Duminica a 2-a după Paşti (a Sfântului Apostol Toma)

 

“Degetul lui Toma a ajuns condeiul dreptei credinte”
Ioan 20, 19-31
În ziua cea dintâi a săptămânii, fiind seară şi uşile fiind încuiate, acolo unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijlocul lor şi le-a zis: Pace vouă! Şi, zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii văzându-L pe Domnul. Atunci Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi.
Şi, spunând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi. Însă Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci i-au spus lui ceilalţi ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. Şi, după opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, şi Toma era împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijlocul lor şi a zis: Pace vouă! Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele, şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea, şi nu fi necredincios, ci credincios! A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut! Iisus a făcut înaintea ucenicilor Săi şi alte multe minuni, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris ca să credeţi că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, viaţă să aveţi în numele Lui.
Hristos se defineşte pe Sine ca Adevărul. Tot el se defineşte pe Sine drept Învierea şi Viaţa. Textul evanghelic pe care Biserica îl propune spre meditaţie credincioşilor creştini în această primă duminică de după măritul praznic al Învierii din morţi a lui Hristos Domnul este unul dramatic, cutremurător. Sfântul Toma are privilegiul de a întâlni pe Învăţătorul după ratarea primei întâlniri a Acestuia cu Apostolii imediat după Învierea Sa din morţi. După opt zile de zbucium interior, de întrebări pe care cu siguranţă le-a experiat după dialogul cu ceilalţi Apostoli pentru care întâlnirea cu Învăţătorul înviat a readus speranţa şi bucuria, iată şi pe Apostolul Toma pe cale să-şi vadă visul cu ochii, anume ceea ce cu fermitate spusese fraţilor săi Apostoli, să pipăie cu propriile mâini şi să vadă cu ochii proprii locul cuielor care au provocat suferinţa şi moartea Dumnezeu-Omului, Adevărul, Lumina, Viaţa oamenilor şi a întregii lumi. Dar evenimentul întâlnirii îl copleşeşte pe Apostolul numit al îndoielii, al neîncrederii prin prisma raţiunii exegetice. Dar după cum între divin şi uman e distanţă, interval incomensurabil, gândurile omului fiind departe de cele ale lui Dumnezeu, după avântul impetuos al Sfântului Toma şi izbucnirea lui revendicativă în faţa celorlalţi ucenici, atitudinea sa devine una cu totul alta, sfioasă, smerită, pentru că Domnul înviat se oferă pe Sine spre a fi cercetat empiric, invitându-l prietenos să facă ceea ce dorise.

Hristos acceptă provocarea ucenicului
Raţiunea în avântul ei analitic şi voinţa în exerciţiul cercetării minuţioase, empirice a urmelor calvarului Golgotei la Cel ce S-a adus jertfă pentru noi oamenii Părintelui ceresc se opreşte pentru ca întreaga fiinţă a Sfântului Toma să se plece cuviincios în faţa lui Dumnezeu Adevărul. Dumnezeu Cel ce se descoperea şi se prezenta pe Sine poporului Israel de o manieră imperativă ca singurul Dumnezeu, iată că acum din gura omului aude în extazul doxologic al acestuia cuvintele „Domnul meu şi Dumnezeul meu“. Ceea ce se profeţise imperativ în Vechiul Testament, anume că poruncile divine vor fi transferate de pe piatra rece în inima caldă, fierbinte şi plină de entuziasmul credinţei a credinciosului mărturisitor, se împlineşte. Transferul adevărului din aria obiectivităţii exterioare în interioritatea subiectivă se petrece acum prin corelarea voinţei omului cu cea a lui Dumnezeu Care vrea mântuirea şi sfinţirea oamenilor. Adevărul din ipostaza fiinţială, obiectivă, impenetrabilă devine unul personal şi comunitar pentru oameni, pentru că iubirea divină încarnată şi jertfită suportă iar o chenoză, anume venirea Celui înviat la Sfântul Toma pentru a se oferi analizei, verificării de către acesta a misterului trupului înviat al lui Hristos. Dumnezeu îşi arată încă o dată disponibilitatea absolută pentru om, coborând la nivelul mental, afectiv al acestuia pentru a-l face să înţeleagă că este un Dumnezeu pentru om, cu iubire pentru acesta şi că de fapt existenţa în lume a acestuia e în planul divin al comuniunii cognitive şi iubitoare. Oricât de mult ar vrea omul să atragă absolutul divin, dar şi cel cosmic şi însăşi taina persoanei umane în reţeaua limitată a sinei sale raţionale, afective şi voliţionale, el trebuie să înţeleagă că realitatea absolută este dincolo de sine, anume în cel infinit ca existenţă de Sine, Dumnezeu Creatorul şi Mântuitorul. Dumnezeu a venit la om pentru a fi cu el, dar după cum taina divinităţii este dincolo de ceea ce omul poate înţelege, venirea şi înfăţişarea lui Hristos către Toma confirmă această venire divină. Hristos acceptă provocarea ucenicului care este copleşit de acest răspuns liber şi iubitor al Stăpânului Său. El nu mai doreşte să verifice rănile trupului înviat al lui Hristos, dimensiunea exerciţiului analitic, raţional se estompează pentru că este un alt moment, unul al întâlnirii faţă către faţă cu Dumnezeu-Omul. Este momentul întâlnirii, al extazului, al bucuriei participării la taina descoperirii de Sine iubitoare a lui Dumnezeu şi integratoare, totodată, cu înţelegere şi dor în ordinea divină.

Învierea nu e un spectacol în ordinea firii create
Omul nu mai are timp de a verifica, cerceta, cumula date, cunoştinţe, ci el vede pe Dumnezeu în faţa Căruia la acest moment al întâlnirii adoptă singura atitudine posibilă. Este atitudinea adoratoare, doxologică, recunoscătoare, de pe piscul sublim al actului religios. În acest moment, Sfântul Toma nu poate rosti, copleşit de fiorul sacru al prezenţei fulgurante a lui Hristos Înviat în faţa sa, decât „Domnul Meu şi Dumnezeul Meu“. După acest moment sublim va avea posibilitatea să reflecteze la această întâlnire, să analizeze detaliile, să se raporteze anamnetic la acel moment unic în care a beneficiat de darul maxim al coborârii lui Dumnezeu la el. Acest eveniment - kairos - îi arată măreţia divină infinită, aceea de a pătrunde şi a fi prezentă în omul muritor chemat de la moarte la viaţă prin Hristos înviat, începătură a învierii celor adormiţi. Iar acesta este adevărul voit şi lucrat tainic, dar eficient şi definitiv de Dumnezeu pentru om. Învierea nu e un spectacol în ordinea firii create, a cosmosului şi a vieţii omului pentru ca acesta să fie copleşit şi anesteziat de o grandoare divină evidentă în forţa legilor cosmice şi a miracolului vieţii, ci este chenoza divinului pentru coexistenţa cu omul în parcursul său mundan, Dumnezeu cu noi, parcurs promis la întrupare şi realizat gradual în învierea spirituală a omului prin locuirea harului divin în interioritatea acestuia, pregătindu-l pentru învierea eshatologică. Învierea spirituală se săvârşeşte prin naşterea întru Evanghelie şi harul Tainelor, culminând cu unirea euharistică, medicamentul nemuririi şi învierii după făgăduinţa hristică şi înţelegerea şi experienţa eclesială. Adevărul Învierii este unul evident pentru mărturisitorul creştin, pentru cel care vede spiritual şi aude cuvintele lui Hristos din exerciţiul intelectual al lecturii textului biblic în care are conştiinţa evidentă şi clară că îi vorbeşte Dumnezeu, din ascultarea cuvântului în cadrul cultului divin public ce culminează cu Sfânta Liturghie, prin unirea harică şi euharistică cu Hristos Cel Ce S-a lăsat şi S-a oferit pentru experimentul empiric dorit de Sfântul Toma care s-a transformat apoi în mărturisirea de credinţă creştină „Domnul meu şi Dumnezeul meu“. Or, la această experienţă a mărturiei ca vedere spirituală a Cuvântului lui Dumnezeu întrupat şi înviat pentru noi este chemat fiecare credincios care a primit pe Hristos şi s-a îmbrăcat în haina de lumină a Lui, a primit pecetea cunoştinţei spirituale a Duhului Sfânt şi se uneşte cu El prin Trupul şi Sângele Său în actul dăruirii de Sine în ceea ce este deja, aparţine Lui, omul şi lumea acestuia. Această experienţă spirituală devine posibilă şi constituie temeiul de neclintit pentru omul credincios care cunoaşte pe Hristos, îi împlineşte poruncile ce sunt expresia iubirii Sale pentru om şi experiază comuniunea iubitoare şi îndumnezeitoare prin perihoreza sacramentală a orizontului eclesial, pregustarea istorică şi temporală a Împărăţiei iubirii veşnice a lui Dumnezeu în viaţa de aici prin ceea ce numim învierea spirituală, prima înviere în harul Bisericii lui Hristos din lume.
Pentru Biserica primelor veacuri, Învierea a reprezentat evenimentul unei totale biruinţe divine în fiecare sferă a realităţii. Părinţii Bisericii au interpretat acest moment al venirii lui Hristos la Sfântul Toma în sensul realismului biblic şi teologic şi al mistagogiei, anume al experienţei existenţial-spirituale ce face din evenimentul biblic momentul, clipa întâlnirii şi comuniunii oricărui creştin iubitor şi mărturisitor cu Hristos în viaţa sa.

