Sfântul Ilie

Ilie (în ebraică אֵלִיָּהוּ, Elijah, în trad. "Al cărui Dumnezeu este Jah(ve)", în greacă și latină Hλίας respectiv Elias, în arabă إِلْيَاس, Iliās) (sec. al X-lea a. Chr.) a fost un proroc evreu, menționat în cap. 17-20 din A treia carte a regilor din Vechiul Testament.
În Noul Testament Isus face referire la el spunând despre Ioan Botezătorul că este Ilie care trebuia să vină (Matei capitolul 11 versetul 14). Despre Ilie în Noul Testament găsim scris și înMatei 17:3, Marcu 9:4 și Luca 9:30.
Numele Ilie (alternativ Elie) în limba română provine de la numele ebraic Eliyah (Eliiah), ceea ce înseamnă 'Al cărui Dumnezeu (El) este YHWH'.
În sinaxare și martirologii e pomenit pe 20 iulie, cu apoziția «ο θεσβαίος» (ho thesbaíos), redat în limba română prin «Tesviteanul», «Tesbiteanul», «Tișbitul», (HaTișbi în ebraică, după localitatea Teșev sau în versiunile greco latine Tesvi sau Tesba)
Este considerat profet în toate cele trei religii abrahamice.

La data de 20 iulie, Biserica Ortodoxă Română sărbătorește ridicarea la cer a Sfântului Mare Proroc Ilie, Tesviteanul. Unul dintre cei mai importanți prooroci din Vechiul Testament, Sf. Ilie este celebrat ca un mare făcător de minuni și aducător de ploi în vreme de secetă. Sfântul si marele Proroc Ilie, înger întrupat în carne ce a primit de la Dumnezeu puterea de a deschide și închide cerurile, era de origine din Tesvi în Galaad. Tradiția apocrifă, care a transmis aceste detalii despre nașterea Prorocului, precizează că el era din tribul lui Aaron și deci era preot. Se spune că la nașterea sa tatăl său a văzut oameni îmbrăcați în alb învelindu-l în scutece de foc și, dându-i numele, i-au dat să mănânce o flacăra, simbol al râvnei pentru Dumnezeu care l-a mistuit de-a lungul întregii sale vieți. Încă din copilărie, ținea strict toate poruncile Legii și se ținea în permanență în fața lui Dumnezeu printr-o feciorie indiferentă, post neîncetat și rugăciune arzătoare, care îi făcură sufletul ca focul și făcură din el modelul vieții mănăstirești. A activat în Regatul de Nord, în timpul regelui Ahab. Acesta s-a căsătorit cu o principesă păgână, Isabela, care l-a ademenit și pe el să cadă în idolatrie; lipsa de pioșenie și depravarea predecesorilor săi ajunse la culme. Încurajat de soția sa, respingătoarea Izabel, el îi persecuta pe Prooroci și pe toți oamenii rămași credincioși lui Dumnezeu și se închina idolilor Baal și Astarte.

Sfântul și Marele Prooroc Ilie l-a abordat în chip direct purtând o aprigă luptă pentru dreapta credință a poporului care prin exemplu mai marilor săi era târât în idolatrie. La cuvintele Profetului, o secete groaznică se abătu atunci, ca febra, asupra pământului: totul fu secat, devastat, ars ; bărbații, femeile, copiii, animalele domestice și animalele sălbatice, toate mureau din lipsa hranei, izvoarele secau, plantele se ofileau și nimic nu scăpa urgiei îngăduite de Dumnezeu, cu speranța că foametea va face pe poporul lui Israel să se căiască și să se întoarcă la credință.

Din porunca lui Dumnezeu, Proorocul, acoperit cu o piele de oaie și înveșmântat cu piele de vițel, părăsi ținutul lui Israel și se duse la râul de Chorrath (Kerrith), aflat dincolo de Iordan (după tradiția bisericească, în acest loc a fost ridicata apoi mănăstirea Hozeva, care mai exista și astăzi, și unde a trăit și ‎Sfântul Ioan Iacob Hozevitul). Se adăpa cu apa cascadei iar Domnul îi trimise corbi - animale pe care evreii le considerau impure și care aveau reputația unei mari cruzimi față de progeniturile lor - pentru a-i duce pâine dimineața și carne seara, ca să trezească în prooroc mila pentru poporul care suferea. Când cascada secă, Dumnezeu își trimise slujitorul său la Sarepta din Sidon, lăsându-l să vadă de-a lungul drumului efectele dezastruoase ale secetei, pentru a trezi încă o dată în el milă. Ilie ajunse la o văduvă săracă, păgână, care aduna lemne pentru a coace pâine pentru ea și fiul ei. În ciuda sărăciei, ea puse înainte de toate datorate ospitalității și îndată ce Proorocul i-o ceru, ea îi pregăti o pâine, cu făina și uleiul pe care le mai avea. Primi fără întârziere răsplata ospitalității sale : la cuvântul Proorocului, covata sa cu faină și urciorul cu ulei nu se mai goliră până la revenirea ploii. Trecuseră câteva zile de când Ilie era găzduit la aceasta văduvă, când fiul ei muri. Cum femeia, în durerea ei, îl acuza pe omul lui Dumnezeu ca ar fi adus nenorocirea asupra casei ei, Ilie îl luă pe copil, îl urca la etaj acolo unde locuia el si după ce a suflat de trei ori asupra trupului neînsuflețit chemându-l cu strigăte puternice pe Dumnezeu, el îl înapoie pe tânărul băiat viu mamei sale, profețind astfel învierea morților.

Ajuns prin râvna sa pe culmea cea mai de sus a virtuții, Sf. Prooroc Ilie nu a trecut la cele veșnice, ci a fost ridicat la cer fiind considerat demn de a vedea față în față slava Dumnezeului întrupat, alături de Moise și de cei trei Apostoli în ziua Schimbării la față (cf. Matei 17). Sfârșitul lui Ilie este prezentat ca o minune care s-a petrecut cu puterea lui Dumnezeu, pe Care Ilie L-a slujit cu multa autoritate. Se spune că, simțind el că zilele pe pământ sunt numărate, și-a ales ca succesor pe Elisei. Atât de mare a fost personalitatea lui, încât Domnul i-a făcut aceasta favoare de a se muta din viața aceasta pământească la viața cea cerească, fără a trece prin poarta morții. Este a doua personalitate a Vechiului Testament care s-a înălțat cu trupul la cer. Minunea a fost văzută de către ucenicul său, iar el s-a înălțat la cer pe o căruță de foc trasă de cai.

