Marin Preda - sot si amant

Marin Preda a fost pentru cele trei soţii ale sale „cel mai iubit dintre pământeni“. Scriitorul a iubit pătimaş şi a suferit din amor. Despre Preda, soţiile au spus că era, înainte de toate, scriitor şi apoi amant. Marin era „omul pe care o femeie visează să-l găsească“. Aurora Cornu a fost marea iubire a lui Preda, Eta Vexler a fost soţia evreică care i-a atras antipatia regimului, iar Elena a fost cea care l-a făcut pe scriitor tată.

„Iubirea poate să fie oricum, numai să fie! Poţi să arăţi ca un chimval răsunător, dar dacă dragoste nu e... spune evanghelistul. E vorba, desigur, de dragostea divină, dar a noastră, cea profană, are oare vreo limită care s-o împiedice să atingă graniţa divinului? Lăcaşul ei nu e tot inima umană?“, se întreba Marin Preda, prin Victor Petrini în celebrul roman „Cel mai iubit dintre pământeni“.

Preda a fost pentru cele trei soţii ale sale cel mai iubit dintre pământeni, un soţ pe cât de adorat şi iubit, pe atât de dificil de înţeles. Preocupat mai mult de carieră şi literatură, despre Preda se spune că n-a trăit iubiri adolescentine care să îi fi marcat existenţa sau să îi influenţeze scrierile. A descoperit marea dragoste la 32 de ani când a cunoscut-o pe tânăra Aurora Cornu de doar 20 de ani.

Marea dragoste

Povestea de iubire dintre frumoasa tânără şi scriitor a început la malul mării. Se văzuseră pentru prima dată la vila Uniunii Scriitorilor în 1952, dar prima întâlnire s-a rezumat la un simplu schimb de replici. Doi ani mai târziu se regăsesc la malul mării. Printr-o ironie a sorţii, ea ocupa camera care ar fi trebuit să îi revină scriitorului. Galant, Preda îi cedează camera însă, încăpăţânată, Aurora îşi face bagajul şi pleacă.

Din corespondenţa celor doi, făcută publică ulterior, reiese că Preda s-a îndrăgostit nebuneşte privind-o pe Aurora cum îşi strânge bagajul. A doua zi, direct de pe malul mării, îi scrie prima scrisoare de dragoste:„Dar iată că o adiere de durere, de părere de rău, de mâhnire izvorăşte din inima mea. Te-am făcut să suferi (nu ştiu unde, când şi de ce), dar simt că acest lucru s-a întâmplat şi mi-e greu să îndur asta acum, singur, cu gândul la tine, scriindu-ţi întâia mea scrisoare de dragoste. (...) Te iubesc de tot, cu părul tău, cu hainele tale verzi, cu salopeta şi sandalele tale ciudate. Iubesc cingătoarea ta ascunsă, copcile, oasele trupului tău... Totul, aspiraţiile tale, somnul tău... Vanitatea şi cochetăria ta distilată, neliniştile tale profunde, gândul tău puţin îngheţat, categoric şi fără ascunzişuri, atât de temut de către amatorii de compromisuri“. Acesta a fost începutul unei poveşti tulburătoare de dragoste care avea să le influenţeze destinele ambilor protagonişti.

„Marin era în stare să sărute pământul pe care călcam“

Se spune că Marin Preda a cerut-o de nevastă pe Aurora Cornu a doua zi. Tânăra a luat propunerea ca pe o glumă. Aurora pleacă mai devreme de la mare şi îl lasă pe scriitor profund îndrăgostit şi plin de dor. Scrisorile trimise Aurorei arată că întâlnirea cu tânăra îl tulburase profund pe scriitor:

„Dragă Aurora, după ce ai plecat în seara aceea… am venit acasă ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic şi eram foarte mirat de această senzaţie. Ştiam că te-am cunoscut, ştiam că ne-am plimbat împreună, că ceasuri întregi am stat fascinat de prezenţa ta, că sufletul meu a tremurat de nenumărate ori la auzul glasului tău şi că în ultima vreme tot ce era aici, marea şi valurile, şi răsăritul soarelui, şi apusul, şi portiţa vilei, şi apele minerale, şi nopţile cu stele, erai tu şi aceasta din prima zi şi atât de mult, încât tot ce ştiam, că te-am cunoscut şi m-am bucurat, toate acestea mi se păreau atât de fireşti, încât plecarea ta nu putea să strice ceea ce se realizase, plecarea ta nu însemna aproape nimic, plecarea ta nu putea să ia după tine toate acestea.”

S-au căsătorit trei ani mai târziu, în 1955. Simplu, fără fast şi nuntă, la Sfatul Popular, cei doi încă îndrăgostiţi la trei ani de la întâlnirea de pe malul mării au spus „DA”  în faţa ofiţerului de Stare Civilă. Despre Marin Preda ca soţ, Aurora Cornu a povestit în interviurile date după moartea scriitorului:„Mă simţeam regină, nimic nu era prea bun pentru mine. Vântul care bătea trebuia să bată aşa, încât să nu mă supere... Marin era în stare să sărute pământul pe care călcam”.

Fiecare despărţire de Aurora, fie chiar şi  de scurtă durată era percepută de scriitorul îndrăgostit ca pe un chin. Preda continua să îi scrie soţiei chiar şi în timpul căsniciei:„Te-am sărutat la staţia de tramvai de două ori, întocmai ca în copilărie, când plecam la câmp înfricoşat de soare şi beam dinainte apă multă. Dar apa băută fără sete nu înlătură setea de mai târziu, ci doar te chinuie, prin amintirea ei, aşa cum mă chinuie pe mine acum sărutările luate la despărţire. Ele nu ţin locul dorinţei chinuitoare care mă stăpâneşte acum în amintire, de a te strânge la piept şi a sorbi bucuria de pe buzele tale iubite. Noapte bună trupului tău drag şi ochilor tăi frumoşi! Fii liniştită şi dormi. Odihneşte-te şi vino sâmbătă! Eu te iubesc atat de mult...“

Aurora a descoperit manuscrisul „Moromeţii“, într-un sertar

Aurora Cornu a descoperit manuscrisul romanului „Moromeţii” într-un sertar şi l-a încurajat pe Preda să dea luminii tiparului capodopera. „La început erau nişte amintiri din copilărie pe care le răspândise în alte romane, în perioada în care am fost căsătoriţi a scris romanul, a creat personajele, a descris satul, istoria… Sunt foarte mândră că «Moromeţii» există graţie mie, eu am făcut un cadou românilor – «Moromeţii»“, declara într-un interviu Aurora Cornu. Despre romanul ”Moromeţii” s-a spus că a fost singurul ”copil„ al celor doi.

„Marine, eu plec, te părăsesc. Vezi ce faci... Cheile sunt colo, banii dincolo“

Aurora l-a părăsit pe Preda în 1957. Tânara dornică să vadă lumea, să cunoască, să se dezvolte ca artist şi-a dat seama că nu putea face asta în umbra lui Preda. Au trăit ultimele săptămâni de iubire, conştienţi de despărţire, la Sinaia. Au suferit, au plâns şi s-au despărţit. „Marine, eu plec, te părăsesc. Vezi ce faci... Cheile sunt colo, banii dincolo“, i-a scris Aurora lui Preda în biletul de despărţire. Preda a rămas în urmă, bolnav de dragoste şi s-a internat în spital, suferind o depresie.