Îndoiala lui Toma face şi mai vădită Învierea Domnului
Creştinul este chemat la adevărul lui Hristos care nu ţine de raţionalitatea sa şi de ritmul vieţii cotidiene cu proiectele socio-profesionale şi familiale în care este prezent Hristos prin binecuvântarea Sa permanentă, adevăr veşnic şi mântuitor pe care mulţi dintre creştini cu scepticismul, neîncrederea lor, cu grijile veacului îl ratează. Evenimentul relatat de Evanghelia de astăzi invită pe toţi la încredere în adevărul rostit de Hristos şi care este Hristos Însuşi care aşteaptă pe fiecare dintre noi să venim la El să-L simţim aproape şi interior nouă în iubirea ce iluminează şi transfigurează prin această dăruire în braţele mântuitoare ale Fiului lui Dumnezeu. E invitaţia de a rosti şi simţi cu Sfântul Toma „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“. Sfântul Ioan Gură de Aur, de exemplu, ne invită să lecturăm şi să medităm la admirabilele sale gânduri legate de acest eveniment. A fost „rânduiala lui Hristos ca să lipsească Toma, pentru ca îndoiala lui să facă şi mai vădită Învierea. Dacă Toma n-ar fi lipsit şi nu s-ar fi îndoit de Înviere, Mântuitorul nu ar fi risipit îndoiala, şi minunea Învierii ar fi smintit încă pe mulţi. Dar îndoiala lui Toma a ajuns leac pentru toţi îndoielnicii. Uită-te, te rog! Mântuitorul nu aşteaptă să afle de la ucenici de îndoiala lui Toma. N-a fost mai întâi înştiinţat şi apoi a învăţat. Ci, ca să-l convingă pe Toma că era de faţă, chiar când nu era văzut, şi ca să-l facă să-şi cerceteze singur îndoiala, îi spune: Adu degetul tău încoace, după cum ai spus, şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios“ (Ioan 20, 27). Domnul arată că nu-i credincios cel care caută să se încredinţeze, ci cel care slujeşte credinţei. Pentru Sfântul Ioan, evenimentul este unul de evidenţiere a adevărului creştin unic pentru Biserica cea una a lui Hristos care manifestă recunoştinţa perpetuă exprimată astfel: „Totuşi să mulţumim bunătăţii şi îngăduinţei lui Dumnezeu, că degetul lui Toma a ajuns condeiul dreptei credinţe, care a rupt laţurile ereticilor şi a astupat gurile celor care îndrăznesc să spună că Domnul în aparenţă s-a îmbrăcat cu trup şi în aparenţă a murit. Degetul lui Toma a pus capăt îndoielilor ereticilor, ca şi degetul acela faţă de care n-au avut nici o putere magii egipteni, zicând: Degetul lui Dumnezeu este acesta“ (Ieş., 8, 19).
În altă predică, el pune, cu retorica sa binecunoscută, întrebarea la care oferă şi răspunsul într-o viziune euharistică pentru ascultătorii săi: „Fie, Stăpâne, ai mâncat şi ai stat la masă cu ucenicii înainte de Patimi, dar pentru ce petreci cu ei după Înviere? Ca să-i încredinţezi şi pe ei, şi pe Toma de Înviere, răspunde Domnul. Într-adevăr, dacă, după ce a făcut Domnul asta, mai sunt încă şi acum unii care nu cred în Învierea Domnului, ai mai fi putut, oare, convinge gurile cele neînfrânate ale acelora care îndrăznesc să grăiască cu uşurinţă orice despre viaţa Mântuitorului, de n-ar fi asta, de n-ar fi mâncat şi n-ar fi băut cu ei? De aici învăţăm să cinstim Masa cea Dumnezeiască şi Tainică.“

Nevoia de certitudini
Referitor la cuvintele lui Hristos cu ecou dincolo de evenimentul circumscris istoric, dar paradigmatic şi tipologic pentru creştini, în sensul că ceea ce face Hristos o dată, în planul istoric al Revelaţiei, El face spiritual, sacramental prin Duhul Sfânt, pentru toţi în timpul eclesial „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!“ Acelaşi Părinte afirmă: „Nu L-ai văzut cu ochii pe Hristos înviat, dar Îl vezi cu ochii credinţei înviat! Nu L-ai văzut cu privirile acestea pe El înviat, dar Îl vezi înviat prin minunile Apostolilor. Arătarea minunilor te duce la privirea prin credinţă a lui Hristos înviat. De aceea, cu mult mai mare şi mai puternică dovadă despre Învierea Lui au fost minunile făcute în numele Lui decât arătarea Lui înviat. Vrei să vezi că minunile ne încredinţează mai mult de Învierea Lui decât dacă S-ar fi arătat tuturora? Ascultaţi cu luare-aminte! Mulţi se întreabă şi spun: Pentru ce după Înviere nu S-a arătat îndată iudeilor? Întrebarea aceasta însă e de prisos şi zadarnică! Dacă avea să-i atragă prin asta la credinţă, apoi Hristos S-ar fi arătat după Înviere tuturora. Dar Lazăr e dovada că nu i-ar fi atras dacă li S-ar fi arătat după Înviere. L-a înviat pe Lazăr cel mort de patru zile; Lazăr mirosea, putrezise, era legat cu feşe, şi a făcut să iasă din mormânt în văzul tuturora; cu toate acestea, nu numai că nu i-a atras la credinţă, ci chiar i-a şi supărat. Da, au venit şi au voit chiar să-L omoare pentru asta (Ioan 11, 47-53). Dacă a înviat pe altul, şi nu au crezut, oare nu s-ar fi pornit iarăşi cu furie împotriva Lui dacă li S-ar fi arătat după Înviere?… Minunea aceasta e cea mai mare dovadă a Învierii; atrage mai uşor la credinţă decât Învierea însăşi. Că minunile săvârşite în numele Lui au putut convinge pe oameni mai mult decât vederea lui Hristos înviat se vede de aici: Hristos a înviat şi S-a arătat ucenicilor Săi; cu toate acestea, s-a găsit un necredincios şi între aceia: Toma cel numit Geamănul; a avut nevoie să-şi pună mâinile în semnul cuielor; a avut nevoie să vadă coasta Lui (Ioan 20, 24-28). Dacă ucenicul acela, care a stat cu El trei ani, care a stat la masă cu Stăpânul, care a văzut semne şi minuni mari, care a auzit cuvintele Stăpânului şi L-a văzut înviat, dacă el nu a crezut mai înainte, până ce n-a văzut semnele cuielor şi rănile suliţei, te întreb, cum avea să creadă lumea dacă-L vedea pe El înviat? Cine ar putea spune asta? Dar vă voi da şi o altă dovadă în afară de aceasta, că minunile au mai multă putere de convingere decât arătarea Lui înviat. Când a auzit tot poporul spunând ologului: În numele lui Iisus Hristos, scoală-te şi umblă!, au crezut în Hristos trei mii, chiar cinci mii de bărbaţi, pe când ucenicul n-a crezut, cu toate că L-a văzut înviat. Vezi că minunea asta te face să crezi mai uşor în Înviere? De vederea lui Hristos înviat s-a îndoit chiar ucenicul Lui, pe când la vederea minunii vindecării ologului au crezut chiar duşmanii Lui. Aşa că dovada minunii e mai puternică decât dovada arătării. I-a atras mai mult pe iudei şi i-a convins de învierea lui Hristos.“

