Dans de Sarah DeJar

Cred ca destinul este ca o melodie. Nu-i asa ca atunci cand ascultam o melodie, dansul se naste ca si instinct? Dansul este Soarta si el depinde de noi. Putem dansa mai bine sau mai stangaci, putem avea sau nu talent de dansator, putem dansa pe ritm ori strica tot farmecul melodiei. Putem chiar sa fim marionete la indemnul altora, sa-i copiem pe altii fara sa ascultam propriul nostru sistem de armonizare interior sau chiar sa incetam sa mai dansam.Ignoram, desi ea se manifesta, melodia celesta creata de sunetul nesfarsitelor parcursuri planetare.Destinul este o Melodie, Soarta este un dans, iar noi, priceputi ori nu, devenim coregrafi, prim solisti, dansatori de ocazie, animatori sau indivizi care, cu sau fara intentie, ii mai calcam din cand in cand pe ceilalti pe picioare.

Man, I feel like a woman! de Nuța Istrate Gangan

Între răsărituri şi asfinţituri, între verdele întotdeauna verde din South Florida şi toată această splendoare tomnatică tropicală, am început încetul cu încetul să mă regăsesc. Sunt atât de eu, toamna, chiar dacă aici toamna mai mult se simte decât se vede.
Jumătatea toamnei, iarna şi jumătate de primăvară, alcătuiesc aici un fel de toamnă lungă, blândă, în care poţi să respiri într-adevăr.
Este vremea plimbărilor lungi pe plajă, în parc, de mână cu omul iubit, cu un prieten,   sau singur, pentru că toţi avem nevoie de momente de singurătate şi contemplare. Nu de puține ori singurătatea în natură m-a ajutat să mă ,,adun,,.
Ador plimbările şi tăcerile în doi. Ador plimbările de una singură.
În seara aceasta mi-am simţit ochii umezi în faţa unui asfinţit superb. Aş fi dorit să am aparatul de fotografiat cu mine, să surprind nebunia de culori, violetul lila care apare în asfinţiturile din SoFlo, roşul intens şi albastrul răzvrătit...
Telefonul doar s-a străduit, dar sunt convinsă ca nici un aparat nu ar reuși să surprindă exact ca în realitate, aceasta nebunie de amurg.

Toamna este ca o primenire a sufletului. Poate și noi desfrunzim, lăsăm în urmă durerile și supărările măcar pentru o vreme, macar până când vor fi înlocuite cu altele noi, realizăm că trăim doar o dată și nu se merită s-o facem cu neîncredere și încrâncenare, cu părere de rău pentru greșelile făcute, cu regrete pentru cele nefăcute...

Am zâmbit zilele trecute când cineva, în joacă, mi-a trimis un horoscop despre Zodia Scorpionului. Printre alte zăpăceli, scria că femeia Scorpion, în secret, şi-ar fi dorit să se nască bărbat.
Nimic mai greşit în cazul meu:) Nu de alta, dar cum se trăiește fără sâni, coapse, tocuri și ruj?:)))

Supuse rutinei zilnice, mame, soţii, între şcoală şi serviciu, între o zi şi alta, o problemă şi alta, devenim pe undeva mai puţin femei.
Ne uităm cumva, menirea.

Toamna în schimb, devin ceea ce am fost croită să fiu: sută la sută Femeie.

Un gram de compromis de Nuța Istrate Gangan

 Oamenii intră în viaţa ta cu reguli dinainte stabilite. Cum şi tu de altfel intri în viaţa lor cu regulile şi legile personale.

La început în fiecare relaţie pe care o avem (iubire, prietenie, sex, afaceri), avem tendinţa să lăsăm  acel spaţiu de tatonare, de cunoaştere, spaţiu în care încercăm doar pase uşoare şi joc de glezne, ca să folosesc un termen din fotbal.
Aproape că ai tendinţa să încalci un pic regulile personale în dorinţa de a-l simţi pe celălalt, în încercarea de a afla cum este construit celălalt.De aceea aproape toate începuturile sunt superbe.
Apoi, odată cu trecerea timpului, împrumuţi din obiceiurile celuilalt şi, în acelaşi timp, încerci să-l remodelezi un pic, să-l simplifici, să-l aduci la acelaşi numitor comun cu tine.
Dar nu o să-i schimbi niciodată structura şi materia primă din care a fost construit.
Şi nici el ţie.
Pentru că acestea vin "built în". Din proiectul iniţial.
Dacă accepţi faptul că unele lucruri, că-ţi plac, că nu-ţi plac, că te vei obişnui sau nu cu ele, nu se vor schimba niciodată, ai şanse.
Dacă nu...
Nu am întâlnit niciodată un om care s-a schimbat radical sub influenţa altui om.
Sunt convinsă că unii s-au schimbat după ce s-au căsătorit, despărţit, botezat sau pocăit. Dar eu nu de aceste schimbări vorbesc.