Nici Aurora nu a plecat fără să-şi lase sufletul în urmă. Avea să declare mulţi ani mai târziu că i-a purtat scrisorile de dragoste prin toată lumea, că l-a visat şi l-a dorit în toţi anii care au urmat. S-au revăzut la câţiva ani după divorţ. „De fapt, tu de ce m-ai lăsat pe mine?”, ar fi întrebat-o scriitorul pe poetă.

Iar Aurora i-ar fi  răspuns:„Nu ştiu, Marine...“ Aurora Cornu a păstrat scrisorile lui Preda şi a acceptat să le publice, în 2001, într-un volum intitulat „Convorbirile dintre Aurora Cornu şi Eugen Simion despre Marin Preda”. În ultima scrisoare trimisă Aurorei, Preda scria:„Acestea sunt rănile mele în viaţa cu tine şi dacă ai muri sau dacă m-ai părăsi (ceea ce ar fi totuna) ele, aşadar, nu s-ar mai vindeca şi aş fi un infirm...”

Stabilită la Paris, Aurora Cornu declara că obişnuia să participe la şedinţe de spiritism  pentru a se întâlni cu Marin. În cea mai frumoasă declaraţie de dragoste spusă după moartea lui Preda, poeta recunoştea:” Îl aştept în viaţa următoare...”

Scriitorul a suferit o depresie după despărţirea de Aurora

Divorţul lui Preda de Aurora Cornu s-a încheiat la doi ani de la despărţire, în 1959. În cei doi ani, Preda a fost internat în spital pentru depresie, după cum reiese din jurnalul ţinut de autor. Au fost ani grei în care Preda a suferit pentru iubirea neîmplinită. „Există, mă întreb acum, ceva mai banal şi mai lipsit de interes spiritual ca în această dezamăgire a mea cu Aurora?”, se întreba scriitorul în Jurnal intim.

Suferind din dragoste, Preda înţelege că numai timpul va şterge rănile:„Dacă Aurora vrea să se despartă, eu trebuie negreşit să mă vindec de dragostea pentru ea, şi numai timpul mă poate ajuta... ”

„Ne-am îndrăgostit repede, în câteva săptămâni, aveam nevoie unul de celălalt“

Cu un an înainte de pronunţarea divorţului de Aurora, aflat în plină criză afectivă şi bolnav, Preda o întâlneşte pe Eta Vexler, critic literar, cu origini evreieşti cu care se căsătoreşte repede.  „Ne-am îndrăgostit repede, în câteva săptămâni, aveam nevoie unul de celalalt“, nota Preda în jurnal. O cunoaşte pe Eta la data de 23 decembrie.

Întâlnirea are loc la Sinaia, locul în care Preda trăise despărţirea de Aurora. Noua iubire îi trezeşte inspiraţia scriitorului şi începe romanul „Risipitorii”. Despre căsătoria cu evreica Eta Vexer se spune că i-a atras antipatia regimului comunist şi că acesta ar fi fost unul dintre motivele pentru care Preda a ajuns în vizorul Securităţii.

S-a considerat că, în urma căsătoriei cu o evreică, Preda ar fi intrat sub influenţa cercurilor naţionaliste evreieşti. Căsătoria celor doi a durat doar opt ani. Se despart în 1966, iar Eta emigrează.

Elena, soţia care i-a dăruit doi fii

La doi ani de la despărţirea de Eta, Preda o cunoaşte pe Elena Mitev. Ca în cazul celorlalte căsnicii, scriitorul oficializează relaţia repede. Se căsătoreşte cu Elena în acelaşi an în care o cunoaşte, 1968. La doi ani de la căsătorie, apare şi primul copil al scriitorului, Nicolae. Elena este cea care descoperă că Preda îşi dorea copii şi voia să devină tată.  „În timp ce copilul dormea, am ieşit să fac nişte mici cumpărături şi, când am revenit, am rămas cutremurată – l-am găsit pe Marin în faţa pătuţului lui Nicolae, în genunchi. Stătea şi privea nemişcat, de parcă s-ar fi rugat. L-am lasat în pace, nevrând să tulbur această scenă, si, după vreo oră, când am reintrat în camera, Marin se suise pur si simplu în patuţul lui Alexandru. Se făcuse atât de mic, încât să încapă acolo şi să-şi ţină copilul în braţe. În veci, nu o sa pot uita această imagine:o efigie perfecta a iubirii parinteşti, a imenselor lui resurse de ocrotireşsi tandrete”, declara Elena Preda într-un interviu dat după moartea scriitorului.

Elena i-a dăruit şi cel de-al doilea fiu lui Marin Preda, pe Alexandru. Să fie soţia unui geniu precum Preda, un scriitor captivat de munca sa şi dedicat complet actului creaţiei, nu a fost pentru cea de-a treia soţie o sarcină uşoară, după cum ea însăşi a recunoscut:„Chiar fiind soţia lui, îmi venea câteodată destul de greu sa creez momente de intimitate, să-l scot din preocupările lui obsesive. În lumea lui, era foarte greu de pătruns. Uneori, lucra o noapte întreagă şi scria doar 7-8 rânduri şi acelea chinuite. Erau nopţi în care scria numai trei rânduri.”

Alături de Elena Preda, scriitorul creează capodopera „Cel mai iubit dintre pământeni”. Şi tot alături de Elena petrece ultimele zile din viaţă, înainte ca destinul său să se curme brusc, într-o noapte ploioasă de mai, în 1980.

„Marin era  omul pe care o femeie visează să îl găsească”

După spusele celor care i-au fost soţii şi l-au iubit, Marin Preda era bărbatul pe care orice femeie visează să îl găsească. „Se poate spune ca n-a avut noroc la femei, dintr-un motiv sau altul. Marin era totuşi omul pe care o femeie visează să îl găsească. Era de o inteligenţa fizică pe care foarte puţini bărbaţi o au, era de o inteligenţa sufletească pe care foarte puţini bărbaţi o au. Era un amant perfect, era un soţ excesiv de delicat, însă eu le inţeleg şi pe cele mai rele dintre femeile lui. Era o presiune enormă să stai în preajma lui Marin Preda”, spunea Aurora Cornu, în cartea „Scrisori către Aurora”.

În acelaşi timpâ, toate cele care l-au iubit, au recunoscut că pentru scriitor, actul creaţiei s-a clasat mai presus decât actul iubirii „Marin – întâi scriitor şi pe urmă amant. Cine nu înţelegea acest lucru era pierdut”, mai spunea Aurora. Portretul lui Preda ca soţ şi iubit a fost completat de Elena, în interviurile date după moartea acestuia:„Pentru el, nu existau decât familia lui, copiii si scrisul. În primul rând, scrisul. În lumea lui era foarte greu de pătruns”.

Aurora Cornu recunoaştea în cartea „Scrisori pentru Aurora” că literatura a fost singura iubită care nu l-a trădat niciodată pe scriitor:„Literatura! Singura soţie şi iubită a lui Marin, care nu l-a trădat niciodată-nedezminţită, fidelă şi după moarte, veşnic răsplătitoare“.