În tradiția populară, Sf. Mare Prooroc Ilie este considerat ocrotitorul recoltelor și a rămas în istoria Bisericii Ortodoxe ca un exemplu de credință și curaj demn de urmat. Biserica Ortodoxă îi aduce multă cinstire, pentru că este pomenit ca mare bărbat și erou al credinței. Fiii Bisericii Ortodoxe Române au o evlavie profundă pentru acest sfânt făcător de minuni. Există tradiții populare diferite din toate zonele geografice ale Românei, încât unitatea este cinstea deosebită care i se cuvine profetului Ilie. Oamenii cred că atunci când se întâmpla fenomene meteorologice spectaculoase, Ilie de fapt traversează cerul cu căruța lui de foc, pentru a ne ocroti. El este mereu și mereu în slujba binelui. Dreptatea si autoritatea precumpănesc în raport cu alte virtuți ale sfinților Noului Testament. Fiind unul dintre Profeții evrei, Biserica Ortodoxă îl cunoaște sub numele de Sfântul Mare Prooroc Ilie Tesviteanul.

Pe 20 iulie, Biserica Ortodoxă sărbătorește suirea la cer a Sfântului și Marelui Prooroc Ilie Tesviteanul. Statisticile existente la nivel național arată că, din totalul celor aproximativ 22 milioane de români, peste 120.000 de persoane (cca 0,55%) poartă numele Sfântului Ilie.
Multe biserici, de la orașe sau de la sate, au hramul Sf. Ilie.Potrivit tradițiilor, de Sfântul Ilie se manâncă, pentru prima dată, roada nouă de mere și de struguri, nuci și alune. Sf. Ilie este considerat și patronul apicultorilor: în această zi, la sate, apicultorii recoltau mierea de albine, activitate cunoscută sub denumirea de "retezatul stupilor".

Predica de Sfantul Ilie

Predică la Vecernia Sfântului Prooroc Ilie – Arhim Nichifor Horia

Iată, în slujba din seara aceasta, în timpul lecturilor din Sf. Scriptură, aţi auzit despre viaţa minunată a Sf. Proroc Ilie şi despre felul spectaculos, putem spune acum, cum a lucrat Dumnezeu adeverirea credinţei lui. Pentru că aţi auzit citindu-se despre felul în care, în faţa mulţimilor, a arătat adevărata credinţă, cerând minune de la Dumnezeu ca semn pentru importanţa acestei drepte credinţe în viaţa omului. Pentru că fără dreaptă credinţă – acesta este mesajul Proorocului Ilie şi în vremurile noastre – „şchiopătăm de amândouă picioarele”, orbecăim în viaţă şi sufletul omului este asemenea pământului uscat, secetos, precum era pământul pe care nu mai plouase de trei ani de zile apă!

Seceta pe care Domnul o îngăduie pe pământ la rugăciunea Proorocului Ilie VĂDEŞTE CĂ MAI GREA DECÂT ACEASTĂ SECETĂ ESTE SECETA SUFLETEASCĂ, A OMULUI CARE NU CUNOAŞTE DREPT PE DUMNEZEU.

Este seceta care nu înţelege în viaţă decât siguranţa de zi cu zi, conflictele de zi cu zi, dar nu poate să înţeleagă că viaţa înseamnă ca, asemenea Proorocului Ilie, noi să avem un dialog cu Dumnezeu, să înţelegem lucrarea lui Dumnezeu în viaţa noastră şi în istorie. Fără asta suntem pământ secetos şi lipsit de roadă. După cum pământul în timpul lui Ilie n-a putut să aducă roadă, ci moarte – mureau oamenii, mureau dobitoacele – tot astfel sufletele noastre, dacă nu se adapă din apa dreptei credințe, din apa Duhului Sfânt, nu numai că nu aduc viaţă şi dragoste în jurul lor, ci, neavând ele însele izvor de viaţă, se prăpădesc şi în jur emană moarte şi blestem. Şi vedem în jur familii chinuite, oamenii chinuiţi, care-şi duc întunericul minţii în patimi grele: beţie, droguri, curvie, ucidere de prunci și alte asemenea pe care le vedem în jurul noastre și ne mirăm de abuzurile care sunt, de nedreptăţile pe care le trăim, de faptul că apasă asupra noastră legi nedrepte.

Sfântul Proroc Ilie ne învaţă că şi noi, și în acest timp în care ne-a îngăduit să trăim, putem să avem un dialog cu Dumnezeu asemenea lui. După ce a certat poporul: Şchiopătaţi de amândouă picioarele! Haideţi să vă arăt care este Dumnezeul Cel adevărat: Dumnezeul meu – propovăduit de Ilie – sau dumnezeul proorocilor mincinoşi. Şi ne învaţă Proorocul Ilie astăzi că nu-i de ajuns să credem într-un Dumnezeu sau în ideea de Dumnezeu sau credem şi noi într-un fel al nostru sau credem că-i bună orice fel de credinţă, și în Buddha, şi In Mahomed, şi în Confucius, şi în altfel de credinţe rătăcite de la adevăr. Nu-i de ajuns să credem că există o forţă, că există o stăpânire deasupra a ceea ce înţelege omul, ci trebuie să avem credinţa dreaptă pe care Însuşi Dumnezeu ne-a descoperit-o.

A luat Dumnezeu în istorie trup şi a vorbit cu omul ca să înţelegem puterea dreptei credinţe vestindu-ne cele ale Împărăţiei Cerurilor şi dându-ne credinţa cea dreaptă. Sf. Proroc Ilie ne vesteşte astăzi: Nu puteţi zidi nimic drept dacă nu aveţi această dreaptă credinţă, nu o înţelegeţi şi nu o păstraţi, pentru că tot ceea ce zidiţi nu este pecetluit de lumina şi viaţa ce vin de la Dumnezeu. Şi vedem că Ilie a luat piatră şi a zidit jertfelnicul lui Dumnezeu, piatra care trebuie să fie piatra dreptei credinţe a noastre. Şi acolo a pus jertfe peste piatră şi, ca să fie şi mai evidentă minunea, a stropit jertfa cu apă îmbelşugat încât şiroia apa deasupra jertfei, deasupra canalului făcut. Şi au făcut şi proorocii mincinoşi închinare de jertfa dumnezeului lor și a spus lor Ilie: Rugaţi-vă dumnezeului vostru, poate vă va răspunde cu foc şi va vădi, măcar în parte, adevărul credinţei voastre. Şi n-a fost nici strigare, nici răspuns, vădind că acolo unde nu este dreaptă credinţă şi dreaptă înţelegere nu este viaţă şi răspuns de la Dumnezeu.
De ce nu se mai întâmplă minuni vădite în sufletele noastre, în lumea noastră? Încă se mai întâmplă, dar sunt ascunse, pentru că nu le putem înţelege, pentru că noi nu hrănim în noi înşine această putere a dreptei credinţe și nu rodim decât sărăcăcios.
Iată că, venindu-i rândul, Ilie face rugăciune scurtă, dar înflăcărată, ştiind că singurul Dumnezeu adevărat poate să învie cu foc şi cu lumină sufletul amorţit de întuneric şi de patimi. Şi, rugându-se, aţi auzit cum foc din cer a mistuit jertfa.