Cred că în adâncuri eşti acelaşi om care ai fost întotdeauna, nu contează câte tăvăluguri au trecut peste tine, nu contează prin câte şcoli sau instituţii ai trecut. Că ai ieşit mai cizelat, mai educat sau mai nenorocit? Poate! Dar în esenţă eşti acelaşi.Ai fost încăpăţânat, te mai calmezi dar vei rămâne un încăpăţânat. Ai fost mai sensibil şi mai romanţios, anii trec, te mai aspreşti, dar în esenţă rămâi un romantic.
Ai de multe ori senzaţia aceea de bine, de calm, de dulce linişte sufletească...
Senzaţia că Dumnezeu tocmai ţi-a aruncat o privire. Poate a fost Dumnezeu. Sau poate ai fost tu, "întorcându-te acasă", în tine însuţi, acolo unde îţi regăseşti esenţa.
Şi ai de multe ori ai sentimentul de răzvrătire şi înverşunare. Eşti tot tu, "întorcându-te acasă".

Într-o relaţie nu contează atât de mult asemănarea cât completarea. Devii întreg atunci când cineva te completează nu atunci când doar acest cineva se aseamănă cu tine.

Dar completare înseamnă şi acceptarea regulilor cu care cineva intră în viaţa ta.

Mi-a luat ceva vreme până când am înţeles acest lucru. Am realizat că mi-ar fi fost mult mai uşor dacă aş fi înţeles la timp ca oamenii nu se schimbă. Aş fi evitat o dezamăgire, două. 
Aş fi înţeles că fiecare om are o croială personală. Şi-o poate ajusta dar nu şi-o poate schimba. Cum de altfel nici eu nu m-am schimbat prea mult în ultimii treizeci de ani chiar dacă am trăit între timp câteva vieţi. În adânc sunt acelaşi om care am fost întotdeauna. Mă surprind pe mine însămi uneori, când realizez că am păstrat unele lucruri care m-au caracterizat în adolescenţă deşi, de-atunci şi până acum am trecut cu adevărat prin Viaţă: romantismul, încăpăţânarea, candoarea, timiditatea, sarcasmul, curiozitatea, nepăsarea,  o anumită nebunie,  o anumită atracţie pentru risc.
Şi când toate acestea se întâlnesc cu îndrăzneala, ambiţia, curajul, automat se produce un fel de atracţie magnetică la început apoi, pe parcurs încep să se integreze una într-alta că părţile de forme diferite ale unui joc de puzzle.
Dar până îşi găsesc locul destinat în întreg apar altercaţii sentimentale. Întrebările, nerăspunsurile, căutările şi încercările.
De aceea pe lume s-a inventat un lucru cărora multora ni se pare de neacceptat: Compromisul. Ideea de "cedează un pic, lasă de la tine un pic, fă-i loc şi celuilalt dacă vrei să ai loc". Şi cât de ciudat ar părea cel care iubeşte mai mult va avea "gramul" de compromis mai mare. Şi acela va fi cel mai fericit.
Ai să fii surprins când ai să afli că de fapt rupturile mari au început cu fisuri mici, neobservate, ici şi colo, azi un pic mâine un pic.

Dacă într-o relaţie, pe lângă iubire şi respect nu există şi un anumit procentaj de compromis relaţia are toate şansele să se risipească. În ciuda faptului că iubirea există. Chiar dacă romantici şi aprinşi am crede că iubirea doar, este de ajuns.

Lipsa acestui gram de compromis transformă soţii şi iubiţii în "foşti", iar prietenii în amici.

Ai grijă de inima mea, te rog de Nuța Istrate Gangan

Neputinţa doare la fel de mult cât o rană fizică.

În ultimele luni am învăţat despre neputinţa mai mult decât aş fi avut nevoie.

Durerea îşi are rostul ei pentru binele sufletul nostru.

Dar în cantitate rezonabilă.

Nu o dată m-am gândit la cei care se autoflagelează din nevoia de purificare prin durere şi suferinţă.

Ni se pare inacceptabil să vedem un om izbindu-se sălbatic cu un bici peste umeri.

Aproape că îi simţi agonia, doar văzând pielea desfăcându-se sub lovituri şi sângele prelingându-se din răni.

Dar cât de acceptabil este atunci când într-un fel de masochism sentimental, ai o plăcere deosebită să-ţi treci inima prin încercările deja ştiute, aşteptând durerea, implorând durerea. De parcă ai avea nevoie să ţi se confirme că inima ta este vie. Că trăieşte. Că nu a fost înfrântă.

 Când am început să vedem înfrângerea că pe o victorie, doar pentru faptul că putem să o suportăm?

Este ciudat cum singuri ne îndureram, singuri răsucim cuţitul în rană.