Simţul prin excelenţă
Teologic, părintele André Scrima a remarcat faptul că această duminică vorbeşte despre atingere, o dimensiune specifică de altfel ordinii cunoaşterii experienţiale, concrete, biblice, evidenţiate de gândirea contemporană, despre punerea mâinii lui Toma în coasta lui Hristos. Regăsim aici binomul Ioan - Toma, ce revelează moduri de „atingere“: Ioan odihneşte la sânul Domnului, aşa cum Hristos odihneşte în sânul Tatălui. Or, atingerea, departe de a fi o percepţie grosolană, cum se pretinde câteodată, este simţul prin excelenţă. E simţul unic, s-ar putea spune. „Eu văd“, „Eu aud“, „Eu mănânc“ este o atingere, un contact. Cunoaştem datorită ştiinţei celei mai avansate că toate aceste acte fac să intervină o anumită calitate de vibraţii care ne ating. A fi un trup înseamnă a atinge. Gestul Apostolului Toma înseamnă: iată realul, Adevărul - Hristos este acolo. A fi un trup înseamnă a mânca, dar de asemenea a fi mâncat. La capătul acestui simţ unic care e atingerea stă aşadar atitudinea de acceptare sau de refuz. În vârful degetelor lui Toma se precizează hotărârea fundamentală. Hristos îşi dăruieşte propriul Trup, iar Toma atinge acest Trup de viaţă, pecetluit de Duhul Sfânt, plin de Duhul Sfânt (Ioan 6, 27), pe care Dumnezeu l-a însemnat cu pecetea Sa. Totul este la persoana întâi, pentru eul propriu vocaţional pentru divin.

În această epocă a ştiinţei şi a tehnicii, aceste cuvinte sunt pentru unii mai greu de înţeles, dar ştiinţele deschid şi spre Învierea lui Hristos. Fizicianul F.J. Tipler afirmă că Învierea este posibilă fizic, iar adevărul despre învierea trupurilor ar trebui să se bazeze pe evidenţe fizice pentru că nu ţine de creaţie, ci de Creatorul Unic şi Absolut care dă şi susţine dinamic legile creaţiei Sale. În neuroştiinţe, A.B. Newberg afirmă adevărul despre conştiinţa superlucidă a viziunii mistice (The Mystical Mind), ceea ce confirmă adevărul venirii lui Dumnezeu la om prin paradigma despre care dau mărturie profeţii sau sfinţii bineplăcuţi lui Dumnezeu de ieri, astăzi şi de totdeauna. Această viziune l-a purtat pe Sfântul Toma la apostolat, la misiunea de extindere a Bisericii lui Hristos în lume pentru care a şi suferit martiriu, cu încununare de vederea lui Hristos în slava veşnică, după paradigma primului martir creştin, Sfântul Ştefan. Pericopa evanghelică a timpului pascal este invitaţie la convertire reală la Hristos şi participare la taina îndumnezeirii şi învierii ce se lucrează încă din veac cu depăşirea unui formalism creştin, declarativ ce duce la lipsa de participare la viaţa reală a Bisericii a multor creştini de astăzi.

Preot prof. dr.

Gheorghe Petraru Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“ Iaşi

Sursa:ziarullumina.ro

Izvorul Tamaduirii

Izvorul Tamaduirii - praznic inchinat Maicii Domnului

In fiecare an, in prima vineri dupa Pasti, Biserica Ortodoxa sarbatoreste Izvorul Tamaduirii. Este un praznic inchinat Maicii Domnului, menit sa arate rolul Fecioarei Maria in lucrarea mantuirii oamenilor. Numele de Izvorul Tamaduirii aminteste de o serie de minuni savarsite la un izvor aflat in apropierea Constantinopolului.

Potrivit traditiei, Leon cel Mare, cu putin timp inainte de a ajunge imparat, se plimba printr-o padure din apropierea Constantinopolului. Intalneste un batran orb care ii cere sa-i dea apa si sa-l duca in cetate. Leon va cauta in apropiere un izvor, dar nu va gasi.La un moment dat, a auzit-o pe Maica Domnului spunandu-i: "Nu este nevoie sa te ostenesti, caci apa este aproape! Patrunde, Leone, mai adanc in aceasta padure si luand cu mainile apa tulbure potoleste setea orbului si apoi unge cu ea ochii lui cei intunecati". Leon va face ascultare si astfel, va gasi un izvor din care ii va da orbului sa bea. Ii va spala fata cu aceasta apa, iar orbul va incepe sa vada. Dupa ce a ajuns imparat, Leon a construit langa acel izvor o biserica. Mai tarziu, imparatul Justinian (527-565), care suferea de o boala grea, s-a vindecat dupa ce a baut apa din acest izvor. Ca semn de multumire a construit o biserica si mai mare. Aceasta biserica a fost distrusa de turci in anul 1453.

De-a lungul timpului, apa acestui izvor a vindecat multe boli si a tamaduit diferite rani si suferinte. Credinciosii care merg la Istanbul (numele nou al vechii cetati a Constantinopolului), se pot inchina in biserica Izvorului Tamaduirii. Actuala constructie este din secolul al XIX-lea, dar la subsolul acesteia se afla un paraclis din secolul al V-lea unde exista pana astazi izvorul cu apa tamaduitoare din trecut.

De Izvorul Tamaduirii, se sfintesc apele

Crestinii ortodocsi vin in aceasta zi la biserica pentru a lua parte la slujba de sfintire a apei, cunoscuta si sub numele de Aghiasma Mica.In vorbirea populara, aghiasmei i se mai spune si aiasma. Cuvantul aiasma vine de la iazma. In DEX, cuvantul iazma, iezme, cu sensul de "aratare urata si rea, naluca, vedenie", este indicat ca si in DLR cu etimologie necunoscuta.Se cere o explicatie in legatura cu sensul cuvantului iasma-iazma, de "aratare urata si rea, naluca, vedenie", contrar sensului originar de "apa sfintita". Explicatia este urmatoarea. Dupa ce preotul a sfintit apa, ii stropeste pe credinciosi in timp ce se canta troparul: "Mantuieste, Doamne, poporul Tau, si binecuvinteaza mostenirea Ta, biruinta binecredinciosilor crestini asupra celui potrivnic daruieste, si cu crucea Ta pazeste pe poporul Tau". Astfel, s-a retinut in popor ca scopul urmarit prin aiasma este de a alunga "aratarea urata si rea", adica duhul cel rau.