Dar ce urmează e cutremurător şi de mirare, în zilele noastre, mai ales. Ce a zis Proorocul Ilie? Când poporul s-a minunat, ca solzii ce au căzut de pe ochii lui Pavel mai târziu, tot astfel poporul s-a deşteptat şi a înţeles că într-adevăr şchiopăta de amândouă picioarele şi, văzând poporul deşteptat de forţă dumnezeiască, ce spune Ilie? Prindeţi toţi proorocii mincinoşi și ucideţi-i. Şi ne îngrozim astăzi. Asta nu-i cruzime? În ce fel într-adevăr, putem să primim lucrul acesta?

Iar mai târziu în istorie vedem că tot într-o împrejurare a adeveririi dreptei credinţe Sf. Nicolae îl pălmuiește pe Arie. Şi iarăși ne minunăm: este cruzime aceasta? Iată dar că Dumnezeu Însuși, îngăduind şi insuflând aceasta lui Ilie, ce-L slujea, ne vădește cât de importantă este dreapta credință în popor.

AȘA CUM OMUL VEDE CĂ ÎN VIA LUI A IZVORÂT LĂSTAR SĂLBATIC, ÎL DĂ AFARĂ, ȘTIIND CĂ DE ACOLO NU MAI IZVORĂȘTE ROD BUN, BA POATE SCHIMBA TOATĂ VIA, AȘA CUM ÎNTR-O GRĂDINĂ ALTOIESC POM CU MLĂDIȚĂ NOUĂ ȘI ARD TOT CEEA CE E STRICĂCIOS ŞI ARUNC PLANTA CARE S-A ÎMBOLNĂVIT DE MANĂ, TOT ASTFEL PROCEDEAZĂ DUMNEZEU ÎN POPOR ŞI ASTA NU-I CRUZIME, DUPĂ CUM NU-I CRUZIME ATUNCI CÂND CHIRURGUL TAIE UN DEGET CARE S-A ÎNNEGRIT DE BOALĂ, CA NU CUMVA SĂ MI SE ÎNNEGREASCĂ TOATĂ MÂNA ŞI SĂ MOR SAU SĂ-MI TAIE MÂNA ÎNTREAGĂ. IATĂ CÂT DE IMPORTANTĂ ESTE PUTEREA DREPTEI CREDINȚE ÎN VIAȚA NOASTRĂ.

[.......]

Să ne rugăm Proorocului Ilie şi lui Dumnezeu să nu rătăcim de amândouă picioarele pe acest pământ şi să adăugăm la puterea dreptei credințe şi sărmana noastră nevoință de a nu păcătui în niciun fel cu gura noastră şi de a împărtăși celorlalți starea păcii lăuntrice.

De la un alt mare nevoitor vă voi vesti o pildă şi voi încheia cu acest cuvânt. În viaţa Sf. Macarie, se spune că acesta, rugându-se, I-a cerut lui Dumnezeu să-i descopere un alt chip de nevoință, poate mai presus decât pe al lui. Cine dintre nevoitorii care erau în acel timp ar fi ajuns la o măsură mai are decât a lui? Şi-i descoperă Dumnezeu să meargă la două femei căsătorite, care petreceau cu soții lor. Şi, mergând Macarie, începe să le descoasă: <Ce fapte bune aveți voi? Ce nevoințe mai presus de înțelegere aveți voi?> <Apăi, omule al lui Dumnezeu, suntem femei la casele noastre, credem în Dumnezeu şi-L cinstim pe Dumnezeu. dar ce fapte de nevoinţă să avem, decât obişnuite? Trăim cu bărbaţii noştri, ne rugăm, Îl cinstim pe Dumnezeu şi nimic mai mult.> <Nu se poate să fie numai atât, că Dumnezeu mi-a descoperit că măsura credinței voastre este mare.> Şi atunci cele două îi vestesc un legământ pe care l-au făcut dintru început: nu se cunoșteau între ele, erau cumnate, soții lor erau frați, iar ele – două femei cu dreaptă credință. Şi au pus legământ ca-n toate zilele vieţii lor să nu iasă cuvânt deșert, cuvânt stricăcios, cuvânt nefolositor.

O nevoință care ne este la îndemână – câți dintre noi o păzim? Prea puțini. Şi cât de la îndemână ne este! Să ne fie nouă ziua aceasta nădejde că Dumnezeu poate şi vrea să lucreze în viaţa noastră şi să ne luăm asupră-ne o asemenea sărmană nevoinţă. Pe zilele vieţii noastre, pe cât de e cu putinţă, să nu iasă cuvânt de dispreţ, cuvânt de clevetire şi, de s-ar putea, să nu iasă nici cuvânt nefolositor, cuvânt care să nu zidească în aproapele cele ale vieţii celei veşnice.

Dumnezeu să vă binecuvânteze, să vă ajute să rămâneți în dreapta credință, rodnici şi, precum atunci când s-a vădit dreapta credință, Dumnezeu a trimis ploaie pe pământ, tot astfel, când se va lua gândul cel bun, să vă trimită Dumnezeu ploaia Duhului Sfânt, astfel încât în biserică să fiţi cu adevărat o altă familie, familia tuturor celor ce Îl mărturisim pe Dumnezeu ca Tată al nostru.

Dumnezeu să vă ajute, să vă binecuvânteze”.

                                                              - Dorohoi 2013 -

Sursa:

http://www.cuvantul-ortodox.ro/ce-ne-invata-sfantul-prooroc-ilie-predici-dreapta-credinta-un-singur-dumnezeu-adevarat/

Léo Delibes - Coppelia Waltz

Eric Clapton at Crossroads Guitar Festival Live At Madison Square Garden 1999

Lazy Days and Moonlit Nights · Odeon Orchestra · Sissi Gossner

Jean de la Fontaine

Jean de La Fontaine (n. 8 iulie 1621, Château-Thierry, Franţa - d. 13 aprilie 1695, Paris) a fost un poet, moralist, dramaturg, libretist şi romancier francez. La Fontaine este consacrat pentru fabulele pe care le-a scris.

