Elvis Presley - Jailhouse Rock

The Beatles -Let It Be

Caini si pisici (dogs and cats)

Ren Netherland, autorul celor zece fotografii cu caini si pisici din aceasta galerie, e probabil cel mai titrat fotograf de animale din istoria ultimului secol. Cu toate acestea, si-a inceput cariera de fotograf in timp ce facea armata, la Marina. A descoperit, insa, ca marea lui pasiune e fotografia de animale, asa ca s-a apucat de asta inca de pe-atunci, cand portretele prietenilor oamenilor nu erau inca in voga. Cu toate acestea, si-a pus pe picioare propriul studio foto specializat in animale in Florida, iar imaginile pe care le-a produs acolo au ajuns in paginile celor mai bine vandute reviste si calendare. In 2003 era deja prea celebru ca sa mai faca fata cererii din micutul lui studio, asa ca a deschis un studio digital mobil, cu care calatoreste pe tot cuprinsul Statelor Unite, fotografiind momente speciale intre oameni si animalele lor de companie.

Ren Netherland, author of ten photographs of dogs and cats in this gallery, is probably the most overrated animal photographer in the history of the last century. However, he began his career as a photographer while doing army at Marina. He found, however, that his great passion is photography of animals, so he grabbed it since back then, when people’s  friends portraits were not yet in vogue. However, he put up his own photo studio specialized in animals in Florida, and the images he produced there reached the pages of best selling magazines and calendars. In 2003 he was already too famous to make good demand from baby's studio, so he opened a mobile digital studio, which travels across the United States photographing special moments between people and their pets.

Duke Ellington

După ce şi-a înfiinţat propria sa formaţie muzicală, Duke Ellington (29.041899-24.051974) a fost primul care a folosit vocea umană ca pe un instrument muzical.

De-a lungul vieţii a scris peste 2000 de cântece şi compoziţii, de la jazz la muzică religioasă şi muzică clasică.

A compus muzică pentru patru filme. A susţinut concerte în săli renumite, precum la Carnegie Hall din New York, Filarmonica din San Francisco şi Opera din Chicago.

Marele său merit este acela al extinderii graniţelor jazz-ului mai mult decât orice alt muzician, dar fără a renunţa câtuşi de puţin la adevărata esenţă a acestei muzici. De-a lungul a 6 decade, între 1920 şi 1970, Duke Ellington şi-a extins în mod continuu ţelul şi aria de exprimare, devenind un punct aparte şi special în lumea jazz-ului: un adevărat compozitor.

Astăzi, orchestra "Duke Ellington" este condusă din nou de un Ellington, anume de Paul Mercer, nepotul marelui Duke. Orchestra a preluat moştenirea muzicală a lui Duke Ellington.

Ea concertează de peste 8 ani în actuala formulă, pe toate continentele globului. Orchestra cuprinde atât tineri interpreţi cât şi veterani ai vechii trupe conduse de Duke Ellington, printre care Barrie Lee Hall (trompetă).

Orchestra in 1962

Una din cele mai cunoscute melodii ale lui Duke Ellington în România este "Caravan".

Caravan

Take The "A" Train

Satin Doll

Eugene Delacroix

Ferdinand Victor Eugène Delacroix (26 aprilie 1798 -13 august 1863) a fost un important pictor francez din perioada romantismului.

S-a născut în localitatea Charenton Saint-Maurice, de lângă Paris. Este cel mai mic dintre cei patru copii. Fiind un copilaş de trei ani "plin de viaţă" trece prin multe încercări: spânzurătoare, opărire, înec, era cât pe ce să moară otravit şi sufocat! În 1805 moare tatăl artistului, Charles Delacroix, prefect de Bordeaux. Familia se mută la Paris. Micul Eugène începe studiile la Liceul Imperial. Primeşte o aleasă educaţie în spirit clasic – Homer, Dante, Byron, Diderot, Montesquieu, Montaigne- face scrimă şi continuă studiile muzicale.