Marin Preda despre iubire

„Dispariţia iubirii e ca o oglindă întoarsă, nu se mai vede nimic, te uiţi zadarnic în ea. Gestul tau nu se mai reflectă, nu-i mai raspunde nimeni. Eşti singur”

„Când faci dragoste, moartea îşi ia tălpăşiţa”

„Iubirea poate să fie oricum, numai să fie! Poţi să arăţi ca un chimval răsunător, dar dacă dragoste nu e... spune evanghelistul. E vorba, desigur, de dragostea divină, dar a noastră, cea profană, are oare vreo limită care s-o împiedice să atingă graniţa divinului? Lăcaşul ei nu e tot inima umană?”

„Primejdia în care se află un bărbat care iubeşte total o femeie seamănă cu aceea a unui om care a atins un fir de înaltă tensiune şi care dacă nu se zbate, dacă instinctul nu l-a ajutat să se smulgă în chiar clipa când a fost zgâlţâit, moare agăţat acolo fără scăpare”

„Dacă dragoste nu e, nimic nu e.”

Autor Elisabeth Bouleanu

In memoriam Moțu Pittiș

Cei trei români care au marcat cariera lui Marilyn Monroe

Blonda supremă, amanta preferată a preşedintelui, sex-simbolul unei generaţii. Când Marilyn a apărut în 1962, într-o rochie prea mulată, prea transparentă, cântând prea lasciv "Happy Birthday Mr. President", lumea întreagă înţelegea că diva platinată este de neînvins. S-a născut să cucerească şi avea o lume la picioare. Foarte puţini, doar apropiaţii, ştiau că avea cariera în pericol, cei de la 20th Century Fox fiind la o semnătură distanţă de a-i desfiinţa contractul de muncă.

Marilyn ştia că urma să fie mazilită şi avea să arate tuturor cât este de puternică. Şi asta cu ajutorul unei campanii de imagine construite împreună cu cei mai buni prieteni: o mână de fotografi personali. Printre care doi români: John Florea şi Andre de Dienes. Ei fuseseră alături de divă încă de la începuturile ei la Hollywood şi împreună cu Ion/Jean Negulescu erau gaşca de trei români care au marcat cariera celui mai puternic icon al Cetăţii Filmului: Marilyn Monroe.

Epocala. Fotograful de Dienes a realizat o serie de instantanee cu Marilyn care au făcut istorie

Andre de Dienes a dezvăluit-o lumii pe Marilyn-trupul

Andrei Dedieni, cunoscut laHollywood ca Andre de Dienes, a fost primul fotograf oficial al lui Marilyn. A plecat din România, de la Turia (Covasna), când avea 15 ani, după ce mama lui s-a sinucis. Rămas orfan, a început să bată Europa în lung şi-n lat, de cele mai multe ori pe jos. După vreo doi ani de pribegie a ajuns în nordul Africii, în Tunisia . Aici a fost cărăuş, translator, bucătar, scriitor de scrisori pentru cei care nu ştiau carte şi a învăţat de la un artist local să picteze. În aceeaşi perioadă primeşte primul său aparat de fotografiat.

În 1933, De Dienes ajunge la Paris , unde studiază artele frumoase. Pasiunea lui pentru fotografie îi dă o pâine şi lucrează pentru mai multe publicaţii şi edituri franceze. Când împlineşte 25 de ani, în 1938, Andre pleacă la New York şi aici devine unul din cei mai importanţi fotografi de modă şi lifestyle ai perioadei, colaborând cu "Esquire", "Vogue", "Life" şi "Montgomery Ward".

O cunoaşte pe Marilyn în 1945, când actriţa avea numai 19 ani şi doar visa la o carieră de starletă."Când a intrat la mine în bungallow, nu mi-am mai putut desprinde ochii de la ea. Am înţeles că fata asta avea ceva excepţional. Am văzut că avea verighetă, dar mi-a spus că soţul ei e un marinar mereu pe drumuri şi că sunt deja în divorţ. Spunea că visează doar să devină un model celebru. Adevărul era că îmi doream foarte mult să o fotografiez, dar şi că o doream şi mai mult pe ea. Punct.", scria De Dienes în memoriile sale.                             De Dienes începe o poveste de dragoste cu Norma Jean şi pleacă împreună într-o călătorie de cinci săptămâni prin California , Nevada , New Mexico . În această perioadă, viitoarea Marilyn Monroe pozează mereu pentru iubitul ei, ani mai târziu, instantaneele prinse de român şi imaginile nud ale Normei Jean fiind considerate unele dintre cele mai reuşite fotografii ale artistei. De Dienes a încurajat-o pe Marilyn să-şi urmeze visele şi a ajutat-o să-şi înţeleagă harul. A cerut-o în căsătorie, a primit un "nu" drăgălaş şi povestea lor de dragoste pasională a ajuns repede la final. Dar cei doi au rămas apropiaţi şi au colaborat până în 1955.

John Florea a inventat-o pe Marilyn-blonda

John Florea s-a născut pe drumul spre America , în familia unor emigranţi români care plecaseră în 1916 de undeva de lângă Paşcani. În 1941, în timp ce developa nişte fotografii pentru revista "Life", avea loc atacul de la Pearl Harbor . John (Ionuţ, cum îi spunea mama lui) a plecat pe front şi a devenit unul dintre cei mai importanţi foto-corespondenţi de război pe care i-a avut America . După victoria aliaţilor, John s-a întors la Hollywood , unde şi-a continuat cariera de fotograf de cinema şi mondenităţi.

Cu John Florea, cel care i-a schimbat nuanţa părului

În 1951, prin intermediul colegului lui, De Dienes, Florea o întâlneşte pe Marilyn. Tânăra Norma Jean primise deja numele celebru şi avusese câteva apariţii scurte în unele succese cinematografice. Marilyn jucase cu Bette Davis în "All About Eve" şi apăruse pe marele ecran cu o nuanţă de păr blond auriu-miere.                                              Când a fost invitată să dea un premiu la Oscar, în acelaşi an, pentru "Cel mai bun sunet", John i-a zis celei ce avea să devină sex- simbolul absolut al mileniului trecut să se platineze. Să devină "model blond". Iar Marilyn l-a ascultat şi aşa a devenit pentru întreaga lume "blonda absolută".                                                                               

A urmat o prietenie foarte apropiată a divei cu Florea, care a însoţit-o în cele mai importante momente ale carierei sale, a pozat-o şi nud, şi în intimidate, şi pe platourile de filmare. Florea a avut o carieră incredibilă, a fost considerat unul dintre cei mai importanţi directori de publicaţii de peste Ocean, fiind redactor-şef la "Life Magazine" şi apoi a devenit un cunoscut regizor de televiziune (a regizat "Bonanza" şi "Delfinul Flipper").El i-a făcut cunoştinţă lui Marilyn cu cel mai important regizor român de la Hollywood: maestrul Jean din Craiova . Negulesco.

Oportunitate. Jean Negulesco i-a oferit divei strălucirea și cheia succesului

Jean Negulesco a învăţat-o pe Marilyn "Cum să te măriţi cu un milionar"

Ion Negulescu s-a născut în 1900 la Craiova, în familia unui proprietar de hotel din Bănie, care mai avea patru fete. În gimnaziu, Ion câştigă un premiu la desen şi tânărul înţelege că vrea să fie artist. Tatălui său, un negustor cu vocaţie, nici prin gând nu-i trecea să-şi lase singurul fecior să o ia pe căi boeme. În Primul Război Mondial, Ion, adolescent fiind, se răzvrăteşte împotriva părintelui, fuge de acasă şi se înscrie în serviciile de sănătate ale armatei române şi pleacă pe frontul din Moldova . Aici îl întâlneşte pe George Enescu şi-i dăruieşte acestuia un portret. Compozitorul îi spune puştiului din faţa lui că are talent şi-i cumpără lucrarea la un preţ foarte bun pentru acea vreme. Putea să-şi ia trei cai cu banii primiţi de la Enescu.