Cel mai cunoscut fabulist francez al secolului al XVII-lea, Jean de La Fontaine, fiu al lui Charles de La Fontaine, a fost un elev mediocru, lipsit de orice interes pentru invatatura. Isi incepe studiile primare la scoala din Reims si le continua la Paris, unde va urma cursuri de dreptul, obtinand titlul de avocat.In aceasta perioada cunoaste oameni apreciati la acea vreme, precum doamna de Sevigne, Scarron, Perrault, cei doi Corneille dar si pe Moliere.

In anul 1657 scrie primul sau poem "Adonis" pentru care primeste 1000 de livre. Urmeaza "Visul de la Vaux" (1658) si o elegie in care deplange nimfele din Vaux - "Elegia nimfelor din Vaux" (1661). In anul 1664 publica o serie de nuvele in versuri imitate dupa Boccaccio si Ariosto, "Nouvelles en vers tiree de Boccacce et de l’Arioste".

Incurajat de primele succese editeaza, un an mai tarziu, primul volum de povestiri, "Nuvele si povestiri ", care este urmat, in 1668, de un al doilea "Povestiri noi ". Sub titlul "Fabule alese" apare, in 1668, la 31 martie, editia originala a primelor sase carti de fabule. Acestea erau insotite de o prefata si erau dedicate fiului regelui, Delfinul.

La Fontaine era convins ca fabula este cel mai pedagogic si cel mai direct mijloc de a transmite unui copil invataturi si cunostinte de care acesta are nevoie in viata. Dar, atunci cand a scris fabulele nu s-a gandit numai la copii, ci si la oamenii cei mai mari din ierarhia sociala care aveau cate ceva de invatat din istorioarele sale. Volumul de "Fabule" il plaseaza pe scriitor, pe atunci in varsta de 47 de ani, in randurile marilor creatori ai epocii.

Desi, se vroia numai fabulist, tot in aceasta perioada va scrie "Dragostea lui Psyche si a lui Cupidon" (1669), al treilea si al patrulea volum de povestiri (1671 si 1674) si o noua culegere de fabule (1678) pe care le va dedica doamnei de Montespan. In aceeasi perioada o intalneste pe doamna de La Sabliere, o femeie bogata si culta, care primea in saloanele ei oameni de litere si savanti. A stat sub ocrotirea ei timp de douazeci de ani.

Povestitor, poet, fabulist, autor de comedii precum "Eunucul" (1654), "Florentinul" (1685), "Cupa fermecata" (1688) si de scrisori pline de farmec, La Fontaine va fi indragit de posteritate in special pentru "Fabulele" sale, a caror perfectiune nu a mai atins-o nimeni. La Fontaine n-a pretins niciodata ca genul pe care-l abordase era ceva nou, dar a imbogatit aceasta scriere, al carui model era sec si laconic.

Marea arta a lui o gasim in individualizarea personajelor, animale care capata caractere omenesti si vorbesc in spiritul psihologiei proprii, iar forta concluziilor sale este data de participarea sa ca povestitor. Folosirea unor cuvinte pe intelesul tuturor l-a facut apreciat si gustat de toate straturile sociale.

Popularitatea operelor lui La Fontaine a rivalizat la acea vreme cu cea a cartilor bisericesti, fapt ce l-a facut pe criticul francez al secolului al XIX-lea, Desire Nisard sa afirme: "daca cineva n-are decat doua carti in casa, una dintre ele trebuie sa fie sigur a lui La Fontaine".

Sursa - compendiun.ro

Corbul şi vulpea

Jupânul Corb, pe-o creangă cocoţat,
Ţinea în clonţ un boţ de caş furat.
Ademenită de mirosul caşului,
Cumătra Vulpe-i spuse-aşa borfaşului:
-Să ne trăiţi mulţi ani , Măria Voastră,
că sunteţi zău, ca din cutie scos!
Iar de-aţi avea şi glasul mlădios
Pe cât v-arată penele frumoas-
Mă prind c-aţi fi vreo Pasăre Măiastră!”
Ci corbul, auzind-o, pe gânduri nu mai şade.
Deschide ciocul. Prada cade.
Şi vulpea , înghiţind-o,îl dăscăleşte:-“Bade,
Liguşitorii-nu ştiai, se pare-
Trăiesc pe seama cui le dă crezare.
Dar lecţia pe care o-nvăţaşi
O fi făcând cât botul tău de caş!…
Înmărmurit, crocanul juratu-s-a cumplit
Că n-o să se mai lase de-acum păcălit.

Dreptatea Leului

Pe vremuri, Capra, Oaia şi surioara Juncă
S-au însoţit cu Leul-un staroste trufaş-
În obşte, la câştiguri şi pagube, părtaşi.
Şi Capra, mi se pare, tot iscodind prin luncă,
avu noroc în lanţuri un Cerb frumos să vadă
Şi le trimise vorbă să-i cheme la prânzare.
Veniră toţi.Şi leul îi socoti pe gheare
şi împărţi în patru, pe loc întreaga pradă.
-“Întâia parte -nu e de mirare-
pe drept cuvânt se cade s-o iau eu
ca Leu!
A doua -îmi închipui că ştie fiecare-
e dreptul meu
ca dintre toţi mai tare.
A treia îmi revine ca mai viteaz ,fireşte.
Iar dacă de ciozvârta a patra îndrăzneşte
măcar să se atingă vreun ortac-
bucăţi îl fac!”

Greierele şi furnica

Petrecuse cu chitara
toată vara.
Însă iată că-ntr-o zi
când viforniţa porni,
Greierele se trezi
fără muscă , fără râmă,
fără umbră de fărâmă.
Ce să facă?…Hai să ceară
la Furnică, pân’ la vară,
niscai boabe de secară.
-“Pe cuvânt de lighioană,
voi plăti cinstit cucoană,
cu dobânzi, cu tot ce vrei!…”
Dar Furnica, harnică,
are un ponos al ei:
nu-i din fire darnică
şi-i răspunde cam răstit:
-Astă-vară ce-ai păţit?
-Dacă nu e cu bănat.
zi şi noapte am cântat
pentru mine, pentru toţi…
-„Joacă astăzi dacă poţi!”

Sursa poezii - poezie.ro

Mihai Eminescu - Sara pe deal

 

Sara pe deal buciumul sună cu jale,
Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,
Apele plîng, clar izvorînd în fîntîne;
Sub un salcîm dragă, m-aștepți tu pe mine.

Luna pe cer trece-așa sfîntă și clară,
Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,
Stelele nasc umezi pe bolta senină,
Pieptul de dor, fruntea de gînduri ți-e plină.