Izvoare tamaduitoare la noi in tara

Manastirea Ghighiu este cunoscuta nu doar prin icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului, adusa aici in anul 1958, ci si prin izvorul ei tamaduitor.La Manastirea Dervent, pe locul unde Sfantul Apostol Andrei a facut o minune, exista un alt izvor cu apa vindecatoare.Un alt loc in care putem gasi izvor cu apa vindecatoare este Manastirea Horaicioara. Pelerini din toata tara vin la cele trei manastiri sa primeasca apa de la aceste izvoare minunate.
Izvorul Tamaduirii - Traditii si credinte populare
In aceasta zi, in unele zone ale tarii, tinerii adolescenti fac legamantul juvenil. Acest legamant se facea, cu sau fara martori, in casa, in gradini sau in jurul unui copac inflorit. Tinerii treceau prin mai multe momente rituale prin care faceau juramantul respectiv: pronuntarea cu voce tare a juramantului, schimbul colacului si al altor obiecte cu valoare simbolica, de obicei o oala sau o strachina din lut, insotite intotdeauna de o lumanare aprinsa, imbratisarea frateasca, ospatarea cu alimente rituale si dansul.Profesorul Ion Ghinoiu mentioneaza ca in unele zone etnografice, ceremonia se repeta anual, la aceeasi data, pana la intrarea in joc a fetelor insuratite si baietilor infartatiti. Persoanele legate, veri, varute, surate, frati de cruce etc., se intalneau anual sau, dupa casatorie, la Rusalii. Dupa incheierea solemna a legamantului, copii si apoi oameni maturi isi spuneau pana la moarte surata, vere, fartate, verisoara si se comportau unul fata de altul ca adevarati frati si surori: se sfatuiau in cele mai intime si grele probleme ivite in viata, isi impartaseau tainele, nu se casatoreau cu sora sau cu fratele suratei sau fartatului, se ajutau si se aparau reciproc pana la sacrificiul suprem.
Sursa - Adrian Cocosila
crestinortodox.ro

Jethro Tull - Too Old To Rock'n'Roll, Too Young To Die

César Franck: Piano Trio No. 1 in F sharp minor, Op. 1/1

Pictura de Louis Aston Knight

Sfantul Mucenic Sava de la Buzau (Sava Gotul)

Sfantul Mucenic Sava s-a nascut in anul 334, intr-un sat din zona Buzaului. Parintele sau duhovnicesc era preotul Sansala. Cei doi erau calugari misionari in tinutul Buzaului unde, probabil, era si o episcopie si converteau la crestinism numerosi daco-romani, goti si "barbari" inchinatori la idoli.

In actul martiric al Sfantului Mare Mucenic Sava, se spune ca in primavara anului 372, a treia zi de Pasti, noaptea, ostasii lui Athanaric, au prins pe preotul Sansala, cat si pe fericitul Sava, i-au legat si i-au batut, facandu-le multe rani pe trup, ca sa se inchine idolilor si sa manance cele jertfite lor. Sfantul Sava, infruntandu-i cu barbatie, a fost condamnat la moarte prin inecare. Legandu-i un lemn de gat, l-au aruncat in raul Buzau.
Asa s-a savarsit Sfantul Mucenic Sava la varsta de 38 de ani. Martiriul sau a avut loc la 12 aprilie, 372. Moastele sale au fost luate de crestini si de preotul Sansala si ascunse. Apoi, de frica gotilor, "au fost trecute din tara barbara in Romania", adica in Imperiul Roman, la episcopul Ascholius al Tesalonicului, de origine din Capadocia.

Prin anii 373-374, la cererea Sfantului Vasile cel Mare catre dregatorul Scitiei Mici, Iunius Soranus, "de a-i trimite moaste de sfinti", prezbiterii din Dacia au trimis moastele Sfantului Mucenic Sava la Cezareea Capadociei, insotite de o scrisoare. Scrisoarea, intocmita de un preot invatat din Dacia sau de Sfantul Bretanion de la Tomis, poarta titlul "Epistola a Bisericii lui Dumnezeu din Gotia (Dacia) catre Biserica lui Dumnezeu ce se gaseste in Capadocia si catre toate Bisericile locale ale Sfintei Biserici universale". Ea a fost adresata, deci, tuturor Bisericilor locale, nu numai celei din Capadocia, dandu-i-se un caracter ecumenic, universal, cautand sa faca cunoscut tuturor ca si in Dacia Carpatica sunt martiri pentru Evanghelia lui Hristos.

Troparul Sfantului Mucenic Sava de la Buzau

Mucenicul Tau Doamne, Sava, intru nevointa sa, cununa nestricaciunii a dobandit de la Tine, Dumnezeul nostru; ca avand puterea Ta pe chinuitori a invins; zdrobit-a si ale demonilor neputincioasele indrazniri. Pentru rugaciunile lui mantuieste sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Sursa – crestinortodox.ro

Sfintele Paşti

Sfintele Paşti (gr. Πάσχα), sunt sărbătoarea Învierii Domnului. Paşte este transcrierea cuvântului grec, care la rândul lui este transcrierea ebraicului pesach, ambele cuvinte însemnând trecere sau traversare.
Sfintele Paşti ortodoxe, de obicei, sunt mai târziu cu una sau cu cinci săptămâni faţă de sărbătoarea similară a creştinilor care ţin de calendarul gregorian. Totuşi, ocazional, Sfintele Paşti pot fi la o distanţă de două, patru sau şase săptămâni (dar niciodată trei) din cauza faptului că vechiul calendar iulian foloseşte o formulă diferită de pascalie la calcularea datei Sfintelor Paşti. Această formulă a fost stabilită şi acceptată la Sinodul I Ecumenic.

Învierea Domnului Iisus Hristos din morţi este centrul credinţei creştine ortodoxe. Sărbătoarea este precedată de douăsprezece săptămâni de pregătire, care sunt împărţite în: duminicile premergătoare postului, Postul Mare şi Săptămâna Mare. Credincioşii încearcă să parcurgă această perioadă cu smerenie, iertare, împăcare, rugăciune, post, generozitate şi studiul elementelor credinţei. La sosirea sărbătorii, se ţin mai multe slujbe îmbinate într-una singură.

La ceva timp după miezul nopţii din Sâmbăta Mare se ţine slujba numită Slujba de la miezul nopţii. În practica slavă, preotul intră în mormânt şi ia epitaful, îl duce prin Uşile împărăteşti şi îl aşează pe masa altarului unde rămâne timp de 40 de zile, până la Înălţare. În practica bizantină, epitaful este deja scos din mormânt (în timpul slujbei numită Prohodul Domnului din Vinerea Mare, seara).

Slujba învierii începe cu o procesiune care are loc la miezul nopţii. Credincioşii ies din biserica neluminată cântând, purtând steagurile, icoane, lumânări şi Evanghelia. Procesiunea ocoleşte biserica şi se întoarce în faţa uşilor principale care sunt închise. În practica greacă, antiohiană şi românească, acum se citeşte Evanghelia care spune că mormântul este gol. În cultul ortodox sirian şi cel românesc (pe alocuri şi la greci), după citirea Evangheliei, preotul bate în uşă şi poartă un dialog cu o persoană din biserică, strigând cuvintele Psalmului 23, 7-10: "Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra Împăratul slavei. // Cine este acesta Împăratul slavei? // Domnul Cel tare şi puternic, Domnul Cel tare în război. // Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra Împăratul slavei. // Cine este acesta Împăratul slavei? Domnul puterilor, Acesta este Împăratul slavei." În cultul slav nici una din aceste practici nu există. Apoi, se cântă troparul pascal pentru prima dată, împreună cu versurile Psalmului 67 (68) care vor preceda toate slujbele acestei perioade:
Înviază Dumnezeu risipindu-se vrăjmaşii Lui, şi fugind de la faţa Lui toţi cei ce-L urăsc pe El!
Precum se împrăştie fumul şi nu mai este, precum se topeşte ceara de la faţă focului topeşte fumul de la faţa focului,
Aşa pier păcătoşii de la faţa lui Dumnezeu, iară drepţii se veselesc.
Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea!
Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le.

Uşile sunt deschise şi credincioşi intră în biserică. Biserica este luminată şi împodobită cu flori. Este mirele ceresc şi simbolul mormântului gol. Preoţii au veşminte albe, simbolul hainelor strălucitoare ale învierii de obşte. Icoana Sfintelor Paşti, este aşezată în mijlocul bisericii, acolo unde mai înainte a fost epitaful. Îl arată pe Hristos spărgând porţile iadului şi eliberându-i pe Adam şi Eva din robia morţii. Preoţii spun frecvent către credincioşi: „Hristos a înviat!” - iar credincioşii răspund: „Adevărat a înviat!” - şi cădeşte icoanele şi poporul.
După intrarea în biserică, se cântă canonul pascal atribuit Sfântului Ioan din Damasc împreună cu troparul Învierii ca refren repetat frecvent. Slujba se termină cu stihira pascală:
Ziua învierii! Şi să ne luminăm cu prăznuirea, şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem: fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le !
Apoi, în unele tradiţii, se cântă Ceasurile Sfintelor Paşti. În concluzie, preotul sau preoţii citesc solemn Predica de Sfintele Paşti a Sfântului Ioan Gură de Aur. Această predică este o invitaţie adresată tuturor credincioşilor să uite de păcate şi să se bucure pe deplin de sărbătoarea Învierii lui Hristos.