Detest să nu pot face nimic.

Să ştiu că nu îţi este bine şi să nu pot face nimic.

Dimpotrivă. 

Reacţionez ca şi cum durerea ta mă doare şi această durere a mea, nouă,  îmi face bine.

Te porţi uneori cu propria inimă ca şi cum ai avea pe undeva, o alta de schimb.

Nu ai. Nici o altă viață.

Până la raiul promis ar trebui să învățăm să apreciem raiul care ni se oferă pe pământ în fiecare zi. Rai-care vine și cu porția proporțională de iad; altfel nu am simți diferența, nu-i așa?

Detest sentimentul de ,,îmi este prea bine ca să nu îmi fie și rău,,

Între timp, ai grijă de inima mea, te rog. 

Și lasă-mă să o ating pe a ta.

Am puteri miraculoase.

Știi asta...

..........................................................................................................................

Si apoi, nu este nicio diferenţă între umerii plesniţi de bici şi inima ta trecută prin tăişurile impuse de nevoia de durere purificatoare.

p/s: uneori mă urăsc pentru asta...

Ușa întredeschisă de Nuța Istrate Gangan

De fel sunt un om destul de amabil şi politicos.
Încerc să rămân calmă în situații ne-calme, pentru că fiecare avem motivele noastre să acţionăm într-un anume fel la un moment dat, fiecare, dincolo de ceea ce ni se întâmplă în fiecare zi, le avem pe ale noastre.
Deși firea mea este ușor impulsivă, cu timpul am învățat să îmi stăpânesc emoțiile. Mă aprind ușor, dar am învățat să mă sting la fel de ușor.
Deși iert greu și de uitat, uit mai... deloc.
De aproape trei luni încerc să îmi menţin calmul şi liniştea interioară.
Încerc să fiu mama şi soţia dintotdeauna,  deşi răbdarea şi capacitatea de înţelegere îmi sunt puse la încercare zilnic și de multe ori, cei care suferă, sunt cei pe care-i iubesc cel mai mult.

    Apoi în ultima săptămână, câteva picături au avut intenţia să umple paharul.
Într-un fel sau altul am reuşit să trec peste, încercând să înţeleg de ce unii oameni aleg să fie ridicoli, abjecţi şi mizerabili.
De ce încearcă cu disperare să te tragă în noroiul lor, ca şi cum aceasta le-ar fi salvarea.
Şi dacă le-ar fi...dacă s-ar merita sacrificiul...
În fine...
Mizerie umană sau pur și simplu viața. Un alt fel de viață.

    De obicei închid o uşă(sau o trântesc în nasul cuiva, după situaţie) târziu de tot, prea târziu, după ce am epuizat mai toate metodele pașnice.
Am avut momente în care(şi scorpionul din mine se înfurie în această situaţie)aproape că m-am umilit, doar că totul să fie ok. Nu îmi plac înstrăinările, ocolirile...
Orice om ar trebui să lase loc de bună-ziua.
Zodia mea este mult mai aprigă din punctul acesta de vedere:)
Ca om, cred că m-am călit în anii tineri, mult prea mult şi mult prea devreme.
Dar nu îmi plac uşile închise.
Zilele trecute mi-am amintit două lucruri drăguţe despre copilăria şi tinereţea mea.
    Nu am poze de copil.Pur şi simplu nu am poze.
Doar câteva din timpul şcolii şi acelea rămase în casa părinţilor.
De o poză îmi aduc însă cel mai bine aminte. Aveam vreo şase ani, eram probabil o puştoaică simpatică şi drăguţă, pentru că două fete din vecini s-au hotărât să mă ducă la ,,nea Costică,, să-mi facă poză. Îmi amintesc rochiţa pe care o purtăm şi părul ciufulit. Dar asta pentru că am revăzut după ani şi ani poza în casa uneia dintre fete.
Nea Costică(îmi aduc atât de bine aminte de el, pentru că avea şi o sifonărie unde amesteca un deget de sirop cu sifon şi făcea un suc nemaipomenit) a încercat să-mi netezească părul cu palma, apoi m-a ridicat pe un scaun înalt şi mi-a pus un măr mare şi roşu, de plastic,în mâna dreaptă. Am stat înţepenită şi atentă cu ochii aţintiţi pe aparat.

Astăzi zâmbesc şi mă gândesc că am avut eu un motiv serios să îmi intitulez volumul de poezii, ,,Eva,,:)

Al doilea lucru este o uşă întredeschisă. Este ciudat cât de des îmi revine în memorie această uşă mare, grea, neagră, prin întredeschiderea căreia se strecoară o fantă de lumină blândă, caldă. Ca şi cum de-o parte a uşii este iadul, de cealaltă, raiul.