Nourii curg, raze-a lor șiruri despică,
Streșine vechi casele-n lună ridică,
Scîrțîie-n vînt cumpăna de la fîntînă,
Valea-i în fum, fluiere murmură-n stînă.

Și osteniți oameni cu coasa-n spinare
Vin de la cîmp; toaca răsună mai tare,
Clopotul vechi împle cu glasul lui sara,
Sufletul meu arde-n iubire ca para.

Ah! în curînd satul în vale-amuțește;
Ah! în curînd pasu-mi spre tine grăbește:
Lîngă salcîm sta-vom noi noaptea întreagă,
Ore întregi spune-ți-voi cît îmi ești dragă.

Ne-om răzima capetele-unul de altul,
Și surîzînd vom adormi sub înaltul,
Vechiul salcîm. — Astfel de noapte bogată,
Cine pe ea n-ar da viața lui toată?

Poezie publicata in revista Convorbiri literare la 1 iulie 1885.

George Sand

 

Amantine Lucile Aurore Dupin de Francueil (1 iulie 1804 – 8 iunie 1876), cunoscută mai ales sub pseudonimul George Sand, a fost o romancieră, memorialistă și jurnalistă franceză. Fiind mai renumită decât Victor Hugo sau Honoré de Balzac în Marea Britanie în anii 1830 și 1840, Sand este recunoscută ca una dintre cele mai notabile scriitoare ale erei romantice europene. Are la activ peste 50 de volume de diverse opere, inclusiv povestiri, piese de teatru și texte politice, alături de cele 70 de romane ale sale.

La fel ca străbunica sa, Louise Dupin, pe care o admira, George Sand a pledat pentru drepturile și pasiunile femeilor, a criticat instituția căsătoriei și a luptat împotriva prejudecăților unei societăți conservatoare. A fost considerată scandaloasă din cauza vieții sale amoroase turbulente, a adoptării unor haine masculine și a pseudonimului masculin.

Copilărie

Amantine Lucile Aurore Dupin, viitoarea George Sand, s-a născut pe 1 iulie 1804 pe strada Meslay din Paris, fiica sa fiind Maurice Dupin de Francueil (nepotul lui Claude Dupin) și Sophie-Victoire Delaborde. A fost strănepoata paternă a Mareșalului Franței Maurice de Saxe, iar din partea mamei sale, bunicul ei a fost Antoine Delaborde, maestru paumier și maestru ornitologist. O mare parte din copilărie a fost crescută de bunica sa, Marie-Aurore de Saxe, Madame Dupin de Francueil, la casa bunicii sale din satul Nohant, în provincia franceză Berry. Sand a moștenit casa în 1821, când bunica sa a murit și a folosit decorul în multe dintre romanele sale.

Relații notabile

În 1822, la vârsta de optsprezece ani, Sand s-a căsătorit cu (François) Casimir Dudevant, fiu al baronului Jean-François Dudevant din afara căsătoriei. Ea și Dudevant au avut doi copii: Maurice și Solange (1828–1899).

Casimir Dudevant

În 1825, a avut o aventură intensă, dar poate platonică, cu tânărul avocat Aurélien de Sèze. La începutul anului 1831, și-a părăsit soțul și a intrat într-o perioadă de „rebeliune romantică” de patru sau cinci ani. În 1835, a fost separată legal de Dudevant și a preluat custodia copiilor lor.

Sand a avut aventuri romantice cu romancierul Jules Sandeau (1831), prințul polono-rus Norbert Przanowski (februarie 1832 – vara 1833), scriitorul Prosper Mérimée, dramaturgul Alfred de Musset (vara 1833 – martie 1835), Louis-Chrysostome Michel, actorul Pierre-François Bocage, scriitorul Charles Didier, romancierul Félicien Mallefille, politicianul Louis Blanc și compozitorul Frédéric Chopin (1837–1847). Mai târziu în viață, a corespondat cu Gustave Flaubert și, în ciuda diferențelor lor de temperament și preferințe estetice, au devenit în cele din urmă prieteni apropiați.

Sand a fost, de asemenea, prietenă apropiată cu actrița Marie Dorval. Dacă au fost sau nu implicate fizic a fost dezbătut, dar niciodată verificat. Cele două s-au întâlnit în ianuarie 1833, după ce Sand i-a scris lui Dorval o scrisoare de apreciere în urma uneia dintre reprezentațiile ei. Sand a scris despre Dorval, inclusiv multe pasaje în care este descrisă ca fiind îndrăgostită de Dorval.

Portret executat de Thomas Sully, 1826

Doar cei care știu cât de diferiți am fost făcuți își pot da seama cât de complet îndrăgostită eram de ea... Dumnezeu îi dăduse puterea de a exprima ceea ce simțea... Era frumoasă și simplă. Nu fusese niciodată învățată nimic, dar nu exista nimic ce să nu știe instinctiv. Nu găsesc cuvinte pentru a descrie cât de rece și incompletă este natura mea. Nu pot exprima nimic. Trebuie să existe un fel de paralizie în creierul meu care împiedică ceea ce simt să găsească vreodată o formă prin care să se comunice... Când a apărut pe scenă, cu silueta ei lăsată, mersul ei apatic, privirea ei tristă și pătrunzătoare... Pot spune doar că a fost ca și cum aș fi privit un spirit întrupat.

Criticul de teatru Gustave Planche ar fi avertizat-o pe Sand să stea departe de Dorval. În mod similar, contele Alfred de Vigny, iubita lui Dorval din 1831 până în 1838, a avertizat-o pe actriță să stea departe de Sand, pe care o numea „blestemata aia de lesbiană”. În 1840, Dorval a jucat rolul principal într-o piesă scrisă de Sand, intitulată Cosima, iar cele două femei au colaborat la scenariu. Cu toate acestea, piesa nu a fost bine primită și a fost anulată după doar șapte reprezentații. Sand și Dorval au rămas prieteni apropiați pentru tot restul vieții lui Dorval.

Chopin

Sand a petrecut iarna anilor 1838–1839 cu Frédéric Chopin în Mallorca, la mănăstirea cartusiană (fostă abandonată) din Valldemossa. Călătoria în Mallorca a fost descrisă în lucrarea sa Un hiver à Majorque (O iarnă în Mallorca), publicată pentru prima dată în 1841. Chopin era deja bolnav de tuberculoză incipientă la începutul relației lor, iar petrecerea unei ierni reci și umede în Mallorca, unde nu au putut găsi o cazare adecvată, i-a exacerbat simptomele.