Apoi, urmează Sfânta Liturghie care începe cu cântarea, încă o dată, a troparului festiv împreună cu versurile Psalmului 67 (68). Antifoanele Liturghiei sunt versuri speciale din psalmi care măresc şi slăvesc mântuirea Domnului. Apoi, troparul este repetat iarăşi şi iarăşi. Versul botezului dinGalateni: Căci, câţi în Hristos v-aţi botezat în Hristos v-aţi îmbrăcat (Galateni 3:27) înlocuieşte trisaghionul.
Citirile îi duc înapoi în timp pe credincioşi, la începuturi, şi prezintă creaţia şi re-creaţia lumii prin Cuvântul Viu al lui Dumnezeu, Fiul Său Iisus Hristos.
Citirile din Apostol sunt din Fapte şi constau în primele nouă versuri. Citirea din Evanghelie constă din primele şaptesprezece versuri din Evanghelia după Ioan. Există obiceiul ca în această zi să fie citită Evanghelia în mai multe limbi.
Apoi continuă Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur ca de obicei. Troparul Învierii se cântă iarăşi şi iarăşi. Este cânta şi în timpul împărtăşirii credincioşilor. Pentru creştinii ortodocşi, Împărtăşirea în ziua Sfintelor Paşti este foarte importantă. Multe parohii iau predica pascală a Sfântului Ioan Gură de Aur ca atare şi îi împărtăşesc pe toţi credincioşii care participă la slujbă.
Pentru ortodocşi, sărbătoarea Sfintelor Paşti revelează misterul zilei a opta. Nu este numai o rememorare a zilei istorice a Învierii Mântuitorului. Este şi o cale de a experimenta creare din nou a lumii, o gustare a noii şi fără de sfârşit Împărăţii a lui Dumnezeu.

Această nouă zi este exprimată pe înţelesul credincioşilor prin lungimea slujbelor pascale, prin repetiţia slujbelor din Săptămâna Luminată şi prin acele aspecte importante care se menţin în slujbe în următoarele patruzeci de zile până la Înălţarea Domnului. Aceste patruzeci de zile sunt tratate ca una singură.

Saptamana patimilor VII

Sfintele Paști
Sărbătorirea Paștilor, Sărbătoarea sărbătorilor începe chiar înainte de miezul nopții cu Canonul Sâmbetei celei Mari; la începerea Vecerniei Învierii, în biserică este întuneric deplin. La miezul nopții, preotul ia lumină de la candela de pe Sfântul Altar și o dă mai departe credincioșilor, zicând de trei ori: "Veniți de primiți lumină !". Apoi, cu preotul în frunte, credincioșii ies din biserică în procesiune cântând "Învierea Ta, Hristoase Mântuitorule, îngerii o laudă în ceruri şi pe noi pe pământ ne învredniceşte cu inimă curată să Te mărim". Afară, preotul citeşte evanghelia Învierii de la Matei 28, 1-16, dă binecuvântarea "Slavă Sfintei şi Celei de o fiinţă şi de viaţă făcătoarei şi nedespărţitei Treimi, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor." şi, după Amin-ul credincioşilor cântă pentru prima oară Troparul Învierii: "Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le.", repetat intercalat cu stihurile Învierii. Slujba continuă cu Canonul Învierii, stihirile Învierii şi ale Paştilor, apoi Sfânta Liturghie.

După terminarea Sfintei Liturghii, în unele comunități credincioșii se retrag pentru o agapă, o masă comună la care se face dezlegarea postului printr-o rugăciune specială, cuprinsă în Molitfelnic.
În zilele Paștilor, până la Înălţare, credincioșii cântă troparul "Hristos a înviat din morți" și se salută unii pe alții cu "Hristos a înviat!", la care se răspunde: "Adevărat a înviat!".

Saptamana patimilor VI

In Sfanta si Marea Sambata praznuim ingroparea lui Hristos cu trupul si pogorarea la iad cu dumnezeirea pentru a ridica din stricaciune la viata vesnica pe cei din veac adormiti.

Astfel, noi zicem: “Cand Te-ai pogorat la moarte Cela ce esti fara de moarte, atunci iadul l-ai omorat cu stralucirea dumnezeirii. Iar cand ai inviat pe cei morti din cele de dedesubt, toate puterile ceresti au strigat: Datatorule de viata, Hristoase Dumnezeul nostru, marire Tie”. Randuiala Bisericii noastre este ca indata dupa are loc prohodirea Mantuitorului Iisus Hristos, dupa aceea se pomeneste Invierea.

Se slujesc Vecernia și Sfânta Liturghie a Sf. Vasile cel Mare, cu citiri din Psalmi și binecuvântările Învierii, care amintesc de coborârea Mântuitorului la Iad, semnificând "Prima Înviere" a lui Adam și biruința asupra morții.

Astfel saptamana Patimilor, cea mai trista saptamana din an, se incheie cu cea mai minunata sarbatoare a crestinatatii, Invierea Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos.

Sursa – mirelamita.wordpress.com

Saptamana patimilor V

Vinerea Mare sau Vinerea Neagra este cea mai trista zi din Postul Mare si chiar din istoria crestinismului. Ea ne aminteste de sfintele, infricosatoarele si mantuitoarele Patimi ale Domnului si de marturisirea talharului celui recunoscator care a dobandit raiul. Patimirile Domnului sunt numite sfinte, mantuitoare si infricosatoare. Sfinte pentru ca Cel ce sufera este Fiul lui Dumnezeu, mantuitoare pentru ca Cel ce patimeste nu este un simplu om si infricosatoare caci toata faptura s-a schimbat la rastignirea lui Hristos: ” Soarele s-a intunecat, pamantul s-a cutremurat si multi din morminte au inviat”. La aceasta denie procesiunea este speciala. Mai intai credinciosii trec pe sub Sf.Epitaf, din solidaritate cu ingroparea Mantuitorului si cu pogorarea in iad, apoi se canta Prohodul, cantecul de inmormantare al Domnului, urmand ca apoi, cu sufletul indurerat si cu faclii aprinse, sa il conduca pe Domnul Iisus catre mormant, ocolindu-se biserica de trei ori, cantandu-se cu jale ”Mergi la cer si te aseaza langa Tatal Creator, Tu ce lasi in lume pace, Iisuse Salvator’’. Tot din respect fata de suferintele Mantuitorului, crestinii tin post negru, adica nu mananca nimic, nici nu beau apa, pana la apusul soarelui.

Sursa - mirelamita.wordpress.com

Saptamana patimilor IV

Joia Mare

Sfânta și Marea Joi începe cu slujba Vecerniei unită cu Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare. În această zi se face și sfințirea unui al doilea Agneț, care va fi folosit apoi de-a lungul anului la împărtășirea bolnavilor (și a copiilor). Acest moment amintește de prezența lui Hristos pe pământ la momentul Cinei cele de Taină. În unele locuri, după rugăciunea amvonului se face Slujba spălării picioarelor, amintind de gestul lui Hristos care a spălat picioarele ucenicilor, după Cină.