În anul 1814, Eugène îşi pierde şi mama - moartea ei duce la destrămarea rapidă a familiei Delacroix. La cei 16 ani ai săi, Eugène se mută în casa surorii şi a cumnatului său. Se îndrăgosteşte de camerista Elisabeth Salter, de origine engleză. Pentru a-i putea scrie, pictorul învaţă limba engleză, lucru care-i va permite mai târziu să-i citească pe Shakespeare şi pe Byron în original. Delacroix este, cu siguranţă, nestatornic în sentimente. În anul 1822, o cunoaşte pe iubita prietenului său apropiat, Soulier. Cel mai adesea, modelele pe care le are îi devin şi iubite. Fermecător şi sclipitor, Delacroix place femeilor.

Graţie prietenilor săi Charles Nodier (1780-1844) şi Victor Hugo (1802-1885), leagă prietenii cu scriitorii: Stendhal (1783-1862), Alexandre Dumas (1802-1870), Teophile Gautier (1811-1872) şi Alphons de Lamartine (1790-1869); îi cunoaşte pe pictorul Achille Deveria (1802-1869) şi pe compozitorul Hector Berlioz (1803-1869) În 1822 expune la Salon primul său tablou: Dante şi Vergiliu în Infern. În 1832 călătoreşte în Maroc. Vizitează Andaluzia, unde studiază pictura spaniolă. Între anii 1833-1861, pictorul lucrează la decorarea bibliotecii din Palatul Bourbonilor, a galeriei Apolline din Louvre, a Salonului Păcii din primaria Parisului. Pictează şi biserici pariziene: Saint-Denis du Saint-Sacrement, Saint-Sulpice. În ianuarie 1857 a fost acceptat printre membrii Academiei de Arte Frumoase. Natura a avut pentru Delacroix o mare însemnătate; adesea işi vizitează prietenii care locuiau la sat. Îndeosebi, îi apreciază pe scriitoarea George Sand (1804-1876) şi pe Frederic Chopin (1810-1849), pe care îi vizitează la Nohant, în Franţa centrală. Acolo lucrează la studii portretistice şi florale. Începând cu anul 1844, Delacroix închiriază o casa în Champrosay, la sud de Paris. Acolo îl aşteaptă Jenny Le Guillou, "slujnica lui cu inimă mare", care îl va însoţi pe pictor până la moarte. În primavara anului 1863, o febră mare îl ţintuieşte pe artist la pat. Moare pe 13 august iar funeraliile au avut loc pe 17 august, în biserica Saint-Germain-des-Près.

Când Eugène Delacroix este numit membru al Academiei de Arte Frumoase, Ingres (1780-1867) nu-şi poate opri un strigăt : "Iată-l şi pe lup la stână!". Este drept că, la vremea respectivă, Delacroix era considerat un pictor cu o influenţă dăunătoare. De la Dante şi Vergiliu în Infern - debutul artistic la Salon - până la ultimile sale tablouri, creaţia lui Delacroix este obiectul neîncetatelor atacuri ale criticilor. Stilul artistului, concepţia sa referitoare la arta de a picta, precum şi tehnica îi irită pe receptorii contemporani ai operelor de artă. Reacţiile publicului sunt foarte violente, iar critica îi stigmatizează lucrările şi-l acuză de "masacrarea mascată a picturii".

Artistului i se reproşează faptul că ştie numai să schiţeze. Se spune că este un diletant. De la început încă, Delacroix i se opune lui Ingres. Stilurile lor sunt complet diferite : pentru Ingres cel mai important este desenul, în timp ce autorul lui Dante şi Vergiliu în Infern acordă atenţie în special culorii şi tensiunii pe care opera ar trebui s-o degaje. Delacroix dispreţuieşte critica ; aprofundează acest univers al picturii în felul său propriu şi nu acordă atenţie normelor existente, care constrâng.

În anul 1824, se poate privi la Salon tabloul Măcelul din Chios. Critica se referă la acest tablou cu răceală sau doar moderat, dar Delacroix îşi găseşte deja câţiva apărători, în timp ce tânara şcoală romantică îl ridică direct la rangul de maestru. Romanticii, eliberaţi de sub jugul convenţiilor, doresc să dea glas liber trăirilor personale. Această aspiraţie îi este proprie şi lui Delacroix, care afirmă : "Nimeni şi nimic nu mă impiedică să percep lucrurile aşa cum vreu eu".

Prezentarea la Salon a Morţii lui Sardanapal, în anul 1827, va determina izolarea artistului vreme de şapte ani. În tot acest timp, se va vedea exclus din sălile de expoziţii.

