Dama cu camelii- o altfel de poveste

Cea mai admirată şi dorită curtezană a timpului, Marie Duplessis îşi împărţea favorurile multor parizieni bogaţi şi nobili, dar faima nemuritoare i-a adus-o legătura cu un tânăr sărac.

După o zi de călărie pe câmp, tânărul înalt, bine făcut şi, ca de obicei, în ciuda dificultăţilor financiare, impecabil îmbrăcat, se duse la spectacol, împreună cu un prieten. La Théatre des Variétés, Alexandre Dumas se uita prin binoclu mai mult la femeile frumoase, ostentativ aşezate în loji, decât la scenă. În acea seară de septembrie, în public se aflau câteva fermecătoare demi-mondene, acea categorie de femei de la marginea societăţii respectabile. Întreţinute de bărbaţi bogaţi şi în general mai în vârstă, cărora le acordau favoruri, cele mai multe tânjeau după iubirea unui tânăr chipeş, fie el şi sărac. Cel puţin, asta era convingerea fermă a tinerilor ca Dumas, care avea 20 de ani.

O femeie îi atrase atenţia în mod special. „Era înaltă, foarte zveltă, avea părul negru şi un ten alb-rozaliu“, avea să scrie el. „Avea un cap mic şi ochii migdalaţi cu acea privire de porţelan precum cea a japonezelor. Dar în ei se citea o natură mândră şi dinamică… Semăna cu o figurină de Dresda.” Femeia descrisă cu atâta pasiune era Marie Duplessis, cea mai faimoasă curtezană a epocii.

Şi ea l-a remarcat pe Dumas, căci îi făcu repede semn unui prieten, Clémence Prat, care îl cunoştea pe tânăr. La sfârşitul spectacolului, doamna Prat, amabilă, îi invită pe Dumas şi pe prietenul său acasă, pe elegantul Boulevard de la Madeleine, chiar alături de casa lui Marie. După puţin timp, Marie bătu în geam, ca să se plângă de vizita unui conte, care o plictisea nespus şi de dorinţa de a avea companie. Doamna Prat şi cei doi tineri s-au mutat imediat acolo, iar după plecarea contelui, Marie îşi invită oaspeţii la o cină cu şampanie. Spre sfârşitul mesei, ea a avut un acces de tuse şi a trebuit să iasă din cameră. Dumas a urmat-o şi a găsit-o prăbuşita pe sofa, lânga un bol de argint cu apă, în care pluteau urme de sânge.

„Sunteţi suferindă?“ o întrebă tânărul. „Puţin, dar m-am obişnuit cu asta“, răspunse frumoasa femeie. „Vă distrugeţi singură!“ „De unde atâta afecţiune spontană? V-aţi îndrăgostit de mine?“ întrebă ea, curioasă. Pentru că el ezita să răspundă, ea a insistat ca să audă mărturisirea, dar l-a şi avertizat în legătură cu două posibile consecinţe. „Ori vă voi refuza, iar atunci vă veţi simţi trădat, ori vă voi accepta, iar atunci veţi câştiga o iubită tristă, nevrotică, bolnavă şi melancolică, a cărei bucurie vi se va părea mai tristă decât durerea ei!“

Întâlnirea dintre Alexandre Dumas şi Marie Duplessis a avut loc la începutul toamnei lui 1844 şi a fost urmată de o scurtă poveste de iubire dulce-amără. Dialogul, însă, face parte din romanul publicat patru ani mai târziu, Dama cu camelii.

Viaţa unei curtezane

Născută în 1824, în acelaşi an cu Dumas, Alphonsine Plessis era fiica unui fermier, despre care se zvonea că ar fi vândut-o ţiganilor. Ajunsă, în cele din urmă, la Paris, sub numele de Marie Duplessis, ea şi-a câştigat, iniţial, existenţa făcând croitorie, dar frumuseţea ei delicată a atras repede atenţia unui proprietar de restaurant, care i-a cumpărat un apartament. Acest prim iubit a fost rapid înlocuit de ducele de Guiche, un tânar înstărit şi monden, care abandonase armata pentru a urma, zice-se, studii la Şcoala Politehnică. Ajunsă iubita ducelui, Marie Duplessis devenise cel mai comun subiect de bârfă şi era asaltată de pretendenţi. Nu avea decât 16 ani. Plimbări cu trăsura în timpul zilei, seara spectacole la teatru sau la operă, urmate de petreceri strălucitoare şi de întâlniri romantice cu bărbaţi culanţi, aşa arăta viaţa unei curtezane. 

Curând serviciile lui Marie ajunseseră să fie atât de bine recompensate, încât se zvonea că putea cheltui până la 100 000 de franci aur pe an, pentru un trai luxos. Se îmbrăca frumos şi se înconjura de flori, dar, pentru că mirosul trandafirilor o ameţea, Marie prefera camelia şi îşi umplea casa cu ele, pâna când, după cum spunea un observator critic, „se închidea într-o fortăreaţă de camelii“. Marie era cultivată, putea purta discuţii despre cărţile pe care le avea în bibliotecă şi era o bună pianistă. Singurul ei defect, după cum ea însăşi mărturisea, era că minţea. Dar tot ea adăuga, amuzată: „minciunile albesc dinţii“.