Seara se face Utrenia pentru Vinerea Patimilor, cu Denia celor 12 Evanghelii. Pericopele evanghelice citite amintesc ultimele învățături ale Mântuitorului către ucenici, precum și înainte-vestirea Patimilor Sale, rugăciunea pe care o face Hristos și Noul Legământ. Cele doisprezece pericope evanghelice citite atunci sunt:

Ioan 13, 31-18,1

Ioan 18, 1-29

Matei 26, 57-75

Ioan 18,28 - 19,16

Matei 27, 3-32

Marcu 15, 16-32

Matei 27, 33-54

Luca 23, 32-49

Ioan 19, 19-37

Marcu 15, 43-47

Ioan 19, 38-42

Matei 27, 62-66

Saptamana patimilor III

Miercuri  se aminteste de  femeia pacatoasa care a spalat cu lacrimi si a uns cu mir picioarele Mantuitorului, inainte de Patima Sa, ca simbol al pocaintei si indreptarii omului pacatos. “Doamne”, zicem noi catre Hristos, “femeia care cazuse in pacate multe, simtind dumnezeirea Ta”, deci, fiind miscata de harul dumnezeiesc spre cunoasterea cea mai presus de intelegere, “a luat randuiala de mironosita”. A facut ceea ce doreau sa faca femeile mironosite dupa inmormantarea Mantuitorului. A anticipat inmormantarea lui Hristos si pregatirea Lui cu miresme, “aducand mir de mult pret”. A fost mistuita de dorinta de a i se dezlega pacatele: “Dezleaga-mi pacatele mele, asa cum eu mi-am dezlegat parul”. 

În Sfânta si Marea Miercuri se săvârseste Taina Sfântului Maslu, în amintirea ungerii lui Hristos cu mir, în Betania. La sfârsitul slujbei, preotul îi unge pe credinciosi cu Sfântul Mir. Tot în această zi se pomeneste vinderea lui Iisus de către Iuda (de aceea credinciosii ortodocsi tin si miercurea ca zi de post de-a lungul întregului an).

Saptamana Patimilor II

Marţea Mare

Stihiri de la utrenie (stihologia)

"Iată mirele vine în miezul nopţii şi fericită este sluga pe care o va afla priveghind; iară nevrednic este iarăşi pe carele va afla lenevindu-se. Vezi dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreuiezi, ca să nu te dai morţii, şi afară de împărăţie să te încui. Ci te deşteaptă strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Dumnezeule; pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu,miluieşte-ne pe noi."

"Pe Mirele, fraţilor, să iubim, candelele noastre să le grijim, întru bunătăţi strălucind şi în dreapta credinţă; ca să intrîm împreună cu Dânsul la nuntă gătiţi, cu fecioarele cele înţelepte ale Domnului. Că Mirele, ca un Dumnezeu, dă tuturor dar cunună nestricăcioasă."

"Sfat fără de lege asupra Ta, Mântuitorule, adunând din răutate cu pizmă preoţii şi cărturarii, au îndemnat pe Iuda spre vânzare. Pentru aceasta ieşind fără de ruşine, a grăit asupra Ta popoarelor celor fără de lege, zicând: Ce-mi veţi da mie şi eu voi da pe El în mâinile voastre? Mântuieşte sufletele noastre, Doamne, de osânda acestuia."

"Iuda, cel cu mintea iubitoare de argint, s-a întărâtat asupra Învăţătorului, vrăjmaşul; s-a sfătuit, a gândit vânzare, a căzut din lumină, primind întunericul; a tocmit preţul şi a vândut pe Cel fără de preţ. Pentru aceasta a şi aflat răsplătire precum a făcut ticălosul: spânzurare şi moarte cu durere. Ci pe noi mântuieşte-ne, Hristoase, Dumnezeule, de soarta lui, iertare de greşale dăruind celor ce prăznuim, cu dragoste, prea curatele Tale patimi."

Citiri

La Utrenie:

Matei 22, 15-46 (Despre înviere. Cea mai mare poruncă din Lege. Mesia: Fiul şi Domnul lui David.)

Matei 23, 1-39 (Iisus mustră pe farisei şi pe cărturari. Mustră Ierusalimul, cel ce ucide pe prooroci, şi prezice dărâmarea lui.)

La Liturghie:

Matei 24, 36-51 (A doua venire a lui Hristos şi sfârşitul lumii. Când va veni ceasul acela?)

Matei 25, 1-46 : Pilda celor zece fecioare şi pilada talanţilor

Matei 26, 1-2 ("Ştiţi că peste două zile va fi Paştile şi Fiul Omului va fi dat să fie răstignit.")

Ieşirea 1, 1-20

Iov 1, 1-12

Condac

La ceasul sfârşitului, suflete, gândind, şi de tăierea smochinului temându-te, talantul cel dat ţie cu iubire de osteneală lucrează-l, ticăloase, priveghind şi strigând; ca să nu rămânem afară din cămara lui Hristos.

Icos

Pentru ce te leneveşti, ticălosul meu suflet? Pentru ce ţi se nălucesc fără de vreme griji netrebnice? Pentru ce te zăboveşti cu lucruri trecătoare? Ceasul cel de apoi acum este şi ne vom despărţi de la aceste de aicea. Până când ai vreme trezeşte-te strigând: greşit-am Ţie, Mântuitorul meu, să nu mă tai ca pe smochinul cel neroditor; ci ca un îndurat milostiveşte-Te, Hristoase, spre mine, cel ce strigă cu frică: Să nu rămânem afară din cămara lui Hristos.

Sinaxar

În sfânta si marea Marți se face pomenire de cele zece fecioare din Sfânta Evanghelie.

Tâlcuire de părintele Teofil Părăian

În Marțea Săptămânii celei Mari am făcut pomenire, tot îndrumați de Sfânta noastră Biserică, despre pilda celor zece fecioare, deci despre fecioarele înțelepte și despre fecioarele neînțelepte. Este o pildă spusă de Domnul Hristos și pe care Sfânta noastră Biserică ne-o pune în fata conștiinței în Marțea cea Mare. Și noi, parcurgând Săptămâna Sfintelor Pătimiri, am pomenit marți pilda cu cele zece fecioare și pe cele zece fecioare, luând aminte și prin textele liturgice din ziua respectivă la cele cinci fecioare înțelepte, care au avut untdelemn în candelele lor și care L-au întâmpinat pe Mirele care este Domnul Hristos, au intrat cu El în cămara nunții și s-au bucurat de ospățul mirelui, în timp ce celelalte cinci fecioare nu s-au putut bucura de întâlnirea cu Mirele pentru că au mers să-și cumpere untdelemn pentru candelele lor. Această pildă, Domnul Hristos ne-o pune în față ca să ne gândim la faptul că trebuie să fim întotdeauna pregătiți prin fapte bune pentru întâmpinarea Mirelui ceresc, să fim alcătuiți prin faptele nostre cele bune ca să putem lua parte la ospățul cel veșnic. Domnul Hristos ne îndeamnă la priveghere, concluzia pildei fiind: "privegheați și vă rugați că nu știți când vine Fiul Omului" (Matei 25, 13). Deci, Sfânta noastră Biserică ne învață în fiecare zi de marți din Săptămâna Sfintelor Pătimiri, ne-a învățat și în aceastã săptămână în ziua de marți, să fim cu luare aminte la noi înșine, la datoriile noastre, să așteptăm pe Mirele ceresc cu inimă iubitoare și cu fapte bune, ca și întru aceasta să se preamărească Tatăl nostru cel din ceruri. În această zi de marți, ca și în celelalte zile din Săptămâna Sfintelor Pătimiri, până miercuri inclusiv, la slujba de dimineață, la utrenie, se cântă atât troparul "Iată Mirele vine în miezul nopții..." cât şi troparul "Cămara Ta..." (svetilna / luminânda).

Stihirile de la Laude (utrenie

"Întru luminările sfinţilor Tăi cum voi intra eu, nevrednicul? Că de voi cuteza să intru împreună în cămară, haina mă vădeşte, că nu este de nuntă, şi legat mă vor scoate îngerii afară. Curăţeşte-mi, Doamne, spurcăciunea sufletului meu şi mă mântuieşte, ca un iubitor de oameni."

"De lenea sufletului meu dormind eu, Mire Hristoase, n-am agonisit candelă aprinsă din fapte bune şi m-am asemănat fecioarelor celor nebune, trândăvindu-mă în vremea lucrării. Stăpâne, nu-mi închide milostivirile îndurărilor Tale! Ci, scuturând somnul meu cel întunecat, scoală-mă şi mă bagă în cămara Ta, împreună cu fecioarele cele înţelepte, unde este glasul cel curat al celor ce prăznuiesc şi strigă neîncetat: Doamne, mărire Ţie."