Locuiam pe la 17 ani într-un oarecare bloc.
Într-o seară, în vreme ce coboram scările, s-a întrerupt lumina.
Nu mă sperie întunericul cât de mult mă sperie imaginaţia mea în întuneric. În vreme ce inima mi se urcase în gât de teama ,,scării lipsa,, și a formelor ciudate cu mîini negre, un râs sinistru  a izbucnit la parter.
Ştiam cine este autorul acestui râs, îşi mai folosise ,,talentele,, şi înainte dar în împrejurări mai luminoase.
Gestul unui coleg pus pe șotii.
Gest care pe mine, în beznă, m-a adus la leşin. Mi-am încleştat mâinile pe balustradă şi am încercat să cobor bâjbâind orb treptele.
Ştiind că trebuie să ajung la uşa principală.
Totul a durat probabil mai puţin de un minut, dar mi-a trebuit ceva vreme până când mi-am revenit.
În seara aceea însă am avut unul dintre cele mai ciudate coşmaruri...
Coşmar care s-a repetat cu o conştiinciozitate haină pentru câţiva ani.
Nici nu ştiu însă dacă se poate numi coşmar. Mai degrabă experienţă pentru că pe durata acestei experienţe, întotdeauna am fost conştientă. 

Cu o secundă înainte să adormi, atunci când eşti între vis şi realitate, începi să îţi simţi tot corpul cuprins de un tremur ciudat, incontrolabil, ştii că este vis, vrei să te trezeşti, dar nu poţi pentru că un cineva, o umbră neagră mare, care acoperă lumina, îşi apasă palmele grele pe pieptul tău până la limita sufocării. Strigi cât de tare poţi, dar strigătul, care ai impresia că îţi distruge corzile vocale, este doar în mintea ta.Este întuneric, dar în depărtare zăreşti o uşă mare şi grea, întredeschisă, care lasă să se zărească o fantă de lumină blândă.Şi dacă ai reuşi să scapi din strânsoare şi să ajungi la uşă...Dacă ai reuși să intri în lumina aceea...
În cele din urmă reuşeşti să te trezeşti, lac de sudoare, epuizat, tremurând, cu senzaţia că inima îți este strânsă într-o menghină.

În anii tineri am avut întotdeauna colegă de cameră.
Prima dată când mi s-a întâmplat, am întrebat dacă am ţipat sau dacă a observat ceva ciudat. Nimic.
Uneori mă întreba ea  după ce mă trezeam din chin, dacă îmi este rău. Mai ales că alergam la baie să vomit.
Am avut momente când am reuşit să mă zbat şi să scap din strânsoare înainte de strigăt. Sau de la primele accese de tremur.
Multă vreme aveam un fel de teamă înainte să adorm: dacă se întâmplă din nou? Aveam impresia ca așa se moare. Sufocant, ștrangulat, chinuit, fără șansa de a mai atinge lumina.
Apoi încetul cu încetul aceste experienţe s-au rărit. Au trecut ani mulţi până când cineva, o fată care a citit un articol de-al meu în care fac referire vagă la aceste episoade, mi-a scris că a avut nişte experienţe aproape similare.

De ce mi-am adus aminte astăzi?
Există un motiv pentru care nu îmi plac uşile închise.
Chiar dacă m-am hotărât să scot nişte oameni din viaţa mea,am făcut-o cu un fel de regret ciudat, cu părere de rău...
Ca şi cum  inima mea ar fi aceea uşa mare şi grea, întredeschisă însă; care lasă o lumină caldă, blândă, aproape ireală să se strecoare din interior înspre inima ta.

N-ai să ştii niciodată ce este dincolo, dacă nu încerci să deschizi uşa.

O dragoste altfel de Nuta Istrate Gangan

Cred că dintre toţi oamenii pe care îi întâlnim în voiajul acesta numit viaţă, ne ataşăm mai mult şi uneori definitiv de acei cu care simţim o anumită conexiune emoţională. Că este bărbat sau femeie, acei care ştiu cum să răspundă emoţiilor noastre sunt cei care, în cele din urmă, ni se vor lipi de suflet. Nu ţi s-a întâmplat să cunoşti un om de zece ani de zile şi să nu simţi nici cea mai mică legatură emoțională? Îl cunoşti, îl placi, vorbeşti cu el, dar nu simţi nevoia să creezi o punte între suflete. Punte care permite trecerea dintr-unul în altul fără "am voie?"

Suntem conectaţi emoţional mai mult decât credem. Dar, de multe ori confundăm aceasta conexiune emoţională cu legătura sentimentală care se instalează uneori între oamenii care îşi conectează involuntar emoţiile.