Când l-a cunoscut pe Dumas, era întreţinută de bătrânul conte de Stackelberg, deoarece – l-a minţit ea pe noul pretendent – îi amintea de o fiică a lui care murise. Îl minţea şi pe Stackelberg, spunându-i că îşi petrece serile la prietena ei, Zélia, dar se întâlnea, în realitate, cu Dumas. Se pare că nu îi spusese nici unuia dintre bărbaţi că avea un al treilea iubit, pe contele de Perregaux.

Toţi admiratorii ei, însă, erau de părere că are o inimă de aur. Şi totuşi, Marie dădea impresia că trece de la un bărbat la altul, „tânjind obsesiv după linişte, pace şi iubire“, scria un critic al epocii. Subţire şi palidă, după cum cerea moda, Marie era o frumuseţe eterică. Era, însă, o femeie bolnavă, obsedată de teama că va muri tânără.

După numai câteva luni de fericire, care l-au afundat în datorii, Dumas a început sa se îndepărteze de Marie, deşi ea i-a propus să-i fie prietenă, dacă nu îi mai putea fi iubită. La 30 august 1845, el i-a scris o scrisoare de despărţire: „Nu sunt nici suficient de bogat ca să te iubesc, nici destul de sărac ca sa fiu iubit de tine, aşa cum vrei tu… Eşti prea bună ca să nu înţelegi motivele acestei scrisori şi prea inteligentă ca să nu mă ierţi.”

Ispăşirea pedepsei

Abandonată de Dumas, Marie Duplessis s-a consolat cu Franz Liszt. Apoi, la începutul anului 1846, ea a acceptat surprinzătoarea cerere în căsătorie a contelui de Perregaux. Căsătoria a avut loc la Londra, în ziua de 21 februarie. S-a sugerat că lui Perregaux îi era milă de tânăra femeie, chinuită tot mai mult de tuberculoză.

La scurt timp după întoarcerea la Paris, s-au despărţit, iar Marie a rămas singură, incapabilă să mai participe la viaţa mondenă şi obligată să-şi vândă lucrurile, pentru a scăpa de creditori. Şi-a instalat în dormitor o băncuţă pentru îngenuncheat spre a-şi face acasă rugăciunile şi în cele din urmă a chemat un preot să îi administreze ultimele sacramente, aşa cum cere Biserica romano-catolică. La 3 februarie 1847, pe când Boulevard de la Madeleine răsuna de cântecele şi râsetele carnavalului, înăuntru, curtezana de 23 de ani îşi dădea obştescul sfârşit.

Dumas călătorise, între timp, în Spania şi Algeria, împreună cu tatăl său, numit tot Alexandre Dumas, celebrul autor al celor Trei muşchetari şi al Contelui de Monte Cristo. (Cei doi sunt deosebiţi prin Alexandre pêre [tatăl] şi Alexandre fils[fiul].) Dumas a aflat de moartea lui Marie, în drum spre casă. În timpul unei plimbări, el a trecut pe lângă casa în care se întâlniseră prima oară şi îşi declaraseră dragostea şi a văzut un anunţ despre licitaţia în care urma să se vândă tot ce mai rămăsese în casă. Pentru că nu îşi permitea nici o piesă de valoare, s-a mulţumit să cumpere un lanţ de aur, pe care Marie îl purta la gât. Întâmplător, vânzarea nu numai că a adus suficienţi bani pentru plata datoriilor, dar a lăsat şi o sumă pentru o mică moştenire destinată unei nepoate preferate din Normandia. Singura condiţie din testament era ca fata să nu vină niciodată în Parisul cel plin de tentaţii care îi fusese fatal mătuşii.

Durerea naşte un roman ce va deveni clasic

În luna mai a aceluiaşi an, Dumas a închiriat o cameră la hotel, a recitit scrisorile trimise lui de Marie şi a început să scrie un roman care avea să-l facă celebru.

În Dama cu camelii, curtezana Marguerite Gautier renunţă la viaţa strălucitoare din Paris, pentru a fugi cu tânărul ei iubit, Armand Duval. Idila este tulburată de tatăl lui Armand care, în timpul unei discuţii cu Marguerite, se arată sceptic în privinta sentimentelor ei pentru fiul său. Când promisiunile financiare sunt respinse, el o imploră să îl părăsească pe Armand pentru a salva onoarea familiei, căci atât timp cât fiul va avea o relaţie cu o femeie cu o asemenea reputaţie, lui îi va fi imposibil să îi găsească fiicei sale un pretendent potrivit. Cu tristeţe, Marguerite îşi părăseşte iubitul, spunându-i că preferă să se întâlnească cu un nobil bogat din oraş. Curând însă, întoarcerea la viaţa agitată de curtezană o epuizează şi o aduce în pragul morţii. Armand află cele întâmplate când este prea târziu, ajungând, totuşi, la timp pentru a o îmbraţişa pe femeia care îi leşină în braţe.