"Auzind, suflete, de osânda celui ce a ascuns talantul, nu ascunde cuvântul lui Dumnezeu; ci vesteşte minunile Lui; ca înmulţind darul, să intri întru bucuria Domnului tău."

Stihirile de la Stihoavnă (utrenie)

"Veniţi, credincioşilor, să lucrăm Stăpânului cu osârdie, că împarte slugilor bogăţie; şi fiecare din noi să înmulţim talantul darului după măsură. Unul să aducă înţelepciune prin lucruri bune; iar altul să săvârşească slujba luminării, să-şi împărtăşească credinciosului cuvântul său, celui ce nu ştie tainele, şi altul să-şi împartă bogăţia săracilor. Că aşa vom înmulţi împrumutul. Şi ca nişte economi credincioşi ai darului, ne vom învrednici bucuriei celei stăpâneşti. Căreia ne învredniceşte pe noi, Hristoase Dumnezeule, ca un iubitor de oameni."

"Când vei veni întru slavă, Iisuse, cu puterile îngereşti şi vei şedea pe scaunul cel de judecată, să nu mă desparţi pe mine, Păstorule cel bun; că ştii căile cele deadreapta, iară cele deastânga sunt strâmbe. Deci să nu mă pierzi împreună cu caprele, pe mine cel înţelenit în păcat. Ci alăturându-mă cu oile cele deadreapta, să mă mântuieşti, ca un iubitor de oameni."

"Mire, cela ce eşti mai frumos cu podoaba decât toţi oamenii, Carele ne-ai chemat pe noi la ospăţul cel duhovnicesc al nunţii Tale, dezbracă-mă de chipul greşalelor mele cel ticălos, prin împărtăşirea patimilor Tale. Şi împodobindu-mă cu haina slavei Tale celei înfrumuseţate, fă-mă împreună-şezător luminat la masa împărăţiei Tale, ca un milostiv."

"Iată, că-şi încredinţează Stăpânul talantul Său ţie, suflete al meu. Primeşte darul cu frică, împrumută pe Cel ce ţi l-a dat, împarte la săraci şi câştigă prieten pe Domnul, ca să stai deadreapta Lui, când va veni cu slavă şi vei auzi glasul cel fericit: Intră, slugă, întru bucuria Domnului tău. Căreia mă învredniceşte pe mine cel rătăcit, Mântuitorule, pentru mare mila Ta."

Saptamana Patimilor I

Este saptamana Patimilor..sau saptamana Mare, cum se mai spune in popor.O saptamana a durerii, a smereniei si a meditatiei. Aceasta saptamana ne aminteste de sacrificiul suprem pe care l-a facut Fiul lui Dumnezeu pentru noi oamenii. Cea mai josnica tradare, cea mai nedreapta judecata, cea mai cruda moarte din istorie, cea mai mare dovada de iubire ..si nu in ultimul rand cea mai mare minune din lume: Invierea.
Astfel biserica ortodoxa a acordat importanta cuvenita acestor evenimente, procesiunile din aceasta saptamana fiind de-a dreptul speciale iar slujbele numite denii, evidentiaza pe cat posibil evenimentele  din acea perioada. Saptamana Patimilor este ea insusi o cununa de spini, cununa care ar trebui sa ne solidarizeze cu suferintele lui Hristos si sa constientizam ca datorita Lui ni s-a mai dat o sansa la mantuire.

Istoric

Desi există putine surse care să indice modul în care era celebrată Săptămâna Patimilor în Biserica timpurie, se pare totusi că aceasta este o practică foarte veche. Deja în secolul al IV-lea celebrarea acesteia pare să fi fost deja o practică bine stabilită, structurată într-un mod asemănător celui din zilele noastre. Aetheria, aflată în pelerinaj la Ierusalim cândva la sfârșitul sec. al IV-lea d.Hr. descria astfel cele petrecute după slujba din Sâmbăta lui Lazăr: "...a început săptămâna Pastilor, pe care ei o numeau Săptămâna Mare", amintind de procesiunile de pomenire a Intrării Domnului în Ierusalim în prima zi a săptămânii (duminică). În timpul acestei săptămâni, se face pomenirea Patimilor și Răstignirii Mântuitorului.

Invierea lui Lazar

După Sâmbăta lui Lazăr (în care se face pomenirea învierii lui Lazăr de către Hristos și făgăduinta învierii tuturor), se intră în ultima săptămână a Postului Pastilor (Postul Mare), Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor, timp în care în slujbele bisericesti se face pomenirea ultimelor zile ale lui Hristos pe pământ, înainte de Răstignirea și Învierea Lui. În timpul acestei săptămâni, slujbele Utreniei se săvârsesc în seara zilei dinainte (sub formă de Denie), conform obiceiului vechi care spune că ziua începe la apusul soarelui si se sfârseste la apusul soarelui din ziua următoare.

Duminica Floriilor

Icoana Intrării lui Hristos în Ierusalim

Prima zi a Săptămânii Patimilor începe cu Vecernia de sâmbătă seara, care conduce spre slujba Intrării Domnului în Ierusalim de a doua zi dimineața (Duminică). Hristos îsi face intrarea triumfală în Ierusalim, fiind primit cu ramuri de palmier (la români credinciosii aduc la biserică ramuri de salcie), ca un împărat; astfel se vesteste venirea pe pământ a Împărătiei Cerurilor.
Luni in Saptamana Patimilor, se aminteste de patriarhul Iosif, vandut de fratii sai cu treizeci de arginti. El este o preinchipuire a lui Hristos, care a fost vandut de Iuda. Acuzat de desfranare, ajunge in temnita. In urma talmacirii unor visuri, este scos din inchisoare si pus administrator peste tot Egiptul. Stapanirea lui Iosif peste Egipt era o prefigurare a biruintei lui Hristos asupra pacatelor lumii.Tot in aceasta zi se face referire si la smochinul neroditor, blestemat de Hristos sa se usuce pentru ca nu avea rod. E o pilda data omului, din care trebuie sa retinem ca Dumnezeu este atat iubire cat si dreptate. Deci, la Judecata de Apoi, El nu doar va rasplati, ci va si pedepsi pe cei ce nu au rodit.
Incepand cu Denia de duminica seara, se canta pana in Sfanta si Marea Joi urmatorul tropar:
“Iata mirele vine in miezul noptii si fericita este sluga pe care va afla-o priveghind; iar netrebnica e cea pe care o va gasi lenevindu-se. Vezi dar, suflete al meu, cu somnul sa nu te ingreuiezi, ca sa nu te dai mortii si afara din Imparatie sa te incui, ci te desteapta strigand: Sfant, Sfant, Sfant esti Dumnezeul nostru, pentru Nascatoarea de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi”.