Pentru Ion, încurajările marelui maestru violonist sunt un semn. Iar decizia e luată. Nu vrea să facă nici economie, nici comerţ, nici drept. Nimic din ce visează tatăl său pentru destinul lui. Vrea arte. Şi, împotriva dorinţei bătrânului negustor Negulescu, Ion din Craiova pleacă la Bucureşti, la Belle Arte. Părintele, speriat şi dezamăgit, mai speră la o ultimă şansă ca să-şi atragă fiul rătăcitor în afacerea pe care o construise. Şi-l ademeneşte cu o călătorie prin Europa. În 1920, Ion ajunge la Paris . E înnebunit de luminile oraşului şi de şarmul creativ din buricul bătrânului continent. Aşa că... rămâne aici.

                                                         

 Bătrânul Negulescu disperă, îşi dezmoşteneşte fiul, dar nicio stratagemă nu ţine. Ion devine Jean. Pictor, elev al lui Brâncuşi şi prieten cu Jules Pascin, Picasso, Soutine, Giacometti, Tristan Tzara, Jean Cocteau şi Amodeo Modigliani. Învaţă, lucrează, pictează şi-şi găseşte şi un job de scenograf. Mai câştigă un ban spălând vase, vânzând lucrări, oferind servicii de companie doamnelor, desenând, făcând caricaturi celebrităţilor vremii. Pentru o scurtă perioadă lucrează la Nisa, la hotelul românului Negresco. Dar e dat afară după ce seduce o clientă fidelă a hotelului, fiica unui miliardar american. Jean pleacă cu americanca în Statele Unite şi în 1927 are o expoziţie personală la New York . Urmează câteva expoziţii la Los Angeles , o ofertă de colaborare ca scenograf cu Warner şi aşa începe cariera lui spectaculoasă la Hollywood . Americanca e părăsită rapid, pentru că Jean ştie sufletul femeilor. Şi are un succes nebun la "zâne".                                                                                               Hollywoodul îi scoate în faţă superbităţi cu picioare lungi şi zâmbete celebre, iar maestrul se iubeşte cu Veronica Lake, Faith Domergue, Sidney Fox, Binnie Barnes, Carole Landis, Anita Colby, Lynn Baggett. Dar cea mai cunoscută amantă a lui Jean din Craiova rămâne Marilyn Monroe. Actriţa a fost recomandată lui Negulescu de către bunul lui prieten de la revista "Life", John Florea. Şi, după probe, Marilyn este aleasă pentru un rol principal în "How to Marry a Millionaire", alături de Lauren Bacall.

În perioada filmărilor, între Jean şi diva blondă se înfiripă o poveste de dragoste. " Monroe e visul împlinit al oricărui bărbat din lumea largă. Este femeia cu care visezi şi trebuie să-ţi înşeli nevasta. Mort să fii, să nu te înnebunească", spunea Jean despre superba lui muză şi iubită. După "Cum să te măriţi cu un milionar", cariera lui Marilyn a făcut istorie, iar Jean din Craiova a devenit unul dintre cei mai importanţi regizori de la Hollywood, cu 12 nominalizări la Oscar pentru "Johnny Belinda" şi un BAFTA pentru "How to Marry a Millionaire". Singurul român get-beget care a avut Hollywoodul la picioare. Şi al treilea român care a învăţat-o pe Marilyn să fie divă...

Preluare de pe site-ul www.eroiiromanieichic.ro

Alexandru O. Teodoreanu zis Pastorel

Alexandru O. Teodoreanu (n. 30 iulie 1894 - d. 15 martie 1964), cunoscut și sub pseudonimul Păstorel, a fost un avocat și scriitor român, cunoscut epigramist, gurmand și iubitor de vinuri, membru de seamă al boemei ieșene și bucureștene. A rămas în literatura română prin epigramele sale. Romanul său cel mai cunoscut este "Hronicul măscăriciului Vălătuc", pe care criticul literar George Călinescu îl compară cu "Gargantua și Pantagruel". A fost fratele romancierului Ionel Teodoreanu.   

Primul volum publicat a fost Hronicul măscăriciului Vălătuc, aducându-i scriitorului prețuirea unor critici prestigioși, precum Paul Zarifopol. Activitatea literară a continuat însă mai mult intermitent. În anii '30 i-au apărut două volume de epigrame: Strofe cu pelin de mai pentru/contra Iorga Neculai și Vin și apă, trei cărți de proză: Mici satisfacții, Un porc de câne și Bercu Leibovici și două volume de publicistică diversă, sub genericul Tămâie și otravă. Poeziile apar în volumul Caiet din 1938. A scris în colaborare cu Adrian Maniu basmul dramatizat Rodia de aur, pus în scenă la Naționalul bucureștean în stagiunea 1929/1930. În 1957, 1966 și 1989 au apărut antologii din proza sa, iar în 1972 un volum, tot antologic, de Versuri. În anul 1973 apare postum volumul Gastronomice, reeditat în 2000.
Opera lui Al. O. Teodoreanu a circulat și oral, iar în timpul regimului comunist chiar clandestin. După 1989, epigramistul a fost redescoperit, mai ales cu acele versuri celebre prin opoziția spirituală față de ordinea de lucruri din regimul comunist. Din păcate, unele dintre textele ce i se atribuie, mai mult vulgare decat spirituale, nu îi aparțin, iar altele circulă în mai multe variante care nu îi mai pot fi atribuite epigramistului. 

Pasiunea sa de gurmand și iubitor de vinuri se baza pe calitățile sale gustative remarcabile. Este îndeobște cunoscut faptul că Păstorel Teodoreanu era chemat întotdeauna să arbitreze orice dispută în domeniul identificării și categorisirii degustării produselor obținute din struguri, adică vinuri și coniacuri.
Calitățile sale gustative și experiența deosebit de variată și complexă pe care o avea în degustarea vinurilor românești, în special, îl făcea capabil să identifice cu o "precizie uluitoare" nu numai soiul de vin, podgoria și anul fabricației, dar și alte amănunte, cum ar fi orientarea geografică a locului pe care se găsea via din care se fabricase vinul, cât de pur era acesta (în sensul folosirii unei singure varietăți de, să zicem, Muscat Otonel), regimul pluvial al anului respectiv în locul unde se găsea via etc.
A scris și un Tratat despre vinuri, coniacuri și tehnica degustării acestora, care din păcate, rămânând doar în manuscris, este astăzi considerat pierdut.

În madrigalul lui Mircea Ionescu Quintus, se sintetizează prețuirea unanimă:
"Să-nchinăm paharul/ Pentru Păstorel/ N-a fost nici Cotnarul/ Mai spumos ca el ".

Epigrame

Fă-mă, Doamne

Fă-mă, Doamne, morcov, ceapă,

Fă-mă, Doamne, tot ce vrei,

Praz, dovleac, spanac, ardei...

Dar păzeşte-mă de apă!

Pentru subtilul...

Pentru subtilul amator

Care-şi respectă al său gât

E bună apa de izvor

Dar ca uzaj extern. Atât!