Baudelaire descrie astfel această situaţie : "Niciodată un artist nu a fost mai atacat, mai luat în derâdere şi mai condamnat. Dar ce înseamnă pentru noi această indecizie a cercurilor elitiste, nemulţumirea câtorva saloane burgheze, respirând ură şi unde pedanteria joacă domino ? Problema este expusă în detaliu, iar dovada se află înaintea lor –evidentă, mare, strălucitoare". Victor Hugo scrisese : "Oare fluierăturile proştilor nu reprezintă fanfare ale gloriei?"

Mormantul lui Delacroix - Cimitirul Pere Lachaise din Paris

Galerie picturi

Vanatoarea leului

Peisaj

Femei in Alger

Moartea Ofeliei

Fata sezand in cimitir

Scena groparului din Hamlet

Libertatea conducand poporul

Iacob luptand cu ingerul

Medeea

Femeie cu papagal

Daniel in vizuina leului

Naufragiul lui don Juan

Moartea Desdemonei

Cai arabi luptandu-se in grajd

Fanaticii din Tanger

Ludovic Orleans dezvelindu-si iubita

Sfantul Mare Mucenic Gheorghe

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe sau George (versiuni: Georgiu, Georz, Giurgiu, Iorgu; din greacă Gheorghios «agricultor»; c. 275/280 – d. 23 aprilie 303) este un sfânt megalomartir, pomenit de aproape toate Bisericile tradiţionale, de obicei pe data de 23 aprilie. Patron al unui număr de ţări, regiuni şi oraşe printre care al Angliei.

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe/George s-a născut în Cappadocia, într-o familie creştină, şi a trăit în timpul domniei împăratului Diocleţian. Mai multe date nu se cunosc cu certitudine, neexistând nici un document al epocii, care să conţină date despre viaţa sa. Ceea ce se ştie despre el a fost scris ulterior, în Evul Mediu.

S-a înrolat în armata romană şi, parcurgând ierarhia militară, Sf. Gheorghe s-a făcut remarcat prin faptele de arme. În ciuda decretului împotriva creştinilor, emis de Diocleţian în 303, Sf. Gheorghe a ales să-şi mărturisească public credinţa creştină. Din ordin imperial, sfântul a fost întemniţat şi supus torturii pentru a-şi renega credinţa. Loviri cu suliţa, lespezile de piatră aşezate pe piept, trasul pe roată, groapa cu var, încălţamintea cu cuie, băutura otrăvită, bătaia cu vâna de bou şi toate celelalte torturi nu au reuşit să-l facă să renunţe la credinţa sa.

Martorii suferinţelor Sfântului Gheorhe, uimiţi de puterea sa de a rezista la durere, au renunţat la credinţa în zeităţi păgâne, îmbrăţişând creştinismul. O dovadă a sfinţeniei sale o reprezintă o minune săvârşită de Sf. Gheorghe în timpul întemniţării sale. Atingând trupul unui deţinut mort din celula sa, acesta a înviat, convingând-o astfel chiar pe împărăteasa Alexandra, soţia lui Diocleţian, să se creştineze. Întrucât Sf. Gheorghe a respins oferta împăratului de a-i acorda înalte onoruri în schimbul renunţării la creştinism, Diocleţian a ordonat omorârea prin decapitare a Sf. Gheorghe şi a soţiei sale.

În conştiinţa populară românească, Sf. Gheorghe este unul dintre cei mai prezenţi sfinţi, numerose biserici purtând hramul său. Există numeroase oraşe în România care poartă numele Sfântului Gheorghe şi chiar unul dintre cele trei braţe ale Dunării este denumit astfel. Imaginea Sf. Gheorghe ucigând balaurul este prezentă şi pe stegul Moldovei din medievale trimis de Ştefan cel Mare la Mănăstirea Zografu de la Muntele Athos.

Sf. Gheorghe este de asemenea ocrotitorul Armatei Române (a cărei zi, 23 aprilie, coincide cu sărbătorirea sfântului). Este totodată patronul Angliei, al Georgiei şi al Moscovei. În Lituania, Sf. Gheorghe este venerat ca protector al animalelor, iar în unele regiuni ale Spaniei ziua sfântului se serbează cu mese bogate şi cu daruri.

Galerie de picturi si icoane