Tâlcuire de la părintele Teofil Părăian
Luni, în Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos, Biserica ne aduce aminte de fericitul Iosif cel frumos, cel frumos la trup şi la suflet. Este vorba de Patriarhul Iosif, care ne impresionează pe toţi prin dorinţa lui de a-I sluji lui Dumnezeu împlinind poruncile, prin dorinţa lui de a fi curat înaintea lui Dumnezeu, prin faptul că a fost bun şi binevoitor cu fraţii săi care l-au vândut în Egipt. El este o preînchipuire a Domnului nostru Iisus Hristos, cel vândut de Iuda, unul dintre ucenicii săi, este o preînchipuire a Domnului Hristos, care a ţinut să împlinească întru toate voia Părintelui Ceresc şi să ne fie nouă pildă de urmat. Fericitul Iosif este omul vrednic de pomenire pentru toate câte s-au întâmplat cu el. A fost iubit de părinţii lui, a fost iubit de Patriarhul Iacov. Fraţii lui l-au vândut în Egipt. A ajuns în Egipt şi asezarea sufletului său a fost probată într-o ispită peste care a trecut. A ajuns în închisoare învinuit fiind de păcate, el, care a ţinut să rămână fără de păcat, apoi ca tâlcuitor al viselor lui Faraon, mai-marele Egiptului, însă a fost găsit drept înţelept şi bun de a conduce Egiptul şi a salvat de la moarte prin înfometare pe concetăţenii săi şi pe conaţionalii săi, pe care după aceea i-a adus în Egipt. De aceea Sfânta noastră Biserică îl pomeneşte cu cinstire ca un preînchipuitor al Mântuitorului.
Tot în această zi de Luni binecuvântată, pomenim şi o minune pe care a făcut-o Domnul Hristos, o minune spre înţelepţirea credincioşilor, pentru că negăsind smochine într-un smochin neroditor, l-a blestemat să se usuce şi s-a uscat, iar Sfânta noastră Biserică pomenind această întâmplare, are în vedere o explicaţie pentru cei credincioşi, atrăgându-le atenţia că suntem toţi chemaţi spre rodire şi că Domnul Hristos aşteaptă ceva de la noi, si noi suntem datori să-i oferim Mântuitorului virtuţile noastre în loc de alte roade. Smochinul cel blestemat de Mântuitorul este un fel de pildă pentru noi, ca să ştim că Domnul Hristos răsplăteşte nu numai binele pe care-l fac oamenii, ci răsplăteşte şi pedepseşte şi îndărătniciile lor, şi neangajările lor spre bine. Se spune în Sinaxarul de la slujba de Luni, din Săptămâna Patimilor că Domnul Hristos nu şi-a arătat niciodată puterea pedepsitoare asupra oamenilor - să înţelegem în vremea propovăduirii Sale - dar şi-a arătat-o asupra unui smochin, ca să se înţeleagă din aceasta că El are şi putere pedepsitoare, iar credincioşii să se silească să fie, nu sub blestem, ci sub binecuvântarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cum reiese şi dintr-o alcătuire din Postul Sfintelor Paşti, în care vorbim fiecare dintre noi cu propriul nostru suflet şi ne îndemnăm pe noi înşine să nu dormităm, ci să ne trezim şi să lucrăm pentru slava lui Dumnezeu şi pentru binele nostru vremelnic şi veşnic.

Duminica Floriilor - Intrarea Domnului in Ierusalim

Sarbatoarea Intrarii lui Hristos in Ierusalim este cunoscuta in popor sub denumirea de Florii. Parintele profesor Ene Braniste afirma ca aceasta sarbatoare se mai numea si Duminica aspirantilor la Botez, deoarece in aceasta zi catehumenii, care fusesera admisi la Botez, mergeau la episcop pentru a primi Crezul ca marturisire de credinta. Aceasta duminica a purtat si denumirea de Duminica gratierilor, pentru ca in cinstea ei, imparatii acordau gratieri.

Biserica vede in aceasta sarbatoare inaintarea lui Hristos spre jertfa de pe cruce. El putea sa evite moartea, insa, o primeste de buna voie pentru a o birui. Lui nu-i este impusa moartea ca o necesitate, asa cum ne este impusa noua. De aceea El moare pentru altii, nu pentru Sine. El nu avea pacatul imprimat in firea Sa, ca noi toti, pentru ca S-a nascut ca om prin voia Sa.

Existand din vesnicie ca Dumnezeu, El a luat firea omeneasca, dar a incadrat-o in ipostasul dumnezeiesc. Daca s-ar fi nascut ca orice om din pacat, prin pasiune omeneasca, ar fi murit pentru El si nu pentru noi. Ar fi ramas in moarte ca orice om, deci nu ar fi inviat. Intrarea in Ierusalim este o prefigurare a Intrarii in Ierusalimul ceresc. Astfel, nu intamplator noi cantam in noaptea de Pasti: "Lumineaza-te, lumineaza-te noule Ierusalim".

In legatura cu acest eveniment, evanghelistul Matei noteaza: "Spuneti fiicei Sionului: Iata imparatul tau vine la tine bland si sezand pe asina, pe manz, fiul celei de sub jug" (Matei 21, 5).

Floriile si manzul asinei

In interpretarea Sfintilor Parinti, asina preinchipuie poporul iudeu, in timp ce manzul prefigureaza neamurile care urmau sa fie chemate la credinta.

Aceasta interpretare este dreapta, pentru ca stim ca iudeii il vor prigoni pe Hristos si paganii Il vor primi. Cei mai multi dintre pagani vor fi purtatori de Hristos de-a lungul istoriei si vor intra cu El in Ierusalimul de sus, in Imparatia cerurilor.

"Acestea nu le-au inteles ucenicii Lui la inceput, dar cand S-a preaslavit Iisus, atunci si-au adus aminte ca acestea erau scrise pentru El si I le-au facut Lui". In general, ucenicii au inteles foarte putin din ceea ce s-a intamplat cu Invatatorul lor pana cand El le-a sporit intelegerea (Luca 24,45) si Duhul lui Dumnezeu i-a luminat cu limbi de foc. Numai atunci au priceput ei toate lucrurile, aducandu-si-le aminte.Sfantul Ignatie Brancianinov vede in "Manzul asinei" si altceva. Acest manz il descopera pe omul manat de pofte dobitocesti, lipsit de libertatea sa duhovniceasca, legat de impatimire si de obisnuinta vietii trupesti. Invatatura lui Hristos desface asinul de iesle, adica de implinirea voii pacatoase si trupesti. Dupa aceea, Apostolii aduc asinul la Hristos, isi pun pe asin hainele: pe el Se asaza Domnul si savarseste pe el intrarea in Ierusalim.Asta inseamna ca dupa ce omul paraseste viata pacatoasa, este adus la Evanghelie si imbracat, ca in niste haine apostolesti, in cunoasterea lui Hristos si a poruncilor Lui. Atunci Se asaza pe el Domnul, aratandu-i-Se duhovniceste si salasluind duhovniceste in el, precum a binevoit a fagadui: "Cela ce are poruncile Mele si le pazeste pe ele, acela este cel ce Ma iubeste: si cel ce Ma iubeste, iubit va fi de Tatal Meu. De Ma iubeste cineva, a grait El, cuvantul Meu va pazi; si Eu il voi iubi pe el, si Ma voi arata lui; si Tatal Meu il va iubi pe el, si la el vom veni, si locas la dansul vom face" (Ioan 14, 21, 23).Astfel, Hristos Se asaza pe insusirile firesti ale omului care s-a supus Lui, care si-a insusit invatatura Lui cea atotsfanta, si il aduce, sezand pe el, in cetatea duhovniceasca a lui Dumnezeu, in Ierusalimul al carui ziditor este Dumnezeu, nu omul.Multimea Il primeste pe Mantuitorul in Ierusalim cu aceste cuvinte: "Osana Fiului lui David; binecuvantat este Cel ce vine intru numele Domnului! Osana intru cei de sus!" (Matei 21, 9). Invierea lui Lazar era cauza careia i se datora, in cea mai mare masura, aceasta primire insufletita. Dar sa nu uitam, ca acelasi popor care-L slavise si-L primise ca pe un imparat, peste cateva zile va striga, incitat de farisei si de carturari: "Rastigneste-L! Rastigneste-L!" Evreii care participau la aceasta sarbatoare, asteptau de la Hristos sa fie un conducator care sa modifice situatia politica in folosul lor, si nu un Dumnezeu coborat printre oameni, spre a-i izbavi de pacat. E adevarat ca au existat si multi iudei care s-au daruit Domnului, crezand in El fara sovaiala.

Floriile si ramurile de salcie

Dupa modelul multimii din cetatea Ierusalimului care l-a intampinat pe Mantuitorul cu ramuri de finic, Biserica Ortodoxa a randuit ca in aceasta zi sa imparta credinciosilor ramuri de salcie binecuvantate. Ramurile de salcie simbolizeaza biruinta asupra mortii.

In duminica Floriilor, Biserica a randuit sa fie dezlegare la peste. In seara acestei duminici, incep deniile din saptamana Sfintelor Patimi.

Sursa

Adrian CocosilaCrestinOrtodox.ro