Şi, ca în faţa oricărui lucru periculos, pe care nu-l înţelegem prea bine iniţial, dăm înapoi. Am întâlnit câţiva oameni cu care am avut o legătură  emoţională intensă. Au trecut ani şi ani în unele cazuri. Intensitatea emoţiei este aceeaşi.Sunt zile când te simţi mai intens decât de obicei. De parcă ai avea nişte extra senzori şi recepţia îţi este mult mai clară. Zile când vrei să îţi afirmi emoţia în cuvinte sau în gesturi. Gesturi şi cuvinte care uneori cad în latura sentimentală. Pentru că, graniţa dintre conexiunea emoţională şi cea sentimentală în cazul sexelor opuse este foarte fragilă. Şi uşor de confundat.Se pot naşte din acestă confuzie cele mai frumoase relaţii de dragoste sau cele mai frumoase prietenii.

Sau... de frica implicațiilor nedorite, unele dintre cele mai frumoase amintiri.

Spui de multe ori în viaţă "Te iubesc". De câte ori spui însă,  "Te simt"?:)

Ne iubim ca oameni, ne respectăm,trăim sub același cer și respectăm aceleasi valori, dar numai cu foarte puţini vom avea într-adevăr legături emoţionale intense. Legături care nu au nimic de-a face cu dragostea.

Sau poate au.

Cu un altfel de dragoste.

Ploua de Nuța Istrate Gangan

Plouă

Îmi place ploaia.

Îmi place monotonia picăturilor constante.

Monotonia şi disperare tăcută care produce depresie şi declanşează reumatisme. Şi sinucideri pe alocuri.

Sunt omul ploii. N-o să mă vezi tristă când plouă. Poate doar melancolică puţin pentru că ploaia mă face să-mi doresc o zi leneşă şi tandră. Îmi place senzaţia de linişte şi dulce singurătate pe care mi-o dă ploaia într-o seară mult prea târzie de noiembrie. Nu mai e ploaia caldă de asta vară... ploaie care vroia să mă întindă în iarbă să să mă iubească cu picături mari şi repezi.

E o ploaie răcoroasă şi cuminte şi pe îndelete. Care mă vrea cuminte, la un ceai fierbinte, înăuntru, în faţa unui foc la fel de cuminte. Foc care îmi încălzeşte obrazul şi-mi scânteiază părul.

Trecem de multe ori în viaţă pe lângă "momentele perfecte". Ne ignorăm micile plăceri în aşteptarea momentelor măreţe. Care se cam lasă aşteptate de cele mai multe or sau care odată întâmplate nu sunt chiar atât de măreţe cum erau în închipuirea noastră.

N-ar trebui să alergăm că disperaţii după ziua de mâine, ci ar trebui să ne oprim şi să savurăm momentul zilei de astăzi. Unii oameni detestă perioada luni-vineri şi trăiesc doar pentru weekend. Dar întotdeauna e un motiv pentru care ţi-a fost dată ziua de luni. Şi cea de marţi.Şi teribilă zi de miercuri care, vai, nici măcar nu are aer de vineri.

N-ar trebui să trecem unul pe lângă altul fără să ne privim pentru o secundă măcar, adânc în ochi. Fără să creăm un moment perfect când ferestrele a adoua suflete se deschid simultan.

Opreşte-te şi ascultă ploaia. Simte-o! Şi ai să te simţi pe tine însuţi.

Când plouă mi-e dor de mine.

...vant, nisip si 18 ani... de Nuța Istrate Gangan

"Dumneavoastra chiar ati mai putea ierta daca vi s-a gresit in mod repetat de catre aceeasi persoana?"
.............................................................

Atat de mult am scris despre iertare ca, probabil, trebuia sa ma fac popa...

Dar fata care m-a intrebat are in jur de 18 ani.

(nu stiu de ce m-a intrebat acest lucru .Dar am sa-i raspund gandindu-ma la o alta fata de 18 ani, pe care am cunoscut-o acum o vreme.

Stii...depinde de cine si cum ti-a gresit.

Avem tendinta sa-i iertam repetat pe cei care ne gresesc repetat atunci cand ii iubim.

Si parintii si fratii ne gresesc si le gresim, dar aceste relatii vin cu iubirea "built in" si cat de tare ne-am stradui sa nu-i iertam totusi in inima noastra i-am iertat demult. Desi, poate nu ne mai vorbim unii cu altii.

Tin minte o faza despre o anumita fiica.

S-a maritat impotriva vointei tatalul, cu baiatul pe care l-a iubit.Tatal ei nu a vorbit cu ea 15 ani. Copiii ei erau deja mari, isi stiau bunicul doar pentru ca vecinii se straduiau sa tina "focul barfei viu" si, intr-o zi cand omul a realizat ca 15 ani inseamna de fapt o viata de om, a venit la fiica si si-a cerut iertare. Au inceput sa vorbeasca calmi si linistiti de parca ieri s-au revazut ultima oara.

Securea razboiului fusese ingropata de mult, iertarile fusesera daruite si primite tacit, orgoliile doar, au fost greu de depasit.