Publicat în 1848, Dama cu camelii a avut un succes enorm, iar tânărul Dumas a fost asaltat de cereri ale dramaturgilor pentru o dramatizare. Ca răspuns, el s-a retras la ţară şi a scris cu frenezie propria variantă dramatică, pe care apoi a propus-o tatălui său, director de teatru parizian şi principal autor al pieselor jucate acolo. Bătrânul Dumas s-a opus. Subiectul nu era acceptabil pentru a fi pus în scenă, el nu ar fi fost niciodată de acord. Fiul l-a rugat insistent să citească manuscrisul. „Foarte bine!“, a spus tatăl, după ce a citit primul act, după care fiul a trebuit să se ocupe de afaceri. La întoarcere, şi-a găsit tatăl în lacrimi. „Dragul meu băiat“, exclamă el, ,,m-am înşelat atât mult! Piesa ta va fi jucată!“

Piesa a fost pusă în scenă în 1852 şi a avut un succes mai mare decât romanul. Dar când Giuseppe Verdi a transformat povestea în opera La Traviata, în anul următor, Marie Duplessis a câstigat, într-un fel, nemurirea. Bineînţeles, faima ei s-a întins până în secolul XX, când au fost realizate nu mai puţin de cinci filme artistice, cel din 1936, cu Greta Garbo, fiind cel mai admirat.

sursa: Mari enigme ale trecutului

Rata mandarin

RAȚA MANDARIN (Aix galericulata) - ORDINUL Anseriformes - FAMILIA Anatidae

Rața mandarin este  o specie de rață specifică Asiei de Sud-Est. Deși este o specie în pericol, au mai rămas colonii stabile în țări precum  China, Japonia, Koreea de sud și Rusia - undeva în sudul Siberiei.

Habitatul preferat sunt lacurile și râurile lente din apropierea pădurilor sau a pâlcurilor de copaci. În Europa rața mandarin a ajuns atât pe cale naturală cât, mai ales, prin eliberarea lor accidentală sau voită din crescatorii. 

Cea mai mare colonie europeană se afla în Marea Britanie însă mai sunt mici grupuri și în țări ca Germania, Elveția, Olanda, Bulgaria și mai nou, putem trece și Romania. La noi rața mandarin s-a acomodat in Delta Dunării unde se estimează existența unei populații de aproximativ 1000 - 2000 de exemplare.

Coloritul penajului este de o frumusețe deosebită și greu de descris în cuvinte (după cum veți vedea în imagini sau în filmul video). Alături de rața carolină (mult asemănătoare raței mandarine) este considerată bijuteria speciilor de rațe. Doar masculul are penajul foarte viu și frumos colorat și numai în perioada împerecherii. În rest culorile lui sunt mai șterse.

Femela este brună-cafenie, cu pete crem pe burtă și gușă. Lungimea raței mandarin este de 41-49 cm, anvergura aripilor de 65-75 cm iar greutatea de aproximativ 500 g.

Rața mandarin cuibărește în scorburile copacilor din apropierea lacurilor și a râurilor. Perechile se stabilesc pe viață și din acest motiv, în cultura asiatică, rațele mandarin sunt simbolul dragostei, al fidelității și al relațiilor durabile. Femela clocește singură ouale și la scurt timp după eclozare (după ce ies puii din ouă) aceasta iși încurajează puii să sară din scorbură pentru a o urma spre apă unde se reîntâlnesc cu masculul care iși preia rolul de protector al familiei.

Există și o legendă referitoare la rața mandarin. Se spune că un chinez a decis să divorțeze de soția sa și s-o trimită la casa părinților ei. O seara inainte sa-i spună de  decizia sa soției, el a vrut să se plimbe în jurul lacului. Pentru o lungă perioadă de timp el a mers, crezand ca va vorbi cu soția sa, când gândurile sale au fost întrerupte de zgomot - două rațe mandarin se aflau pe apă. Soțul le-a admirat pentru că rațele erau  cu gâturile aplecate ușor una spre cealaltă, ca și cumși-ar fi șoptit cuvinte de dragoste. În acel moment, văzând grația ,  frumusețea și tandrețea gestului lor, el și-a amintit de toate momentele plăcute petrecute cu soția sa. Dragostea, care nu se stinsese de tot din sufletului lui, s-a reaprins și a renunțat la hotărârea sa. Rațele aproape că i-au salvat căsnicia și de atunci se spune că ele sunt simbolul iubirii și al căsniciei trainice.

Un alt motiv pentru care ele reprezintă loialitatea și dragostea din familie, dintre un cuplu, este și acela că ele, atunci când zboară, nu zboară singure ci tot în pereche.