Unui antialcoolic

Oare nu-ţi mai aminteşti,

Vorba din bătrâni lăsată?

Din beţie te trezeşti,

Din prostie niciodată.

Bătrânului Cotnar

Bătrânului Cotnar nu-i sapă tronul

Vrun prinţ de viţă nobilă, ca el,

Vrun Cabernet, Pinot sau Ottonel,

Ci veneticul de pripas: sifonul!

 Unul bea că-i băutor

Unul bea că-i băutor,

Altul bea că-i bestie,

Numai eu, că am umor,

Beau aşa, de chestie.

Totusi iubirea de Adrian Paunescu

Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj şi mă tem.

Şi totuşi e stare de veghe
Şi totuşi murim repetat
Şi totuşi mai cred în pereche
Şi totuşi ceva s-a-ntâmplat.

Pretenţii nici n-am de la lume
Un pat, întuneric şi tu
Intrăm în amor fără nume
Fiorul ca fulger căzu.

Motoarele lumii sunt stinse
Reţele pe căi au căzut
Un mare pustiu pe cuprins e
Trezeşte-le tu c-un sărut.

Acum te declar Dumnezeu
Eu însumi mă simt Dumnezeu
Continuă lumea femeie
Cu plozi scrişi în numele meu.

Afară roiesc întunerici
Aici suntem noi luminoşi
Se ceartă-ntre ele biserici
Făcându-şi acelaşi reproş.

Şi tu şi iubirea există
Şi moartea există în ea
Îmi place mai mult când eşti tristă
Tristeţea, de fapt, e a ta.

Genunchii mi-i plec pe podele
Cu capul mă sprijin de cer,
Tu eşti în puterile mele,
Deşi închiziţii te cer.

Ce spun se aude aiurea,
Mă-ntorc la silaba dintâi,
Prăval peste tine pădurea:
Adio, adică rămâi.

Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj şi mă tem.

Tatiana Stepa - Totusi iubirea

Jean de la Fontaine

Jean de La Fontaine (n. 8 iulie 1621, Château-Thierry, Franţa - d. 13 aprilie 1695, Paris) a fost un poet, moralist, dramaturg, libretist şi romancier francez. La Fontaine este consacrat pentru fabulele pe care le-a scris.

Cel mai cunoscut fabulist francez al secolului al XVII-lea, Jean de La Fontaine, fiu al lui Charles de La Fontaine, a fost un elev mediocru, lipsit de orice interes pentru invatatura. Isi incepe studiile primare la scoala din Reims si le continua la Paris, unde va urma cursuri de dreptul, obtinand titlul de avocat.In aceasta perioada cunoaste oameni apreciati la acea vreme, precum doamna de Sevigne, Scarron, Perrault, cei doi Corneille dar si pe Moliere.

In anul 1657 scrie primul sau poem "Adonis" pentru care primeste 1000 de livre. Urmeaza "Visul de la Vaux" (1658) si o elegie in care deplange nimfele din Vaux - "Elegia nimfelor din Vaux" (1661). In anul 1664 publica o serie de nuvele in versuri imitate dupa Boccaccio si Ariosto, "Nouvelles en vers tiree de Boccacce et de l’Arioste".

Incurajat de primele succese editeaza, un an mai tarziu, primul volum de povestiri, "Nuvele si povestiri ", care este urmat, in 1668, de un al doilea "Povestiri noi ". Sub titlul "Fabule alese" apare, in 1668, la 31 martie, editia originala a primelor sase carti de fabule. Acestea erau insotite de o prefata si erau dedicate fiului regelui, Delfinul.

La Fontaine era convins ca fabula este cel mai pedagogic si cel mai direct mijloc de a transmite unui copil invataturi si cunostinte de care acesta are nevoie in viata. Dar, atunci cand a scris fabulele nu s-a gandit numai la copii, ci si la oamenii cei mai mari din ierarhia sociala care aveau cate ceva de invatat din istorioarele sale. Volumul de "Fabule" il plaseaza pe scriitor, pe atunci in varsta de 47 de ani, in randurile marilor creatori ai epocii.

Desi, se vroia numai fabulist, tot in aceasta perioada va scrie "Dragostea lui Psyche si a lui Cupidon" (1669), al treilea si al patrulea volum de povestiri (1671 si 1674) si o noua culegere de fabule (1678) pe care le va dedica doamnei de Montespan. In aceeasi perioada o intalneste pe doamna de La Sabliere, o femeie bogata si culta, care primea in saloanele ei oameni de litere si savanti. A stat sub ocrotirea ei timp de douazeci de ani.

Povestitor, poet, fabulist, autor de comedii precum "Eunucul" (1654), "Florentinul" (1685), "Cupa fermecata" (1688) si de scrisori pline de farmec, La Fontaine va fi indragit de posteritate in special pentru "Fabulele" sale, a caror perfectiune nu a mai atins-o nimeni. La Fontaine n-a pretins niciodata ca genul pe care-l abordase era ceva nou, dar a imbogatit aceasta scriere, al carui model era sec si laconic.

Marea arta a lui o gasim in individualizarea personajelor, animale care capata caractere omenesti si vorbesc in spiritul psihologiei proprii, iar forta concluziilor sale este data de participarea sa ca povestitor. Folosirea unor cuvinte pe intelesul tuturor l-a facut apreciat si gustat de toate straturile sociale.

Popularitatea operelor lui La Fontaine a rivalizat la acea vreme cu cea a cartilor bisericesti, fapt ce l-a facut pe criticul francez al secolului al XIX-lea, Desire Nisard sa afirme: "daca cineva n-are decat doua carti in casa, una dintre ele trebuie sa fie sigur a lui La Fontaine".

Sursa - compendiun.ro

Corbul şi vulpea

Jupânul Corb, pe-o creangă cocoţat,
Ţinea în clonţ un boţ de caş furat.
Ademenită de mirosul caşului,
Cumătra Vulpe-i spuse-aşa borfaşului:
-Să ne trăiţi mulţi ani , Măria Voastră,
că sunteţi zău, ca din cutie scos!
Iar de-aţi avea şi glasul mlădios
Pe cât v-arată penele frumoas-
Mă prind c-aţi fi vreo Pasăre Măiastră!”
Ci corbul, auzind-o, pe gânduri nu mai şade.
Deschide ciocul. Prada cade.
Şi vulpea , înghiţind-o,îl dăscăleşte:-“Bade,
Liguşitorii-nu ştiai, se pare-
Trăiesc pe seama cui le dă crezare.
Dar lecţia pe care o-nvăţaşi
O fi făcând cât botul tău de caş!…
Înmărmurit, crocanul juratu-s-a cumplit
Că n-o să se mai lase de-acum păcălit.

Dreptatea Leului

Pe vremuri, Capra, Oaia şi surioara Juncă
S-au însoţit cu Leul-un staroste trufaş-
În obşte, la câştiguri şi pagube, părtaşi.
Şi Capra, mi se pare, tot iscodind prin luncă,
avu noroc în lanţuri un Cerb frumos să vadă
Şi le trimise vorbă să-i cheme la prânzare.
Veniră toţi.Şi leul îi socoti pe gheare
şi împărţi în patru, pe loc întreaga pradă.
-“Întâia parte -nu e de mirare-
pe drept cuvânt se cade s-o iau eu
ca Leu!
A doua -îmi închipui că ştie fiecare-
e dreptul meu
ca dintre toţi mai tare.
A treia îmi revine ca mai viteaz ,fireşte.
Iar dacă de ciozvârta a patra îndrăzneşte
măcar să se atingă vreun ortac-
bucăţi îl fac!”