Si totusi NIMIC, NICIODATA, NU A MAI FOST LA FEL.

De ce?

Pentru ca poti lipi la loc un vas de cristal dupa ce l-ai spart, va arata exact la fel, dar niciodata valoarea acestui vas nu va mai fi aceeasi.

Eram copil. Am invatat devreme-n viata despre iertare.

Dar stiu ca nu despre acest fel de iertare m-ai intrebat.

Pe un iubit il iertam in functie de cat de mult il iubim si in functie de durerea provocata. Pare stupid ce spun dar cu cat durerea provocata va fi mai acuta cu atat devenim mai dependente de iubirea lui si cu atat il iertam mai mult si mai repede. Nu ma mir niciodata cand aud ca el a inselat-o pe ea si ea inca il iubeste, l-a iertat si este din nou cu el. Iubirea, ca si durerea creaza dependenta. Il iubesti, te inseala, suferi si apoi vine si te vindeca cu cateva cuvinte frumoase si cateva saruturi, tie iti mai trece din durere, speranta ca veti fi din nou impreuna renaste...

Si uite asa se creaza dependenta. Iti strecoara subtil "medicamente "impotriva durerii pe care el insusi ti-a provocat-o.

Intotdeauna, in mintea ta(si asta este stupid cu S) crezi ca tu i-ai dat motiv sa te insele.Tu ai fost vinovata pentru ca el cauta potcoave de cai morti.

La 40 de ani poate i-ai dat motive, poate l-ai neglijat, poate ai lasat loc pentru altcineva sa se infiltreze in mintea lui. Poate ti-ai vazut doar de nevoile tale si le-ai ignorat pe ale lui.

La 18 iubirea este experiment, romantism mult mai mult decat sex, traire sublima, descoperire...

La 40 iubirea se mai si negociaza. La 40 ierti mai usor. Mai ales daca stii ca ai gresit intr-un fel sau altul crezand ca ce-i al tau, al tau ramane.

La 18 nu exista negociere. Si nici iertare prea multa.

Adevarul e ca, de foarte multe ori nu este nimeni vinovat. Iubirea se mai si sfarseste. Iubirea asa cum o stiai poate nu a mai putut supravietui pentru ca sunt atat de multe lucruri care pot ucide o iubire. Si cea mai adanca iubire are crizele ei si cei mai fideli parteneri trec prin incercari.Totul ti se pare frumos si calm si linistit pana intr-o zi cand realizezi ca inima ti-a tresarit aproape invonluntar la surasul cuiva.Te poti abtine, controla, blestema. Dar nu toata lumea are puterea de a analiza si depasi situatia.

Iubirea se mai si sfarseste .

La 18 esti tentat sa crezi ca iubirea este eterna.

La 40 realizezi ca si eternul are garantie si termen de expirare.

Daca la 18 ti se pare ca e usor sa pastrezi iubirea, la 40 trebuie sa te straduiest.

La 40, la amalgamul de nebunie, dependenta si iertare care este iubirea, se adauga si cateva grame de compromis.

Pentru ca fiecare isi cauta coltul lui de rai.

Si, ca sa fiu cinica as spune ca unii merg in raiul dintre genunchii altei partenere prin linie directa iar altii o iau mai pe ocolite.

Pentru ca, pana la urma urmei despre aceasta este vorba. Ne putem invarti in jurul subiectului ca pisica in jurul cozii dar noi toate stim ca ierti, ierti, ierti pana cand intervine relatia sexuala dintre partenerul tau si altcineva. Atunci a ierta este o arta. Este un atribut al marilor suflete sau ...nu. Nu stiu insa daca multa lume isi vede iubirea dincolo de patul conjugal. Ceva de genul"Il iubesc prea mult si fericirea lui conteaza mai mult decat fericirea mea" ...sau mai pe "romaneste"Da-l dracu' pan' la urma tot la oala mea vine" !

Iubirea creaza dependenta, poti sa te amagesti si sa spui ca nu, dar, daca stai bine si te gandesti, vrei sa fii langa acea persoana, vrei s-o simti, s-o atingi.

Chiar daca sunteti impreuna cu altii o suta in aceeasi incapere, simpla prezenta face minuni in sufletul tau. Si este normal sa fie asa. Iubirea este formata din dependenta, nebunie si iertare.Procentajul e in functie de fiecare si indraznesc sa spun ca foarte putini in lumea aceasta au gasit balanta perfecta.

Noi, cei de rand, luam iubirea asa cum vine, fara s-o analizam si fara s-o trecem prin ciururile filozofiei .Ne luam zilnic doza de nebunie, dependenta si iertare si traim linistiti.

Este normal si omeneste sa gresim. Exclud greselile grave si de neiertat, totusi.

Iertam ...Dar pana cand? Asteptam sa ne treaca iubirea, mergem la clinica de detoxificare de dependenta de iubirea lui/ei?