Vânătoarea raței mandarin este interzisă ea fiind   inclusă în Cartea Roșie a Rusiei ca specie rară.

Blestemul Cloştii de Aur

Valoarea tezaurului, inestimabilă

Povestea Cloştii cu Puii de Aur rămâne şi astăzi una dintre paginile enigmatice ale istoriei noastre. „În luna lui martie sau aprilie a anului 1837, câtva timp înainte de Paşti, doi locuitori din satul Pietroasa, Ion Lemnaru şi Stan Avram, socrul lui, lucrând a scoate din muntele Istriţa piatră pentru clădirea seminarului episcopiei din Buzău, deteră fără veste peste o bogată colecţiune de vase şi podoabe de aur. Atât prin greutatea lor, cât şi prin valoarea lor artistică, aceste obiecte formau un adevărat tezaur”, scria savantul Alexandru Odobescu în lucrarea sa „Tezaurul de la Pietroasa”. Însă, dincolo de valoarea acestor unicate, rămâne istoria ulterioară a Cloştii şi a Puilor săi, demnă de un scenariu cinematografic.

Un jaf inexplicabil şi piese sparte din senin
Chiar şi copiii de grădiniţă au auzit de Cloşca cu Puii de Aur, astfel că această colecţie unică a devenit un simbol naţional. Povestea sa a fost zbuciumată, iar dincolo de faţa „văzută” a lucrurilor s-au consumat întâmplări pline de mister, în urma cărora persistă semne de întrebare. Cloşca cu Puii de Aur face parte din tezaurul de la Pietroasa. O mare parte dintre piesele componente s-au pierdut, o altă parte se află în continuare la Moscova, însă, în prezent, Cloşca este expusă la Muzeul Naţional de Istorie. Datarea tezaurului şi atribuirea sa au pornit atât de la aspectul pieselor, dar mai ales de la inscripţiile de pe colan, iar prezenţa runelor (n.r. - caractere grafice ale celor mai vechi alfabete nemţeşti) sugerează paternitatea unui neam germanic. Prima teorie atribuie piesele ca provenind din moştenirea vizigoţilor, care s-au refugiat în Imperiul Roman de frica hunilor, tezaurul fiind îngropat cel mai târziu în anul 381.

A doua ipoteză îl atribuie ostrogoţilor, care au migrat pe actualul teritoriu românesc în prima jumătate a secolului al V-lea. Ce a urmat însă? Imediat ce a fost descoperit, Tezaurul a fost vândut de ţăranii care l-au găsit, Ion Lemnaru şi Stan Avram, unui antreprenor pe nume Verussi. Acesta a zdrobit obiectele cu toporul, pentru a le putea comercializa mai rapid şi mai ales pentru a nu trezi bănuieli. Unele dintre piese au fost recuperate de banul Mihalache Ghica, fratele voievodului Alexandru Ghica, aducându-le în atenţia oamenilor de ştiinţă ai vremii. Restaurat şi expus la Paris, în 1867, sub atenta supraveghere a savantului Alexandru Odobescu, tezaurul a atras atenţia întregii lumi. Ei bine, în iarna anului 1875 are loc primul fenomen inexplicabil. Deşi era păzit cu străşnicie, în beciurile Muzeului de Antichităţi din Bucureşti, tezaurul a fost furat, iar în momentul în care au fost investigaţi de poliţie, paznicii nu-şi mai aminteau nimic. Cu toţii au declarat că, pentru un moment, pe holurile clădirii şi-a făcut loc o pâclă neagră, însoţită de un sunet bizar, ţiuitor. Episodul este cu atât mai ciudat, încât pe parcursul jafului nu s-au înregistrat victime. Tezaurul a fost recuperat în anul următor, dar inscripţia ce se afla pe un colan fusese deteriorată. După unii oameni de ştiinţă, se pare că acel text conţinea date codificate referitoare atât la provenienţa operei de artă, cât mai ales la scopul pentru care obiectele au fost create. În anul 1884, Cloşca a trecut printr-un incendiu de proporţii, iar, pentru a fi salvată, una dintre gărzile aflate la etajul muzeului a aruncat-o... pe fereastră. În acelaşi an, piesele au fost restaurate la Berlin şi au căpătat aspectul pe care îl cunoaştem. După începutul Primului Război Mondial, mai exact în anul 1917, tezaurul a fost trimis în Rusia, de frica nemţilor, dar nici atunci nu au lipsit surprizele. În momentul în care urma să fie sigilate, două dintre piese s-au spart din senin, fenomen extrem de curios şi au fost restaurate târziu, pe teritoriul rusesc. În 1956, autorităţile române au repatriat o mare parte a tezaurului, iar din anul 1971, Cloşca şi Puii de Aur sunt expuşi la Muzeul Naţional de Istorie. Şi totuşi, misterul ţesut în jurul acestor piese unice nu s-a risipit...