Greierele şi furnica

Petrecuse cu chitara
toată vara.
Însă iată că-ntr-o zi
când viforniţa porni,
Greierele se trezi
fără muscă , fără râmă,
fără umbră de fărâmă.
Ce să facă?…Hai să ceară
la Furnică, pân’ la vară,
niscai boabe de secară.
-“Pe cuvânt de lighioană,
voi plăti cinstit cucoană,
cu dobânzi, cu tot ce vrei!…”
Dar Furnica, harnică,
are un ponos al ei:
nu-i din fire darnică
şi-i răspunde cam răstit:
-Astă-vară ce-ai păţit?
-Dacă nu e cu bănat.
zi şi noapte am cântat
pentru mine, pentru toţi…
-„Joacă astăzi dacă poţi!”

Sursa poezii - poezie.ro

George Sand

 

Amantine Lucile Aurore Dupin de Francueil (1 iulie 1804 – 8 iunie 1876), cunoscută mai ales sub pseudonimul George Sand, a fost o romancieră, memorialistă și jurnalistă franceză. Fiind mai renumită decât Victor Hugo sau Honoré de Balzac în Marea Britanie în anii 1830 și 1840, Sand este recunoscută ca una dintre cele mai notabile scriitoare ale erei romantice europene. Are la activ peste 50 de volume de diverse opere, inclusiv povestiri, piese de teatru și texte politice, alături de cele 70 de romane ale sale.

La fel ca străbunica sa, Louise Dupin, pe care o admira, George Sand a pledat pentru drepturile și pasiunile femeilor, a criticat instituția căsătoriei și a luptat împotriva prejudecăților unei societăți conservatoare. A fost considerată scandaloasă din cauza vieții sale amoroase turbulente, a adoptării unor haine masculine și a pseudonimului masculin.

Copilărie

Amantine Lucile Aurore Dupin, viitoarea George Sand, s-a născut pe 1 iulie 1804 pe strada Meslay din Paris, fiica sa fiind Maurice Dupin de Francueil (nepotul lui Claude Dupin) și Sophie-Victoire Delaborde. A fost strănepoata paternă a Mareșalului Franței Maurice de Saxe, iar din partea mamei sale, bunicul ei a fost Antoine Delaborde, maestru paumier și maestru ornitologist. O mare parte din copilărie a fost crescută de bunica sa, Marie-Aurore de Saxe, Madame Dupin de Francueil, la casa bunicii sale din satul Nohant, în provincia franceză Berry. Sand a moștenit casa în 1821, când bunica sa a murit și a folosit decorul în multe dintre romanele sale.

Relații notabile

În 1822, la vârsta de optsprezece ani, Sand s-a căsătorit cu (François) Casimir Dudevant, fiu al baronului Jean-François Dudevant din afara căsătoriei. Ea și Dudevant au avut doi copii: Maurice și Solange (1828–1899).

Casimir Dudevant

În 1825, a avut o aventură intensă, dar poate platonică, cu tânărul avocat Aurélien de Sèze. La începutul anului 1831, și-a părăsit soțul și a intrat într-o perioadă de „rebeliune romantică” de patru sau cinci ani. În 1835, a fost separată legal de Dudevant și a preluat custodia copiilor lor.

Sand a avut aventuri romantice cu romancierul Jules Sandeau (1831), prințul polono-rus Norbert Przanowski (februarie 1832 – vara 1833), scriitorul Prosper Mérimée, dramaturgul Alfred de Musset (vara 1833 – martie 1835), Louis-Chrysostome Michel, actorul Pierre-François Bocage, scriitorul Charles Didier, romancierul Félicien Mallefille, politicianul Louis Blanc și compozitorul Frédéric Chopin (1837–1847). Mai târziu în viață, a corespondat cu Gustave Flaubert și, în ciuda diferențelor lor de temperament și preferințe estetice, au devenit în cele din urmă prieteni apropiați.

Sand a fost, de asemenea, prietenă apropiată cu actrița Marie Dorval. Dacă au fost sau nu implicate fizic a fost dezbătut, dar niciodată verificat. Cele două s-au întâlnit în ianuarie 1833, după ce Sand i-a scris lui Dorval o scrisoare de apreciere în urma uneia dintre reprezentațiile ei. Sand a scris despre Dorval, inclusiv multe pasaje în care este descrisă ca fiind îndrăgostită de Dorval.

Portret executat de Thomas Sully, 1826

Doar cei care știu cât de diferiți am fost făcuți își pot da seama cât de complet îndrăgostită eram de ea... Dumnezeu îi dăduse puterea de a exprima ceea ce simțea... Era frumoasă și simplă. Nu fusese niciodată învățată nimic, dar nu exista nimic ce să nu știe instinctiv. Nu găsesc cuvinte pentru a descrie cât de rece și incompletă este natura mea. Nu pot exprima nimic. Trebuie să existe un fel de paralizie în creierul meu care împiedică ceea ce simt să găsească vreodată o formă prin care să se comunice... Când a apărut pe scenă, cu silueta ei lăsată, mersul ei apatic, privirea ei tristă și pătrunzătoare... Pot spune doar că a fost ca și cum aș fi privit un spirit întrupat.

Criticul de teatru Gustave Planche ar fi avertizat-o pe Sand să stea departe de Dorval. În mod similar, contele Alfred de Vigny, iubita lui Dorval din 1831 până în 1838, a avertizat-o pe actriță să stea departe de Sand, pe care o numea „blestemata aia de lesbiană”. În 1840, Dorval a jucat rolul principal într-o piesă scrisă de Sand, intitulată Cosima, iar cele două femei au colaborat la scenariu. Cu toate acestea, piesa nu a fost bine primită și a fost anulată după doar șapte reprezentații. Sand și Dorval au rămas prieteni apropiați pentru tot restul vieții lui Dorval.

Chopin

Sand a petrecut iarna anilor 1838–1839 cu Frédéric Chopin în Mallorca, la mănăstirea cartusiană (fostă abandonată) din Valldemossa. Călătoria în Mallorca a fost descrisă în lucrarea sa Un hiver à Majorque (O iarnă în Mallorca), publicată pentru prima dată în 1841. Chopin era deja bolnav de tuberculoză incipientă la începutul relației lor, iar petrecerea unei ierni reci și umede în Mallorca, unde nu au putut găsi o cazare adecvată, i-a exacerbat simptomele.

Sand și Chopin au petrecut, de asemenea, multe veri lungi la conacul lui Sand din Nohant, între 1839 și 1846, sărind doar peste 1840. Acolo, Chopin a scris multe dintre cele mai faimoase lucrări ale sale, inclusiv Fantezia în fa minor, op. 49, Sonata pentru pian nr. 3, op. 58 și Balada nr. 3, op. 47.