Sand și Chopin au petrecut, de asemenea, multe veri lungi la conacul lui Sand din Nohant, între 1839 și 1846, sărind doar peste 1840. Acolo, Chopin a scris multe dintre cele mai faimoase lucrări ale sale, inclusiv Fantezia în fa minor, op. 49, Sonata pentru pian nr. 3, op. 58 și Balada nr. 3, op. 47.

În romanul său Lucrezia Floriani, se spune că Sand l-a folosit pe Chopin ca model pentru un prinț est-european bolnav pe nume Karol. El este îngrijit de o actriță de vârstă mijlocie, trecută de perioada de glorie, Lucrezia, care suferă foarte mult din cauza afecțiunii sale pentru Karol. Deși Sand a susținut că nu a făcut o caricatură după Chopin, publicarea cărții și numărul mare de cititori ar fi putut exacerba antipatia lor ulterioară unul față de celălalt. După moartea lui Chopin, Sand a ars o mare parte din corespondența lor, lăsând doar patru scrisori care au supraviețuit între cei doi. Trei dintre scrisori au fost publicate în seria „Classiques Garnier” în 1968.

Sand si Chopin- pictura de Eugen Delacroix

O altă ruptură a fost cauzată de atitudinea lui Chopin față de fiica lui Sand, Solange. Chopin a continuat să fie cordial cu Solange după ce ea și soțul ei, Auguste Clésinger, s-au certat cu Sand din cauza banilor. Sand a considerat sprijinul lui Chopin pentru Solange extrem de neloial și o confirmare a faptului că Chopin o „iubise” întotdeauna pe Solange.

Fiul lui Sand, Maurice, nu-l plăcea pe Chopin. Maurice dorea să se impună drept „omul moșiei” și nu dorea să-l aibă pe Chopin drept rival. Maurice a eliminat două propoziții dintr-o scrisoare pe care Sand i-a scris-o lui Chopin când a publicat-o, deoarece considera că Sand era prea afectuos față de Chopin și Solange.

Chopin și Sand s-au despărțit cu doi ani înainte de moartea sa din mai multe motive. Chopin nu a fost niciodată chemat înapoi la Nohant; în 1848, s-a întors la Paris dintr-un turneu în Regatul Unit, pentru a muri în Place Vendôme în 1849. George Sand a lipsit în mod notabil de la înmormântarea sa.

În decembrie 1849, Maurice l-a invitat pe gravorul Alexandre Manceau să sărbătorească Crăciunul la Nohant. George Sand s-a îndrăgostit pasional de Manceau, acesta devenind iubitul, tovarășul și secretarul ei și au rămas împreună timp de cincisprezece ani, până la moartea lui.

Alexandre Manceau  1817-1865

Ultimii ani și moartea

George Sand nu a avut de ales decât să scrie pentru teatru din cauza dificultăților financiare. În Nohant, a exercitat chiar și funcțiile de medic de sat, studiind anatomia și remediile din plante cu doctorul Deschartres. Dar nu s-a limitat la Nohant și a călătorit în Franța, în special cu marele ei prieten Charles Robin-Duvernet  la Château du Petit Coudray sau în străinătate. În 1864, Sand s-a stabilit la Palaiseau împreună cu iubitul ei Manceau timp de câteva luni, unde l-a îngrijit în declinul său.

Sand a murit la Nohant, lângă Châteauroux, în departamentul Indre din Franța, pe 8 iunie 1876, la vârsta de 71 de ani. A fost înmormântată în cimitirul privat din spatele capelei de la Nohant-Vic. În 2003, planurile ca rămășițele ei să fie mutate la Panthéonul din Paris au stârnit controverse.

Pictura de Charles Louis Gratia, c.1835

Opinii politice

Sand a scris și critică literară și texte politice. În tinerețe, a luat partea săracilor și a clasei muncitoare, precum și a susținut drepturile femeilor. Când a început Revoluția din 1848, a fost o republicană ferventă. Sand și-a înființat propriul ziar, publicat într-o cooperativă muncitorească.

Din punct de vedere politic, a devenit foarte activă după 1841, iar liderii vremii s-au consultat adesea cu ea și i-au urmat sfaturile. A fost membră a guvernului provizoriu din 1848, publicând o serie de manifeste înflăcărate. În timp ce mulți republicani au fost închiși sau au plecat în exil după lovitura de stat a lui Louis-Napoléon Bonaparte din decembrie 1851, ea a rămas în Franța, a menținut o relație ambiguă cu noul regim și a negociat grațieri și reducerea pedepselor pentru prietenii ei.

Sand a fost cunoscută pentru implicarea și scrierile sale în timpul Comunei de la Paris din 1871, unde a luat poziție pentru adunarea de la Versailles împotriva comunardilor, îndemnându-i să ia măsuri violente împotriva rebelilor. Ea a fost consternată de violența Comunei din Paris, scriind: „Oribila aventură continuă. Cer răscumpărări, amenințări, arestări, judecă. Au preluat toate primăriile, toate stabilimentele publice, jefuiesc munițiile și proviziile de alimente.”

Critică

„George Sand a fost o idee. Ocupă un loc unic în epoca noastră. Alții sunt oameni mari... ea a fost o femeie mare.”

 Victor Hugo, Funeraliile lui George Sand

Scrierile lui Sand au fost extrem de populare în timpul vieții sale, iar ea a fost foarte respectată de elita literară și culturală din Franța. Victor Hugo, în discursul funebru pe care l-a rostit la înmormântarea ei, a spus că „lira era în ea”.

„În această țară a cărei lege este să desăvârșească Revoluția Franceză și să înceapă cea a egalității sexelor, fiind parte a egalității bărbaților, era nevoie de o femeie mare. Era necesar să se demonstreze că o femeie poate avea toate darurile masculine fără a-și pierde niciuna dintre calitățile ei angelice, poate fi puternică fără a înceta să fie tandră... George Sand a dovedit acest lucru.”

Victor Hugo, Funeraliile lui George Sand

Eugène Delacroix a fost un prieten apropiat și i-a respectat darurile literare. Flaubert a fost un admirator neînfricat. Honoré de Balzac, care o cunoștea personal pe Sand, a spus odată că, dacă cineva credea că scrie prost, este pentru că propriile standarde de critică erau inadecvate. De asemenea, a remarcat că modul în care ea trata imaginile în operele sale arăta că scrisul ei avea o subtilitate excepțională, având capacitatea de a „pune virtual imaginea în cuvânt”. Alfred de Vigny o numea „Sappho”.