Incendiu devastator prin văi după dezgroparea comorii
Umbra tezaurului scos din pământ pluteşte peste pământ. Este o enigmă el însuşi, o acumulare de necunoscute care, date la o parte, lasă să se vadă o altă faţă a lucrurilor, legendele şi întâmplările care i-au fost martore sau i-au urmat la orizont, într-o istorie paralelă şi formând, astfel, o altă memorie a sa... Prima poveste ne poartă către satele podgorenilor din zona Buzăului, undeva în jurul anului 1800. Simţul proprietăţii muncii stăpânea şi stăpâneşte universul acestor oameni, pentru care cultura viţei-de-vie reprezenta însăşi esenţa vieţii. Au izgonit din satele lor până şi bisericile şi cimitirele, urcându-le pe dealuri, ca nimic să nu le amintească de moarte. Le-au mutat departe de inima satelor, fără nicio aşezare şi fără nicio întâmplare în jur, decât munca pentru producerea vinului. Acest mod de a privi viaţa şi acest tip de proprietate a muncii, de prosperitate, de travaliu până peste orice barieră în folosul câştigului imediat erau să-i piardă într-o bună zi pe sătenii din jurul Buzăului.
Se zice că, atunci când au descoperit Cloşca cu Puii de Aur, Lemnaru şi Avram tocmai ajutaseră la strămutarea unei biserici, iar pe locul respectiv se apucaseră de sădit viţă-de-vie. Nebunia care a urmat la scurt timp după ce tezaurul a fost dezgropat este zugrăvită şi astăzi în poveştile localnicilor. „Prin văi se vedeau ochiuri de apă arzând! Ţâşneau largi pale de foc, falii albe de piatră, despicate prin aer şi iarăşi sudate de magma lor, într-un tremur de uriaşi fluturi albi către lună şi ierburi care se împleteau. Ardeau focuri albe, de gheaţă, şi în, răsucirea lor, întreaga podgorie părea cuprinsă de dezrădăcinare! Oamenii coborau de pe dealuri, de la trebile culesului şi peste tot vedeau ochi de apă arzând”, povesteşte cu har scriitoricesc Ion Dumitra, unul dintre învăţătorii din Gruiu Dării, un sat din apropiere de Pietroasa. Oamenii locului spun că acel incendiu, pornit dintr-o dată, a rămas unic şi nimeni, până în zilele noastre, nu a găsit o explicaţie ştiinţifică...

Cotloanele săpate acolo şuieră şi azi
După victoria lui Traian asupra lui Decebal şi după colonizare, într-o parte a satului de azi, pe Dealul Gruiului, au convieţuit dacii, iar în cealaltă, la sud, romanii. În linie dreaptă, între cele două civilizaţii nu era cale decât preţ de jumătate de ceas. În linie dreaptă, în istorie, între cele două tabere s-au aşezat neamurile goţilor şi s-au auzit tropotele de cai ale hunilor conduşi de Attila. Şi în zilele noastre, când oamenii sapă pentru o temelie de casă, deseori dau de o altă temelie, clădită numai din dale şi cuburi de piatră scoase de pe dinăuntru, din dealul de sub o fostă cetăţuie. Cotloanele săpate acolo şuieră şi azi la adierea vântului, ca nişte tuburi de orgă, iar seara, femeile îşi cheamă repede copiii în case, de teama stihiilor naturii. Unii dintre ei, mai curajoşi, leagă noaptea de garduri paiaţe de cârpă, asemenea sperietorilor de ciori, menite să alunge spiritele rele şi să îndepărteze ghinionul, fiindcă, taman din acele vremuri, „progresul în afaceri” al comercianţilor şi meşteşugarilor din zonă a început să scadă. Iar amintirea pârjolului nu s-a stins... Tot aici, la graniţa dintre civilizaţii, dar şi la intersecţia dintre frică, blestem şi curiozitate, a fost descoperit şi Tezaurul, cu Cloşca sa, cu tot, iar după ce vestea dezastrului a făcut valuri, oamenii s-au speriat şi au încercat să îndrepte ce au stricat. Cu sau fără autorizaţie de la stat, podgorenii din Pietroasa s-au apucat să schimbe viţa-de-vie. Umblau toată ziulica, cu preoţii după ei, printre dealuri, şi nimeni nu-i mai putea dezlipi de un sunet pe care îl căutau, şi-l vedeau parcă ieşind ca un horn din pământ, aburind, fumegând roşu pe cer, când dedesubt dădeau numai de pietre şi var, uneori, iar alteori, doar de oase.