În romanul său Lucrezia Floriani, se spune că Sand l-a folosit pe Chopin ca model pentru un prinț est-european bolnav pe nume Karol. El este îngrijit de o actriță de vârstă mijlocie, trecută de perioada de glorie, Lucrezia, care suferă foarte mult din cauza afecțiunii sale pentru Karol. Deși Sand a susținut că nu a făcut o caricatură după Chopin, publicarea cărții și numărul mare de cititori ar fi putut exacerba antipatia lor ulterioară unul față de celălalt. După moartea lui Chopin, Sand a ars o mare parte din corespondența lor, lăsând doar patru scrisori care au supraviețuit între cei doi. Trei dintre scrisori au fost publicate în seria „Classiques Garnier” în 1968.

Sand si Chopin- pictura de Eugen Delacroix

O altă ruptură a fost cauzată de atitudinea lui Chopin față de fiica lui Sand, Solange. Chopin a continuat să fie cordial cu Solange după ce ea și soțul ei, Auguste Clésinger, s-au certat cu Sand din cauza banilor. Sand a considerat sprijinul lui Chopin pentru Solange extrem de neloial și o confirmare a faptului că Chopin o „iubise” întotdeauna pe Solange.

Fiul lui Sand, Maurice, nu-l plăcea pe Chopin. Maurice dorea să se impună drept „omul moșiei” și nu dorea să-l aibă pe Chopin drept rival. Maurice a eliminat două propoziții dintr-o scrisoare pe care Sand i-a scris-o lui Chopin când a publicat-o, deoarece considera că Sand era prea afectuos față de Chopin și Solange.

Chopin și Sand s-au despărțit cu doi ani înainte de moartea sa din mai multe motive. Chopin nu a fost niciodată chemat înapoi la Nohant; în 1848, s-a întors la Paris dintr-un turneu în Regatul Unit, pentru a muri în Place Vendôme în 1849. George Sand a lipsit în mod notabil de la înmormântarea sa.

În decembrie 1849, Maurice l-a invitat pe gravorul Alexandre Manceau să sărbătorească Crăciunul la Nohant. George Sand s-a îndrăgostit pasional de Manceau, acesta devenind iubitul, tovarășul și secretarul ei și au rămas împreună timp de cincisprezece ani, până la moartea lui.

Alexandre Manceau  1817-1865

Ultimii ani și moartea

George Sand nu a avut de ales decât să scrie pentru teatru din cauza dificultăților financiare. În Nohant, a exercitat chiar și funcțiile de medic de sat, studiind anatomia și remediile din plante cu doctorul Deschartres. Dar nu s-a limitat la Nohant și a călătorit în Franța, în special cu marele ei prieten Charles Robin-Duvernet  la Château du Petit Coudray sau în străinătate. În 1864, Sand s-a stabilit la Palaiseau împreună cu iubitul ei Manceau timp de câteva luni, unde l-a îngrijit în declinul său.

Sand a murit la Nohant, lângă Châteauroux, în departamentul Indre din Franța, pe 8 iunie 1876, la vârsta de 71 de ani. A fost înmormântată în cimitirul privat din spatele capelei de la Nohant-Vic. În 2003, planurile ca rămășițele ei să fie mutate la Panthéonul din Paris au stârnit controverse.

Pictura de Charles Louis Gratia, c.1835

Opinii politice

Sand a scris și critică literară și texte politice. În tinerețe, a luat partea săracilor și a clasei muncitoare, precum și a susținut drepturile femeilor. Când a început Revoluția din 1848, a fost o republicană ferventă. Sand și-a înființat propriul ziar, publicat într-o cooperativă muncitorească.

Din punct de vedere politic, a devenit foarte activă după 1841, iar liderii vremii s-au consultat adesea cu ea și i-au urmat sfaturile. A fost membră a guvernului provizoriu din 1848, publicând o serie de manifeste înflăcărate. În timp ce mulți republicani au fost închiși sau au plecat în exil după lovitura de stat a lui Louis-Napoléon Bonaparte din decembrie 1851, ea a rămas în Franța, a menținut o relație ambiguă cu noul regim și a negociat grațieri și reducerea pedepselor pentru prietenii ei.

Sand a fost cunoscută pentru implicarea și scrierile sale în timpul Comunei de la Paris din 1871, unde a luat poziție pentru adunarea de la Versailles împotriva comunardilor, îndemnându-i să ia măsuri violente împotriva rebelilor. Ea a fost consternată de violența Comunei din Paris, scriind: „Oribila aventură continuă. Cer răscumpărări, amenințări, arestări, judecă. Au preluat toate primăriile, toate stabilimentele publice, jefuiesc munițiile și proviziile de alimente.”

Critică

„George Sand a fost o idee. Ocupă un loc unic în epoca noastră. Alții sunt oameni mari... ea a fost o femeie mare.”

 Victor Hugo, Funeraliile lui George Sand

Scrierile lui Sand au fost extrem de populare în timpul vieții sale, iar ea a fost foarte respectată de elita literară și culturală din Franța. Victor Hugo, în discursul funebru pe care l-a rostit la înmormântarea ei, a spus că „lira era în ea”.

„În această țară a cărei lege este să desăvârșească Revoluția Franceză și să înceapă cea a egalității sexelor, fiind parte a egalității bărbaților, era nevoie de o femeie mare. Era necesar să se demonstreze că o femeie poate avea toate darurile masculine fără a-și pierde niciuna dintre calitățile ei angelice, poate fi puternică fără a înceta să fie tandră... George Sand a dovedit acest lucru.”

Victor Hugo, Funeraliile lui George Sand

Eugène Delacroix a fost un prieten apropiat și i-a respectat darurile literare. Flaubert a fost un admirator neînfricat. Honoré de Balzac, care o cunoștea personal pe Sand, a spus odată că, dacă cineva credea că scrie prost, este pentru că propriile standarde de critică erau inadecvate. De asemenea, a remarcat că modul în care ea trata imaginile în operele sale arăta că scrisul ei avea o subtilitate excepțională, având capacitatea de a „pune virtual imaginea în cuvânt”. Alfred de Vigny o numea „Sappho”.

Nu toți contemporanii ei o admirau pe ea sau scrisul ei: poetul Charles Baudelaire a fost un critic contemporan al lui George Sand: „Este proastă, greoaie și vorbăreață. Ideile ei despre morală au aceeași profunzime a judecății și delicatețea sentimentului ca cele ale femeilor de serviciu și ale femeilor întreținute... Faptul că există bărbați care s-ar putea îndrăgosti de această târfă este într-adevăr o dovadă a umilinței bărbaților din această generație.”

Influențe asupra literaturii

Fiodor Dostoievski „a citit mult din numeroasele romane ale lui George Sand” și i-a tradus La dernière Aldini în 1844, doar pentru a afla că aceasta fusese deja publicată în limba rusă. În perioada sa de maturitate, a exprimat o atitudine ambiguă față de ea. De exemplu, în nuvela sa Notes from Underground, naratorul se referă la sentimentele pe care le exprimă astfel: „Mă lansez în acel moment în subtilități europene, inexplicabil de nobile, à la George Sand”.

Poeta engleză Elizabeth Barrett Browning (1806–61) a scris două poezii: „Către George Sand: O dorință” (1853) și „Către George Sand: O recunoaștere”. Poetul american Walt Whitman a citat romanul lui Sand, Consuelo, ca fiind unul dintre preferatele sale, iar continuarea acestui roman, La Comtesse de Rudolstadt, conține cel puțin câteva pasaje care par să fi avut o influență foarte directă asupra sa.

