o parte, lasă să se vadă o altă faţă a lucrurilor, legendele şi întâmplările care i-au fost martore sau i-au urmat la orizont, într-o istorie paralelă şi formând, astfel, o altă memorie a sa... Prima poveste ne poartă către satele podgorenilor din zona Buzăului, undeva în jurul anului 1800. Simţul proprietăţii muncii stăpânea şi stăpâneşte universul acestor oameni, pentru care cultura viţei-de-vie reprezenta însăşi esenţa vieţii. Au izgonit din satele lor până şi bisericile şi cimitirele, urcându-le pe dealuri, ca nimic să nu le amintească de moarte. Le-au mutat departe de inima satelor, fără nicio aşezare şi fără nicio întâmplare în jur, decât munca pentru producerea vinului. Acest mod de a privi viaţa şi acest tip de proprietate a muncii, de prosperitate, de travaliu până peste orice barieră în folosul câştigului imediat erau să-i piardă într-o bună zi pe sătenii din jurul Buzăului.
Se zice că, atunci când au descoperit Cloşca cu Puii de Aur, Lemnaru şi Avram tocmai ajutaseră la strămutarea unei biserici, iar pe locul respectiv se apucaseră de sădit viţă-de-vie. Nebunia care a urmat la scurt timp după ce tezaurul a fost dezgropat este zugrăvită şi astăzi în poveştile localnicilor. „Prin văi se vedeau ochiuri de apă arzând! Ţâşneau largi pale de foc, falii albe de piatră, despicate prin aer şi iarăşi sudate de magma lor, într-un tremur de uriaşi fluturi albi către lună şi ierburi care se împleteau. Ardeau focuri albe, de gheaţă, şi în, răsucirea lor, întreaga podgorie părea cuprinsă de dezrădăcinare! Oamenii coborau de pe dealuri, de la trebile culesului şi peste tot vedeau ochi de apă arzând”, povesteşte cu har scriitoricesc Ion Dumitra, unul dintre învăţătorii din Gruiu Dării, un sat din apropiere de Pietroasa. Oamenii locului spun că acel incendiu, pornit dintr-o dată, a rămas unic şi nimeni, până în zilele noastre, nu a găsit o explicaţie ştiinţifică...

Cotloanele săpate acolo şuieră şi azi
După victoria lui Traian asupra lui Decebal şi după colonizare, într-o parte a satului de azi, pe Dealul Gruiului, au convieţuit dacii, iar în cealaltă, la sud, romanii. În linie dreaptă, între cele două civilizaţii nu era cale decât preţ de jumătate de ceas. În linie dreaptă, în istorie, între cele două tabere s-au aşezat neamurile goţilor şi s-au auzit tropotele de cai ale hunilor conduşi de Attila. Şi în zilele noastre, când oamenii sapă pentru o temelie de casă, deseori dau de o altă temelie, clădită numai din dale şi cuburi de piatră scoase de pe dinăuntru, din dealul de sub o fostă cetăţuie. Cotloanele săpate acolo şuieră şi azi la adierea vântului, ca nişte tuburi de orgă, iar seara, femeile îşi cheamă repede copiii în case, de teama stihiilor naturii. Unii dintre ei, mai curajoşi, leagă noaptea de garduri paiaţe de cârpă, asemenea sperietorilor de ciori, menite să alunge spiritele rele şi să îndepărteze ghinionul, fiindcă, taman din acele vremuri, „progresul în afaceri” al comercianţilor şi meşteşugarilor din zonă a început să scadă. Iar amintirea pârjolului nu s-a stins... Tot aici, la graniţa dintre civilizaţii, dar şi la intersecţia dintre frică, blestem şi curiozitate, a fost descoperit şi Tezaurul, cu Cloşca sa, cu tot, iar după ce vestea dezastrului a făcut valuri, oamenii s-au speriat şi au încercat să îndrepte ce au stricat. Cu sau fără autorizaţie de la stat, podgorenii din Pietroasa s-au apucat să schimbe viţa-de-vie. Umblau toată ziulica, cu preoţii după ei, printre dealuri, şi nimeni nu-i mai putea dezlipi de un sunet pe care îl căutau, şi-l vedeau parcă ieşind ca un horn din pământ, aburind, fumegând roşu pe cer, când dedesubt dădeau numai de pietre şi var, uneori, iar alteori, doar de oase.