Cum a dispărut misterios ultimul descendent al familiei care descoperise „Cloşca cu Puii de Aur”
Cu altă ocazie, într-o iarnă, o altă poveste a cutremurat toate satele. Era vorba despre un tânăr care dispăruse de ceva vreme, dar nimeni nu se alarmase până atunci, pentru că junele era cunoscut drept zănatecul zonei. Când au început să-l caute au văzut că zăpada era roşie, bătătorită în jur şi muşcată de animale. Imediat, sătenii s-au strâns, care dincotro, să dea de urma fiarelor. Cu arme, pături şi ceva de-ale gurii, au pornit în expediţie. Urme au găsit, dar lupi, nu. Vânătorii strâmtau cercul, apoi îl desfăceau şi iar se mutau mai înainte, unde aşteptau. La un moment dat, căţeluşa unuia dintre ei a venit cu coada între picioare, dârdâind de frică. Era clar, simţise mirosul lupului... S-au regrupat şi au început să tragă. Din copaci cădeau pale de zăpadă, urmate de pocnete de crengi. Apoi, o bufnitură ca de buştean şi un răpăit. Pesemne era lupul care ţâşnise din vizuină şi o luase exact prin cercul format de vânători. Sătenii au tras până au isprăvit toată muniţia, iar la sfârşit rămăseseră numai bulgări de zăpadă înroşiţi şi un om. Sau o jumătate de om ori ce mai rămăsese din el. Ei bine, în faţa acestei imagini cumplite, ce au făcut vânătorii noştri? Au început să râdă în hohote, iar unii dintre ei se aşezaseră pe vine, pentru că nu mai puteau sta în picioare. „Am împuşcat un om de zăpadă!”, a ţipat unul... „L-a mâncat lupul pe omul nostru de zăpadă”, a completat altul. Apoi şi-au amintit cu toţii...

Nimeriseră exact în locul în care, într-o zi, când plecaseră la vânătoare şi împuşcaseră doar un biet iepure, au hotărât să-l mănânce chiar acolo. Şi în timp ce unii preparau iepurele, alţii au făcut un înalt om de zăpadă. I-au pus măruntaiele iepurelui în pântec, iar pielea i-au pus-o pe cap, drept căciulă. Într-o noapte, lupul a venit, a dărâmat omul de zăpadă şi a mâncat ce a mai rămas din iepure. Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu omul care dispăruse din sat şi se dusese vorba că l-ar fi sfâşiat fiarele. Nu l-au găsit niciodată şi ulterior oamenii au uitat de existenţa lui. Numele său era Iancu Lemnaru şi era ultimul descendent din familia unchiului său, care pusese mâna pe Cloşca cu Puii de Aur...

Clipa în care s-a făcut întuneric...

Neamurile lui Verussi, cel care a spart piesele cu toporul, s-au pierdut în negura timpului. Ce s-a întâmplat însă cu urmaşii lui Lemnaru şi Avram? Gura târgului e slobodă... Se zice că unul din neamul lor a ajuns mare boier. La bătrâneţe, când se bucura de rodul averii sale, în bătătură a apărut un străin. „Merg afacerile, jupâne?”, l-a întrebat călătorul. În clipa aceea s-a făcut brusc întuneric, bătrânul a scăpat lampa din mâini, a început să miroasă a gaz şi a sticlă afumată, iar pe podea o dâră subţire de flacără a şerpuit dureros şi s-a stins apoi lângă picioarele mesei de biliard. Pentru că, aşa cum îi stătea bine unui bogătaş, chiar şi pe vremea aceea, şi omul nostru avea masă de biliard în casă.... Martorii întâmplări, care se aflau în casă, au rupt-o la fugă, fiind auziţi tânguindu-se: „Doamne, Doamne fereşte!”. Cine era acel „vizitator” misterios şi ce voia el nu vom afla niciodată!

12 piese găsite din 22

Se pare că la momentul descoperirii tezaurului, în anul 1837, colecţia era compusă din 22 de piese, dintre care nu s-au putut recupera decât 12, în greutate totală de aproape 19 kg. Dintre aceste piese, cinci sunt lucrate exclusiv din aur, şi anume: un platou de 7,6 kg, cu un diametru de 56 cm, care a fost rupt în patru bucăţi imediat după descoperire; o cană (oenochoe) cu înălţimea de 37 cm, deteriorată după descoperire şi ulterior restaurată; o pateră (platou mai mic) cu decor în relief şi o statuetă în centru, având un diametru de 26 cm, iar statueta reprezintă o femeie care ţine în mână un pahar şi este aşezată pe un tron împodobit cu viţă-de-vie; un colan cu o inscripţie gravată cu caractere runice; un colan simplu; celelalte piese sunt împodobite cu pietre preţioase: un colan cu balama, patru fibule (broşe folosite la prinderea hainelor) care se numără printre cele mai somptuoase exemplare ale antichităţii târzii şi două vase poligonale, unul octogonal şi celălalt dodecagonal, care se disting prin forma deosebită a torţilor, compuse din două pantere, sprijinite cu labele din faţă pe o placă decorată, iar cu labele din spate şi coada, pe fundul vasului. După toate probabilităţile, cele zece piese pierdute au fost trei colane, unul dintre ele inscripţionat, o cană asemănătoare cu aceea păstrată, o pateră nedecorată, o mică fibulă şi două perechi de brăţări încrustate cu pietre preţioase.