Pe lângă influențele sale asupra literaturii engleze și ruse, scrierile și opiniile politice ale lui Sand au influențat numeroși autori din secolul al XIX-lea din Spania și America Latină, inclusiv pe Gertrudis Gómez de Avellaneda, scriitoarea născută în Cuba, care a publicat și a trăit și ea în Spania. Criticii au observat asemănări structurale și tematice între Indiana de George Sand, publicată în 1832, și romanul anti-sclavie Sab de Gómez de Avellaneda, publicat în 1841.

În primul episod din „Uvertura” la „Drumul lui Swann” – primul roman din seria „În căutarea timpului pierdut” de Marcel Proust – un tânăr Marcel, disperat, este calmat de mama sa în timp ce aceasta citește din „François le Champi”, un roman care (se explică) a făcut parte dintr-un cadou de la bunica sa, roman care includea și „La Mare au Diable”, „La Petite Fadette” și „Les Maîtres Sonneurs”. Ca în multe episoade care implică arta din „À la recherche du temps perdu”, această reminiscență include comentarii asupra operei. Dar în „Timpul recâștigat”, Proust scrie că „stiloul” lui George Sand... nu mi se mai părea, așa cum i se păruse atât de mult timp mamei mele, înainte ca ea să ajungă treptat să-și modeleze gusturile literare după ale mele, cel puțin un stilou magic.

Sand este menționată și în eseul de lungă durată al Virginiei Woolf, „O cameră proprie”, alături de George Eliot și Charlotte Brontë, ca fiind „toate victime ale conflictelor interioare, așa cum dovedesc scrierile lor, au căutat în mod ineficient să se ascundă folosind numele unui bărbat”.

Referințe literare frecvente la George Sand apar în „Possession” (1990) de A. S. Byatt și în piesa de teatru „Voyage”, prima parte a trilogiei „Coasta Utopiei” de Tom Stoppard (2002). George Sand apare în Zorro de Isabel Allende, purtând încă numele ei de botez, în rolul unei tinere îndrăgostite de Diego de la Vega (Zorro).

Chopin, Sand și copiii ei sunt personajele principale ale piesei de teatru a scriitorului polonez Jarosław Iwaszkiewicz, „O vară în Nohant”, care a avut premiera în 1930. Piesa, care prezintă etapa finală a relației dintre scriitor și compozitor, a fost adaptată de cinci ori de Televiziunea Poloneză: în 1963 (cu Antonina Gordon-Górecka în rolul lui Sand și Gustaw Holoubek în rolul lui Chopin), în 1972 (cu Halina Mikołajska și Leszek Herdegen), în 1980 (cu Anna Polony și Michał Pawlicki), în 1999 (cu Joanna Szczepkowska, care a interpretat-o ​​pe Solange în versiunea din 1980, și cu Piotr Skiba) și în 2021 (cu Katarzyna Herman și Marek Kossakowski). Chopin, Sand și copiii ei apar și în romanul din 2022 „Pe scurt, o viață delicioasă” de Nell Stevens, unde apar ca personaje principale.

Moștenire

În film

George Sand este interpretata de Merle Oberon în A Song to Remember, de Patricia Morison în Song Without End, de Rosemary Harris în Notorious Woman, de Judy Davis în filmul britanico-american din 1991 al lui James Lapine, Impromptu; și de Juliette Binoche în filmul francez din 1999, Children of the Century (Les Enfants du siècle). De asemenea, în George Who? (franceză: George qui?), un film biografic francez din 1973, regizat de Michèle Rosier și cu Anne Wiazemsky în rolurile principale în rolul lui George Sand, Alain Libolt și Denis Gunsbourg. În filmul polonez din 2002, Chopin: Desire for Love, regizat de Jerzy Antczak, George Sand este interpretată de Danuta Stenka. În filmul francez Flashback, regizat de Caroline Vigneaux, George Sand este interpretată de Suzanne Clément. George Sand este interpretată și de Nine D'Urso în serialul TV din 2025 La rebelle: Les aventures de la jeune George Sand. Serialul prezintă o relație intimă dintre D'Urso și Barbara Pravi (care o interpretează pe Marie Dorval).

Muzee

Casa lui Sand, acum Casa lui George Sand din departamentul Indre, a fost achiziționată de statul francez și este un muzeu dedicat ei.

Muzeul Vieții Romantice, din arondismentul 9 din Paris, deține numeroase amintiri dedicate lui Sand.

Opera

Romane

Rose și Blanche (1831, cu Jules Sandeau)

Indiana (1832)

Valentine (1832)

Lélia (1833)

Andréa (1833)

Mattéa (1833)

Jacques (1833)

Kouroglou / Epopeea persană (1833)

Leone Leoni (1833)

André (1834)

Marchiza (1834)

Simon (1835)

Mauprat (1837)

Maeștrii mozaici (1837)

Orco (1838)

Uscoque (sau Corsarul) (1838)

Spiridion (1839)

Pauline (1839)

Horace (1840)

Tovarășul Turului Franței (Tâmplarul Călător sau Tovarășul Turului Franței) (1840)

Consuelo (1842)

Cel/Cea/Cei/Cele Contesa de Rudolstadt (1843, o continuare a romanului Consuelo)

Jeanne (1844)

Teverino (1845) (tradus ca Gelozie: Teverino)

Păcatul domnului Antoine (1845)

Morarul din Angibault (1845)

Lacul diavolului (1846)

Lucrezia Floriani (1846)

Vagabondul de la țară (1847)

Micuța Fadette (1849)

Castelul Desertelor (1850)

Povestea adevăratei Gribouille (1851, tradusă ca Povestea misterioasă a blândului Jack și a lordului Bumblebee

Cimpoierii (1853)

Isidora (1853)

La Daniella (1857)

Lorzii galanți din Bois-Dore (sau Domnii rafinați din Bois-Dore) (1857)

Ea și el (1859)

Narcis (1859)

Jean de la Roche (1859)

Omul de zăpadă (1859)

Orașul negru (1860)

Marquis de Villemer (1860)

Valvedre (1861)

Antonia (1863)

Domnișoara La Quintinie (1863)

Laura sau Călătoria în cristal (1864)

Domnul Sylvestre (1866)

Ultima iubire (1866, dedicată lui Flaubert)

Domnișoara Merquem (1868)

Un roman care rulează (1870)

Frumosul Lawrence (1870, o continuare a romanului Un roman care rulează)

Malgretout (1870)

Cesarine Dietrich (1871)

Nanon (1872)

Sora mea Jeanne (1874)

Flamarande (1875)

Cei doi frați (1875, o continuare a romanului Flamarande)

Marianne (1876)

Turnul din Percemont (1876)

Piese de teatru

Gabriel (1839)

Cosima sau Ura în dragoste (1840)

Cele șapte corzi ale lirei (tradus ca O versiune feminină a legendei lui Faust: Cele șapte corzi ale lirei) (1840)

François, copilul găsit (1849)

Claudie (1851)

Nunta Victorinei (1851)

Teascul de vin (1853)

Adaptare franceză a romanului Cum vă place (1856)

Paveaua (1862)

Marchizul de Villemer (1864)

Crinul japonez (1866)

Celălalt (1870, cu Sarah Bernhardt)

O faptă bună nu e niciodată irosită (1872)

Autobiografie

Călătorii în Auvergne (schiță autobiografică, 1827)

O iarnă în Majorca (1842)

Povestea vieții mele (autobiografie până la revoluția din 1848; 1855)