Cum a dispărut misterios ultimul descendent al familiei care descoperise „Cloşca cu Puii de Aur”
Cu altă ocazie, într-o iarnă, o altă poveste a cutremurat toate satele. Era vorba despre un tânăr care dispăruse de ceva vreme, dar nimeni nu se alarmase până atunci, pentru că junele era cunoscut drept zănatecul zonei. Când au început să-l caute au văzut că zăpada era roşie, bătătorită în jur şi muşcată de animale. Imediat, sătenii s-au strâns, care dincotro, să dea de urma fiarelor. Cu arme, pături şi ceva de-ale gurii, au pornit în expediţie. Urme au găsit, dar lupi, nu. Vânătorii strâmtau cercul, apoi îl desfăceau şi iar se mutau mai înainte, unde aşteptau. La un moment dat, căţeluşa unuia dintre ei a venit cu coada între picioare, dârdâind de frică. Era clar, simţise mirosul lupului... S-au regrupat şi au început să tragă. Din copaci cădeau pale de zăpadă, urmate de pocnete de crengi. Apoi, o bufnitură ca de buştean şi un răpăit. Pesemne era lupul care ţâşnise din vizuină şi o luase exact prin cercul format de vânători. Sătenii au tras până au isprăvit toată muniţia, iar la sfârşit rămăseseră numai bulgări de zăpadă înroşiţi şi un om. Sau o jumătate de om ori ce mai rămăsese din el. Ei bine, în faţa acestei imagini cumplite, ce au făcut vânătorii noştri? Au început să râdă în hohote, iar unii dintre ei se aşezaseră pe vine, pentru că nu mai puteau sta în picioare. „Am împuşcat un om de zăpadă!”, a ţipat unul... „L-a mâncat lupul pe omul nostru de zăpadă”, a completat altul. Apoi şi-au amintit cu toţii...

Nimeriseră exact în locul în care, într-o zi, când plecaseră la vânătoare şi împuşcaseră doar un biet iepure, au hotărât să-l mănânce chiar acolo. Şi în timp ce unii preparau iepurele, alţii au făcut un înalt om de zăpadă. I-au pus măruntaiele iepurelui în pântec, iar pielea i-au pus-o pe cap, drept căciulă. Într-o noapte, lupul a venit, a dărâmat omul de zăpadă şi a mâncat ce a mai rămas din iepure. Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu omul care dispăruse din sat şi se dusese vorba că l-ar fi sfâşiat fiarele. Nu l-au găsit niciodată şi ulterior oamenii au uitat de existenţa lui. Numele său era Iancu Lemnaru şi era ultimul descendent din familia unchiului său, care pusese mâna pe Cloşca cu Puii de Aur...

Clipa în care s-a făcut întuneric...

Neamurile lui Verussi, cel care a spart piesele cu toporul, s-au pierdut în negura timpului. Ce s-a întâmplat însă cu urmaşii lui Lemnaru şi Avram? Gura târgului e slobodă... Se zice că unul din neamul lor a ajuns mare boier. La bătrâneţe, când se bucura de rodul averii sale, în bătătură a apărut un străin. „Merg afacerile, jupâne?”, l-a întrebat călătorul. În clipa aceea s-a făcut brusc întuneric, bătrânul a scăpat lampa din mâini, a început să miroasă a gaz şi a sticlă afumată, iar pe podea o dâră subţire de flacără a şerpuit dureros şi s-a stins apoi lângă picioarele mesei de biliard. Pentru că, aşa cum îi stătea bine unui bogătaş, chiar şi pe vremea aceea, şi omul nostru avea masă de biliard în casă.... Martorii întâmplări, care se aflau în casă, au rupt-o la fugă, fiind auziţi tânguindu-se: „Doamne, Doamne fereşte!”. Cine era acel „vizitator” misterios şi ce voia el nu vom afla niciodată!