„Ardeau focuri albe, de gheaţă şi, în răsucirea lor, întreaga podgorie părea cuprinsă de dezrădăcinare!” (Ion Dumitra)

Autor - Andrei Dicu

Clody Bertola si barbatii din viata sa

Cu un nume predestinat scenei, Clody a ales arta de la inceput. "De mica, imi doream sa fiu dansatoare, insa pana la urma am ajuns sa fac teatru", declara actrita. Iar teatrul a rasplatit-o, oferindu-i cele mai frumoase povesti de dragoste: cu maestrul Liviu Ciulei si apoi cu celebrul regizor Lucian Pintilie.
Dedicata trup si suflet scenei, in viata personala actrita cu origini italiene, franceze si germane nu a avut parte de sentimente constante de iubire fata de partenerii sai.
Primul sau mariaj s-a consumat alaturi de pictorul Stefan Constantinescu. "Credea in mine. Era un mare admirator al meu. Cu toate acestea, ii suportam greu gelozia si independenta. Stiam ca daca voi ramane cu el, n-o sa pot sa fac teatru", declara actrita cu privire la primul sau sot. Motiv pentru care cei doi s-au despartit. 

Prima dragoste adevarata
Cu toate ca a primit o educatie religioasa la pensionul catolic din Paris, unde a fost trimisa dupa sinuciderea tatalui sau, Clody Bertola nu s-a lasat intimidata sa-si gaseasca fericirea in bratele mai multor barbati. Iar finalul dezastruos al primei casatorii a determinat-o sa caute in continuare perechea potrivita.
Urmatorul barbat din viata artistei a fost actorul si regizorul Liviu Ciulei. Nici macar faptul ca el era mai mic cu zece ani nu a reprezentat un obstacol in calea artistei. Alaturi de Ciulei a format, in 1947, prima trupa a teatrului Odeon. Au trait impreuna o frumoasa poveste de dragoste, marcata atat de succese profesionale, cat si de repercusiunile regimului comunist. Cu toate acestea, nici acest mariaj nu a durat. Ruptura dintre cei doi s-a datorat slabiciunii lui Ciulei pentru o alta femeie, "care de fapt nu a contat deloc in viata lui. Atunci a aparut in viata mea o fiinta puternica, care m-a cucerit si m-a dominat total: Lucian Pintilie", avea sa sublinieze mai tarziu Bertola, intr-un interviu publicat in 1997, in cartea Ludmilei Patlanjoglu, "La vie en rose cu Clody Bertola". 

In cautarea perechii perfecte
Lucian Pintilie a fost cel din urma iubit al actritei, alaturi de care a trait mai bine de 40 de ani. "Eu am avut relatii ciudate cu barbatii. Stefan Constantinescu a fost mult mai in varsta. Liviu Ciulei si Lucian Pintilie erau mult mai tineri", afirma Bertola. Cu toate acestea, niciun obstacol nu a reusit sa o desparta de Pintilie. Legatura dintre cei doi a inceput tot pe scena. Cu douazeci de ani mai tanar decat Bertola, Pintilie conducea echipa responsabila cu filmarea piesei de teatru "Omul care aduce ploaia", in care viitoarea lui sotie detinea rolul principal. La fel ca la primele intalniri cu iubitii din trecut, nu a simtit niciun fior special, ceva care sa o anunte ca va petrece alaturi de acel barbat cei mai frumosi ani din viata. Cu toate acestea, actrita a fost mai tarziu pe deplin fermecata de Pintilie: "M-a fascinat lipsa lui totala de formalism, aproape de proasta crestere. Ma atragea la el nebunia, "golania" lui plina de spiritualitate. Felul de a gandi original despre arta, despre oameni. Felul de a trai fara compromisuri", declara Clody. Si cu toate ca divortul de Ciulei fusese deja pronuntat, apropierea definitiva a venit mult mai tarziu: dupa un accident de masina, in care Lucian Pintilie a fost implicat alaturi de mama lui, aceasta decedand pe loc.

Un etern triunghi de iubire

Cel mai mare mister care a inconjurat-o pe Clody in viata privata a fost maniera prin care a reusit sa-si tina aproape toti barbatii alaturi de care a trait. Mai mult decat atat, acestia au devenit chiar prieteni si colaboratori pe plan profesional. 
In momentul in care s-a casatorit cu Liviu Ciulei, Clody s-a mutat in noua casa cu tot cu fostul sot, pictorul Stefan Constantinescu, care a ramas acolo pana in ultimele zile ale vietii. "Stefan mi-a fost sot, prieten si tata. Liviu il admira mult pentru gustul sau rafinat. Obisnuia sa-l consulte intotdeauna cand lucra la un spectacol." 
Dupa ce si a doua casatorie s-a destramat, in viata actritei a intrat regizorul Pintilie. Si de aceasta data, intre cei doi barbati s-a legat o relatie de respect si prietenie: "Pe Lucian, Liviu il socotea cel mai destept om pe care l-a cunoscut. L-a chemat sa lucreze la "Bulandra", l-a sprijinit." 