Nu stiu, asa gandesc astazi la 40.

La 18 nu as ierta la nesfarsit o greseala, o anumita greseala. Nimeni nu greseste din greseala. Gresim motivat si anticipat si intentionat. Stim exact ce facem. Ne amagim doar ca nu aveam alta solutie.

Suntem doar robii instinctelor noastre.

Ca apoi, mai tarziu sa devenim robii greselilor noastre.

La 18 ani nu ai timp de iertat. La 18, te opresti, il privesti peste umar, respiri adanc, iti desfaci parul din codita adolescentei, il lasi sa-ti inunde umerii si lui ii intorci spatele si te indepartezi. Fara regrete.

Daca iubirea ta din adolescenta va fi sa fie iubirea ta cea mare,VA FI. Daca nu ,NU.

Alte iubiri asteapta sa te umple de frumos, sa-ti franga trupul pe altarul dorintei sau sa-ti franga inima fara mila.

Dar nu la 18:)

Sunt iubiri care-ti seaca sufletul si-ti sfarsesc ultimul gram de incredere pa care il aveai in tine insati.Sunt iubiri care-ti sug sangele fara mila, care te lasa mai mult mort decat viu in mijlocul drumului. Sunt iubiri care te trimit in spital pentru "incercare de sinucidere". Iubiri care iti jura pe cer si stele ca a doua zi sa te tradeze cu luna.

Stii ceva, poate ai sa fii destul de norocoasa sa nu intalnesti astfel de iubiri, dar aminteste-ti reversul acestor iubiri .

Cel care pe tine te-a facut sa gandesti suicidal poate face fericita alta femeie. Sau cel pentru care tu suferi cu lacrimi grele a fost "aruncat" de alta.

Rar exista iubire fara durere si foarte rar te indragostesti, se indragosteste,va casatoriti faceti copii si traiti fericiti pana la adanci batranete.

Si aminteste-ti un lucru: Cu toata capacitatea te de iubire si iertare NIMIC, NICIODATA, NU VA MAI FI LA FEL. Asa ca gandeste-te bine daca a ierta este verbul pe care vrei sa-l conjugi la 18 ani.

Ai timp toata viata sa treci prin iubire.

Ai timp toata viata de dependenta, nebunie si iertare. Si de compromis.

Dar la 18 ,nu te opresti!

La 18, PLECI MAI DEPARTE ! Fara regrete !

Îți ești de-ajuns de Nuța Istrate Gangan

Dacă m-ai cunoaște mai bine ai ști două lucruri despre mine:

Că am încredere în mine ca femeie și că am prietene frumoase.
Prietene frumoase am avut întotdeauna, încrederea în forțele mele feminine a venit cu timpul. Pe parcurs am învățat că nu trebuie să fii blondă, înaltă și slabă ca să fii frumoasă și că cine are curajul să te privească în ochi și să deslușească omul care se ascunde în interior merită să rămână în viața ta.
Am învățat că frumusețea unei femei nu stă în pantoful cu toc înalt ci în felul cum pășește pe tocuri și că încrederea în tine îți luminează fața mai intens decât fondul de ten de la Chanel.
Am învățat că frumusețea unui sân de femeie nu stă în formă, consistență sau mărime ci în tandrețea palmei care îl modelează.
Am avut o perioadă în viața mea, în anii mai tineri, când nu îndrăzneam să arăt conturul unui sân, decupat în materialul moale al unui pulover mulat.Toate hainele îmi erau cu două numere mai mari pentru că nu vroiam să atrag atenția nimănui. Și asta în momentul în care chiar vroiam să atrag atenția cuiva. Nu m-am înțeles atunci și nu mă străduiesc să o înțeleg astăzi pe cea de ieri...
Cu toate acestea, într-un fel ciudat, deși nu aveam încredere în mine ca aspect fizic, aveam o încredere fantastică în felul meu de a fi. Niciodată nu mi-a fost teamă că cineva nu o să mă placă. ȘTIAM că dacă îți iei timpul necesar să mă cunoști, ca femeie ai să mă placi, iar ca bărbat, dacă ai puțină răbdare, ochi cu infraroșii și imaginație bogată ai să mă placi și mai tare.
Încă mai am niște idei fixe rămase pe undeva printr-un colțisor al creierului privind aspectul fizic.(dar aș fi cu 30% mai puțin femeie dacă nu le-aș avea,nu ?:) Însă, am în continuare încredere în forțele mele, ca om în primul rând și apoi că femeie.
De ce spun asta? Pentru că veni vorba de prietene frumoase.
Garantat și cu dovezi, o femeie aflată într-o relație de la care vrea mai mult, sau în care vrea să rămână dar care nu prea are încredere în ea însăși și nici în dumnealui pertenerul prea mult, va fi înclinată să ocolească relațiile cu femei frumoase. Nu va fi încântată să aibă că prietenă o femeie mai drăguță decât ea, chiar măritată și cu trei copii. Chiar dacă ea însăși este frumoasă : ).Suntem speriate de femeile frumoase, dar să le mai avem și prietene ?:)
Ciudat nu ?
Toate am avut în viață la un moment dat, pentru trei luni, trei ani sau treizeci de ani, un bărbat cu ochi jucăuși.
Nimic altceva nu te face mai încrezătoare în forțele proprii decât acea privire a lui, acei ochi...ochii lui, care te zăresc în mulțime și care te fac să simți că tu ești singura persoană pe care o pot vedea.
Nimic, nici măcar treizeci de kile-n plus nu-ți știrbesc încrederea în tine ca femeie așa cum o poate face un bărbat care merge la brațul tău și care întoarce capul după o alta.Nu discret, nu întâmplător ci intenționat. Ai să-mi spui că "așa este el, rămâne doar cu privitul","tot acasă vine" sau "ochii văd,inimă cere"...
Poți să-mi spui ce vrei, am fost pe strada aceea și eu am zâmbit și glumit, o data, de două ori, dar în interiorul meu s-a prăbușit o lume. Sunt de acord, ce-i frumos e frumos și noi suntem impresionate de câte o apariție mai exotică, chiar dacă suntem în relații sănătoase, dar este o diferență fantastică între a privi cu ochi admirativi și a privi cu ochi alunecoși.
Aș fi o ipocrită dacă aș spune că nu-i înțeleg uneori pe bărbați. Simțul estetic este extrem de dezvoltat la bărbați. Nu este nici o scuză nici o explicație. Pur și simplu ei văd "frumos" acolo unde noi vedem doar "drăguț". Și aș fi puțin nedreaptă dacă i-aș cere să vadă "drăguțul" meu "frumos" și să-i cer că "frumosul" alteia să treacă total neobservat. Dar este o diferență mare intre a întoarce capul dupa o femeie frumoasă si a-ți rupe gătul după una "buna", în limbaj de cartier, masculin si indecent.
Nu este vorba decât de respect.
Chiar și atunci când simți că admirația necontrolată se poate transforma în altceva și mai greu de controlat, trebuie să ai bun simț și să respecți persoana de lângă tine. Pentru că te respecți pe ține însuți în primul rând. Îți respecți alegerea.

Când omul pe care-l iubești te-a înșelat și ai aflat, inima ți s-a sfărâmat în mii de bucățele, te închizi în tine pentru o vreme, apoi cauți o cale de supraviețuire sentimentală. Te zbați între a rămâne, a pleca sau a te răzbuna.
Dar știi cum stai. Este crunt dar cel puțin ȘTII CUM STAI.
În cazul "ochilor jucăuși" nu prea știi.
E ca un preludiu la o situație tristă și inevitabilă. Și ciudat și perfect feminin, în loc să fim clare despre ceea ce ne place și ce nu, pentru că-l iubim, preferăm să rămânem "călduțe, să zâmbim strângându-l și mai posesiv de braț, să glumim ,"da domțle,o adevărată pițipoanca,nu ?" și, din când în când să ne bosumflam pe bune și să așteptăm să fim împăcate cu vorbe dulci,"cum că nu am să mai fac, mami", până în secundă în care o alta trece strada.
Între timp samanta neîncrederii în tine însăți încolțește. Apoi răsare, înflorește și dă roade. Iar peste ani și ani, când el ți-a devenit soț, sau ți-a rămas partener, ocolești femeile care i-ar putea stârni din nou interesele...jucăușe. Tu știi că el, de-a lungul timpului, nu s-a schimbat prea mult. Și că nu femeile frumoase sunt principalele vinovate.
Bine este să-ți alegi prietenele după afinități, după ce simți acel ceva. Și să nu conteze dacă-s drăguțe sau mai puțin drăguțe.
Dar de cele mai multe ori nu vrei să încerci să cunoști mai bine o femeie frumoasă, deși te-a atras ca și caracter, doar din cauza acelui "dar dacă" pe care EL a avut grijă, de cele mai multe ori indirect(poate într-adevăr așa este el, tot ce-i frumos, rotund și apetisant îi sucește gâtul) să ți-l inoculeze.
Într-o zi ai să fii în locul celeilalte. Se va întâmpla mai devreme sau mai târziu, pentru că toate femeile sunt frumoase. Cineva te va face să te simți la fel. Un bărbat va întoarce capul și după tine ignorându-și femeia cu care este în momentul respectiv. Atunci vei înțelege perfect.

Nu-ți trebuie atenția nedivizată a unui bărbat ca să ai încredere în tine că Femeie.
Îți ești de ajuns.

Enrico Caruso - La Donna e Mobile