Nu toți contemporanii ei o admirau pe ea sau scrisul ei: poetul Charles Baudelaire a fost un critic contemporan al lui George Sand: „Este proastă, greoaie și vorbăreață. Ideile ei despre morală au aceeași profunzime a judecății și delicatețea sentimentului ca cele ale femeilor de serviciu și ale femeilor întreținute... Faptul că există bărbați care s-ar putea îndrăgosti de această târfă este într-adevăr o dovadă a umilinței bărbaților din această generație.”

Influențe asupra literaturii

Fiodor Dostoievski „a citit mult din numeroasele romane ale lui George Sand” și i-a tradus La dernière Aldini în 1844, doar pentru a afla că aceasta fusese deja publicată în limba rusă. În perioada sa de maturitate, a exprimat o atitudine ambiguă față de ea. De exemplu, în nuvela sa Notes from Underground, naratorul se referă la sentimentele pe care le exprimă astfel: „Mă lansez în acel moment în subtilități europene, inexplicabil de nobile, à la George Sand”.

Poeta engleză Elizabeth Barrett Browning (1806–61) a scris două poezii: „Către George Sand: O dorință” (1853) și „Către George Sand: O recunoaștere”. Poetul american Walt Whitman a citat romanul lui Sand, Consuelo, ca fiind unul dintre preferatele sale, iar continuarea acestui roman, La Comtesse de Rudolstadt, conține cel puțin câteva pasaje care par să fi avut o influență foarte directă asupra sa.

Pe lângă influențele sale asupra literaturii engleze și ruse, scrierile și opiniile politice ale lui Sand au influențat numeroși autori din secolul al XIX-lea din Spania și America Latină, inclusiv pe Gertrudis Gómez de Avellaneda, scriitoarea născută în Cuba, care a publicat și a trăit și ea în Spania. Criticii au observat asemănări structurale și tematice între Indiana de George Sand, publicată în 1832, și romanul anti-sclavie Sab de Gómez de Avellaneda, publicat în 1841.

În primul episod din „Uvertura” la „Drumul lui Swann” – primul roman din seria „În căutarea timpului pierdut” de Marcel Proust – un tânăr Marcel, disperat, este calmat de mama sa în timp ce aceasta citește din „François le Champi”, un roman care (se explică) a făcut parte dintr-un cadou de la bunica sa, roman care includea și „La Mare au Diable”, „La Petite Fadette” și „Les Maîtres Sonneurs”. Ca în multe episoade care implică arta din „À la recherche du temps perdu”, această reminiscență include comentarii asupra operei. Dar în „Timpul recâștigat”, Proust scrie că „stiloul” lui George Sand... nu mi se mai părea, așa cum i se păruse atât de mult timp mamei mele, înainte ca ea să ajungă treptat să-și modeleze gusturile literare după ale mele, cel puțin un stilou magic.

Sand este menționată și în eseul de lungă durată al Virginiei Woolf, „O cameră proprie”, alături de George Eliot și Charlotte Brontë, ca fiind „toate victime ale conflictelor interioare, așa cum dovedesc scrierile lor, au căutat în mod ineficient să se ascundă folosind numele unui bărbat”.

Referințe literare frecvente la George Sand apar în „Possession” (1990) de A. S. Byatt și în piesa de teatru „Voyage”, prima parte a trilogiei „Coasta Utopiei” de Tom Stoppard (2002). George Sand apare în Zorro de Isabel Allende, purtând încă numele ei de botez, în rolul unei tinere îndrăgostite de Diego de la Vega (Zorro).

Chopin, Sand și copiii ei sunt personajele principale ale piesei de teatru a scriitorului polonez Jarosław Iwaszkiewicz, „O vară în Nohant”, care a avut premiera în 1930. Piesa, care prezintă etapa finală a relației dintre scriitor și compozitor, a fost adaptată de cinci ori de Televiziunea Poloneză: în 1963 (cu Antonina Gordon-Górecka în rolul lui Sand și Gustaw Holoubek în rolul lui Chopin), în 1972 (cu Halina Mikołajska și Leszek Herdegen), în 1980 (cu Anna Polony și Michał Pawlicki), în 1999 (cu Joanna Szczepkowska, care a interpretat-o ​​pe Solange în versiunea din 1980, și cu Piotr Skiba) și în 2021 (cu Katarzyna Herman și Marek Kossakowski). Chopin, Sand și copiii ei apar și în romanul din 2022 „Pe scurt, o viață delicioasă” de Nell Stevens, unde apar ca personaje principale.

Moștenire

În film

George Sand este interpretata de Merle Oberon în A Song to Remember, de Patricia Morison în Song Without End, de Rosemary Harris în Notorious Woman, de Judy Davis în filmul britanico-american din 1991 al lui James Lapine, Impromptu; și de Juliette Binoche în filmul francez din 1999, Children of the Century (Les Enfants du siècle). De asemenea, în George Who? (franceză: George qui?), un film biografic francez din 1973, regizat de Michèle Rosier și cu Anne Wiazemsky în rolurile principale în rolul lui George Sand, Alain Libolt și Denis Gunsbourg. În filmul polonez din 2002, Chopin: Desire for Love, regizat de Jerzy Antczak, George Sand este interpretată de Danuta Stenka. În filmul francez Flashback, regizat de Caroline Vigneaux, George Sand este interpretată de Suzanne Clément. George Sand este interpretată și de Nine D'Urso în serialul TV din 2025 La rebelle: Les aventures de la jeune George Sand. Serialul prezintă o relație intimă dintre D'Urso și Barbara Pravi (care o interpretează pe Marie Dorval).

Muzee

Casa lui Sand, acum Casa lui George Sand din departamentul Indre, a fost achiziționată de statul francez și este un muzeu dedicat ei.

Muzeul Vieții Romantice, din arondismentul 9 din Paris, deține numeroase amintiri dedicate lui Sand.