12 piese găsite din 22

Se pare că la momentul descoperirii tezaurului, în anul 1837, colecţia era compusă din 22 de piese, dintre care nu s-au putut recupera decât 12, în greutate totală de aproape 19 kg. Dintre aceste piese, cinci sunt lucrate exclusiv din aur, şi anume: un platou de 7,6 kg, cu un diametru de 56 cm, care a fost rupt în patru bucăţi imediat după descoperire; o cană (oenochoe) cu înălţimea de 37 cm, deteriorată după descoperire şi ulterior restaurată; o pateră (platou mai mic) cu decor în relief şi o statuetă în centru, având un diametru de 26 cm, iar statueta reprezintă o femeie care ţine în mână un pahar şi este aşezată pe un tron împodobit cu viţă-de-vie; un colan cu o inscripţie gravată cu caractere runice; un colan simplu; celelalte piese sunt împodobite cu pietre preţioase: un colan cu balama, patru fibule (broşe folosite la prinderea hainelor) care se numără printre cele mai somptuoase exemplare ale antichităţii târzii şi două vase poligonale, unul octogonal şi celălalt dodecagonal, care se disting prin forma deosebită a torţilor, compuse din două pantere, sprijinite cu labele din faţă pe o placă decorată, iar cu labele din spate şi coada, pe fundul vasului. După toate probabilităţile, cele zece piese pierdute au fost trei colane, unul dintre ele inscripţionat, o cană asemănătoare cu aceea păstrată, o pateră nedecorată, o mică fibulă şi două perechi de brăţări încrustate cu pietre preţioase.

„Ardeau focuri albe, de gheaţă şi, în răsucirea lor, întreaga podgorie părea cuprinsă de dezrădăcinare!” (Ion Dumitra)

Autor - Andrei Dicu

Scari

Pentru multi, scarile sunt ceva de evitat, daca nu vrem sa pierdem niste bani. Dar iubitorii de natura si drumetii sunt mai mult decat obisnuiti sa urce trepte si trepte ca sa isi desavarseasca excursiile. Aceasta lista de scari este de altfel si o provocare pentru toti cei care au un pic de ameteala la inaltime.  Create pentru a sui mai usor versantii muntilor si pentru a evita accinentele, sau pur si simplu pentru a ajunge intr-un anumit loc, ele sunt protagonistele multor blesteme, dar in acelasi timp al multor anecdote si povesti. Si unde duc? Pai, asa cum se spune in "Ghostbusters" duc... acolo sus!...

Scarile cascadei

Unde se afla? In Padurea Neagra, Wurzburg, Germania.

Unde duc? Iesite parca dintr-o poveste de Hans Christian Andersen, intunecate si marete, acestea se indreapta spre o cascada si prilejuiesc o panorama fotografiata in fiecare an de mii de turisti.

Treptele Canionului

Unde se afla? In Ecuador, la cascada Pailon del Diablo.

Unde duc? Concepute sa coboare pana in fundul uneia din cascadele cele mai renumite din America de Sud, pe un drum in cea mai mare parte invaluit in ceata, sunt o priveliste in care se poate experimenta un efect spectacular, insotit de colibrii, pescarusi si alte pasari locale.

Fantana de la Chand Baori

Unde se afla? In India.

Unde duc? Coborarea acestor trepte duce la o fantana uriasa, construita in secolul al X-lea pentru a aduna caderile de ploaie din regiune si a le acumula in lacuri temporare. Structura  detine un total de 3.500 de trepte si coboara pana la o adancime de 30 metri. Dupa care intri la apa, desigur.