Opera

Romane

Rose și Blanche (1831, cu Jules Sandeau)

Indiana (1832)

Valentine (1832)

Lélia (1833)

Andréa (1833)

Mattéa (1833)

Jacques (1833)

Kouroglou / Epopeea persană (1833)

Leone Leoni (1833)

André (1834)

Marchiza (1834)

Simon (1835)

Mauprat (1837)

Maeștrii mozaici (1837)

Orco (1838)

Uscoque (sau Corsarul) (1838)

Spiridion (1839)

Pauline (1839)

Horace (1840)

Tovarășul Turului Franței (Tâmplarul Călător sau Tovarășul Turului Franței) (1840)

Consuelo (1842)

Cel/Cea/Cei/Cele Contesa de Rudolstadt (1843, o continuare a romanului Consuelo)

Jeanne (1844)

Teverino (1845) (tradus ca Gelozie: Teverino)

Păcatul domnului Antoine (1845)

Morarul din Angibault (1845)

Lacul diavolului (1846)

Lucrezia Floriani (1846)

Vagabondul de la țară (1847)

Micuța Fadette (1849)

Castelul Desertelor (1850)

Povestea adevăratei Gribouille (1851, tradusă ca Povestea misterioasă a blândului Jack și a lordului Bumblebee

Cimpoierii (1853)

Isidora (1853)

La Daniella (1857)

Lorzii galanți din Bois-Dore (sau Domnii rafinați din Bois-Dore) (1857)

Ea și el (1859)

Narcis (1859)

Jean de la Roche (1859)

Omul de zăpadă (1859)

Orașul negru (1860)

Marquis de Villemer (1860)

Valvedre (1861)

Antonia (1863)

Domnișoara La Quintinie (1863)

Laura sau Călătoria în cristal (1864)

Domnul Sylvestre (1866)

Ultima iubire (1866, dedicată lui Flaubert)

Domnișoara Merquem (1868)

Un roman care rulează (1870)

Frumosul Lawrence (1870, o continuare a romanului Un roman care rulează)

Malgretout (1870)

Cesarine Dietrich (1871)

Nanon (1872)

Sora mea Jeanne (1874)

Flamarande (1875)

Cei doi frați (1875, o continuare a romanului Flamarande)

Marianne (1876)

Turnul din Percemont (1876)

Piese de teatru

Gabriel (1839)

Cosima sau Ura în dragoste (1840)

Cele șapte corzi ale lirei (tradus ca O versiune feminină a legendei lui Faust: Cele șapte corzi ale lirei) (1840)

François, copilul găsit (1849)

Claudie (1851)

Nunta Victorinei (1851)

Teascul de vin (1853)

Adaptare franceză a romanului Cum vă place (1856)

Paveaua (1862)

Marchizul de Villemer (1864)

Crinul japonez (1866)

Celălalt (1870, cu Sarah Bernhardt)

O faptă bună nu e niciodată irosită (1872)

Autobiografie

Călătorii în Auvergne (schiță autobiografică, 1827)

O iarnă în Majorca (1842)

Povestea vieții mele (autobiografie până la revoluția din 1848; 1855)

Niccolo Paganini - La Campanella

Sfintii apostoli Petru si Pavel

Daca ar fi sa gasesc o alta denumire pentru Sarbatoarea Sfintilor Petru si Pavel, as opta pentru "Sarbatoarea dragostei lui Hristos". Aceasta pentru ca mi se pare ca in aceasta zi ii sarbatorim pe cei doi Apostoli in care dragostea lui Hristos a lucrat in modul cel mai socant cu putinta. De asemenea, sarbatoarea de azi ne arata ca Hristos, prin lucrarea minunata a dragostei Lui, ii face frati pe cei care mai inainte erau dusmani.

Pavel, sau Saul cum era numit la acel moment, a fost unul dintre cei mai mari prigonitori ai Apostolilor lui Hristos. In fervoarea sa pentru legea iudaica, Saul a prigonit atat de tare Biserica lui Hristos, incat aproape a desfiintat-o pe cea din Ierusalim. Ucenic al lui Gamaliel, Saul era foarte invatat in teologia iudaica si era probabil pe drumul care ducea la cele mai inalte demnitati iudaice. Cu siguranta, Saul era privit de crestini ca unul dintre inainte-mergatorii lui Antihrist.

De cealalta parte, Petru era fostul Simon, pescar impreuna cu fratele sau, Andrei. Dupa cum bine stim, Andrei este cel ce a ajuns sa pescuiasca oameni pe tarmul Marii Negre si este Ocrotitorul Romaniei. Fratele sau, insa, a avut probabil cea mai tumultoasa relatie cu Hristos dintre toti Apostolii. Este binecunoscuta lepadarea lui Petru de Hristos in momentul Patimilor Mantuitorului. Cu cateva ore in urma, Petru declarase ca va merge cu Hristos pana la moarte.
Ce schimba insa situatia? Cursul istoriei este nemilos, in mod normal Saul nu ar fi devenit niciodata Pavel, iar Petru ar fi sfarsit probabil asemanator lui Iuda. Dar Hristos a inviat, luminand lumea; mortii s-au ridicat din morminte si ceea ce omului i se parea cu neputinta a fost realizat de Dumnezeu.

Petru s-a pocait cu lacrimi de lepadarea sa, si a crezut pana la moarte in Invierea Mantuitorului. El, care adormise la rugaciune dar vrusese sa-L apere cu arma pe Hristos, care L-a urmat catre Patimi dar s-a lepadat de El de trei ori intr-un timp atat de scurt, a "plans cu amar"; si apoi, dupa Pogorarea Sfantului Duh, dragostea pentru Hristos, insufletita de lucrarea Mangaietorului, a izbucnit in lume si n-a mai fost nimic care s-o poata stavili. Moartea sa la Roma este o izbanda a vietii in Hristos, incununarea jertfelniciei cu care s-a impodobit Petru, cel de dupa Inviere.

Iar Saul a devenit Pavel, pentru ca Necunoscutul i s-a aratat pe un drum din Asia Mica. Ce schimbare naucitoare! Cel care ii prigonea cu furie pe ucenicii Domnului, ajungea in cativa ani sa declare: "nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine". Pavel este fara indoiala cea mai uimitoare rasturnare de situatie din istorie. Pavel nici macar nu L-a vazut pe Hristos atata timp cat Acesta a propovaduit pe pamant. Duhul Sfant i L-a facut insa atat de cunoscut dupa convertire, incat fostul prigonitor, cel care nu-L cunoscuse pe Hristos decat ca pe un obiect al urii sale, le scria crestinilor din Roma: "Cine ne va desparti de iubirea lui Hristos? Oare necazul? sau stramtorarea? sau prigoana? sau foametea? sau golatatea? sau primejdia? sau sabia?!".
Pe cei doi Apostoli, noi, Biserica lui Hristos, ii numim "mai intai pe scaun sezatori si lumii invatatori". Ei sed pe scaunele pe care li le-a gatit Hristos mai inainte de intemeierea lumii si sunt "mai intai sezatori" tocmai pentru ca au fost mai intai "lumii invatatori"; pentru ca au cucerit lumea, mai mult decat ar putea s-o faca vreodata un imperiu. Iar arma cu care au luptat este imbatabila, pentru ca de atunci si pana acum dragostea lui Hristos nu a dat gres niciodata.

Sursa - Crestin Ortodox , Paul Cocei