Scarile muntilor Elbe Sandstone

Unde se afla? In Dresda, Germania.

Unde duc? Unele tepte sunt taiate direct in piatra acestor munti. Dateaza din secolul al XIII-lea si au fost erodate de vant si apa, dar asa au ramas, fiind folosite zilnic de turisti. 487 de trepte, credeti sau nu, au fost restaurate si argite in secolul XVIII pentru a facilita tranzitul.

Coltul de stanca din Guatape

Unde se afla? Antioquia, Columbia

Unde duce? Coltul este un monolit autentic de piatra cu o inaltime de 220 metri. Scarile au fost construite din ciment, direct pe piatra, efectuandu-se o crapatura ciudata care faciliteaza asezarea structurii. Ca sa ajungi in varf, trebuie sa urci cele 702 trepte.

Scara Haiku

Unde se afla? In Oahu, Hawai.

Din ce este? din metal.

Unde duce? In mica insula Oahu exista aceasta extraordinara scara de 3922 de trepte care se intinde, suind si coborand o colina de 850 metri. A fost creata pentru a facilita instalarea unei antene in 1942. In mare parte din lemn, a fost modernizata in 1950, dar din 1987 este inchisa pentru public.

Drumul Incas

Unde se afla? in Peru.

Unde duce? Un vechi drum comercial care uneste Cuzco de orasul Machu Pichu.

Din cauza accidentatei geografii a zonei, drumul incas trebuia sa aiva curbe si serpentine pentru a se putea urca intre munti si masive. Rezultatul: kilometri si kilometri de trepte, in unele locuri foarte nesigure, cum ar fi de pilda vestitele trepte flotante.

Scara Drumul Crucii

Unde se afla? In Bermeo, Tara Bascilor, Spania.

Unde duce? Aceasta retea nesfarsita de trepte leaga impreuna cu coasta stanca unde se afla o mica biserica datand din secolul al X-lea, pare-se de origine templiera. Ca sa ajungi la schitul San Juan de Gaztelugatze trebuie urcate 231 de trepte si exista goluri intre trepte care sunt identificate a fi urmele pasilor Sfantului Ioan, carora li se atribuie anumite puteri curative. De exemplu se aseaza piciorul pe ele pentru vindecarea monturilor, sau se ating cu palarii, ca sa vindece durerile de cap.

Scara melcata din muntii Taihang

Unde se afla? Pe granita dintre provinciile Shanxi si Henan din China.

Unde duc? Aceasta scara melcata de aproximativ 100 metri inaltime a fost instalata recent cu intentia de a atrage anual mii de turisti la frumosii munti Taihang.

Inainte de efectuarea ascensiunii se cere vizitatorilor sa completeze formulare in care sa dea asigurari ca nu au probleme cu inima sau cu plamanii si ca au varsta mai mica de 60 de ani (din pacate, noi nu am mai putea fi admisi...) Si asta pentru ca o simpla alunecare pe  scara metalica atat de ingusta te poate ridica fara indoiala la ceruri, cum spune cantecul celor de la Led Zeppelin.

Wayna Pichu

Unde se afla? La Machu Pichu, Peru.

Unde duce? Unele trepte taiate in stanca incoroneaza o ascensiune de 360 metri deasupra orasului propriuzis Machu Pichu. In unele sectoare, ascensiunea se complica, trecand prin portiuni inguste, cu trepte mici si erodate. Timpul in care se face ascensiunea s-a calculat a fi intre o ora si 90 de minute. De aici se zice mai nou: "90 de minute sa urci scarile". (Cred eu, sfertul nostru academic... sud-americanii sunt mai generosi...) Numai ca se permite zilnic ascensiunea a doar 400 de turisti si se inchide accesul de la ora 1 noaptea. Daca e cazul.