Ultimul drum
Cu cativa ani inainte de a muri, actrita a cerut ca, dupa moarte, cenusa ei sa fie dusa in oraselul Assisi, din Italia. "I-am spus (lui Lucian Pintilie) ca atunci cand am sa mor as vrea sa-mi arunce cenusa peste dealurile inverzite de acolo."
Clody Bertola a lăsat scris în testamentul ei o dorinţă mai specială: ea a vrut ca la înmormântarea ei să vorbească doi colegi la care a ţinut enorm şi pe care i-a admirat ca profesionişti: Victor Rebengiuc şi Florian Pittiş. Cei doi ”fii”, cum îi numeşte actriţa în testamentul lăsat familiei, i-au fost alături în distribuţia spectacolului care a făcut istorie în teatrul românesc, Lungul drum al zilei către noapte(spectacol cu o durata de aproape 6 ore), de Eugene O’ Neill, montat în 1976 de Liviu Ciulei, la Teatrul Bulandra. Cei doi actori jucau în spectacol chiar rolurile fiilor eroinei principale.
Testamentul a fost întocmit cu mai multă vreme în urmă, motiv pentru care numele lui Florian Pittiş, decedat , înaintea marii sale colege, apare pe lista vorbitorilor.
Actrita a decedat la 28 decembrie 2007. Ludmila Patlanjoglu a fost cea care s-a ocupat de viata artistei in cele mai mici detalii, publicand in 1997 cartea “La vie en rose cu Clody Bertola”, care cuprindea si un interviu cu aceasta, legat de zbuciumatele ei legaturi amoroase.

 Liviu Ciulei, Clody Bertola si Victor Rebengiuc in piesa Play Strindberg 1971

Victor Rebengiuc, Mircea Albulescu, Jules Cazaban si Clody Bertola la prima reprezentatie a piesei lui Eugene O'Neal "Moartea unui comis voiajor"

15 lucruri inedite despre Leonardo da Vinci

Leonardo da Vinci este întruchiparea conceptului de geniu creator din perioada de apogeu a Renaşterii.

1. Numele complet al maestrului este Leonardo di ser Piero da Vinci. Acesta a fost fiul unui notar bogat, Messer Piero Fruosino di Antonio da Vinci, şi al Caterinei, o ţărancă, despre care se crede că muncea pe moşia tatălui său. “da Vinci” înseamnă din oraşul Vinci, de aceea este indicat, atunci când îi este prescurtat numele, să se folosească Leonardo.

2. Toate însemnările sale sunt scrise invers. Se pare că făcea acest lucru pentru a nu-i fi furate ideile. A dezvoltat atât de bine această tehnică încât nu mai avea nevoie de oglindă pentru a scrie astfel.

3. Era dislexic, dar acest lucru nu l-a împiedicat să devină un geniu universal, şi ambidextru, fiind capabil să scrie cu o mână şi să deseneze cu cealaltă, în sensuri diferite, în acelaşi timp.

4. Deşi un lucru de-a dreptul neobişnuit pentru vremurile sale, Leonardo da Vinci era vegetarian. Alesese acest mod de viaţă din considerente umanitare. De asemenea, obişnuia să cumpere păsări în colivie de la diverşi comercianţi şi să le elibereze.

5. Era fascinat de corpul uman şi de găsirea acelui loc din trup în care sălăşluieşte sufletul. A disecat multe cadavre, iar în urma acestor experimente a rezultat unul dintre cele mai faimoase desene ale sale, Omul Vitruvian. Pe lângă faptul că desenul relevă observaţii legate de simetria corpului uman, acesta reprezintă echilibrul dintre materialitate şi spiritualitate, ce se regăseşte în om. Figura cu patru braţe şi patru picioare subliniază uniunea dintre om şi natura sa subtilă, spirituală sau profundă, într-un mod activ, prin acţiune infăptuite de acesta. 

6. Leonardo era un perfecţionist desăvârşit şi ducea în suflet o nelinişte continuă. Cele mai multe, dacă nu toate operele sale, au rămas neterminate. În timp ce lucra la o invenţie sau la un tablou, îi veneau în minte alte şi alte idei, astfel lăsând baltă ce a început. Deşi a trăit 67 de ani, a lăsat în urmă mai puţine opere faţă de alţi artişti, care au murit tineri.

7. Era obsedat de război. Multe dintre invenţiile sale, cum ar fi tancul sau mitraliera, au legătură cu acest domeniu.

8. Leonardo a fost primul care a dat o explicaţie pentru faptul că cerul este albastru. Acesta aparenţă este determinată de felul în care se reflectă lumina Soarelui în atmosfera Pământului.

9. Maestrul a dezvoltat noi tehnici de pictură şi formule de vopsele. Datorită experimentelor în acest domeniu, multe dintre operele sale s-au deteriorat mai repede decât ar fi trebuit. Acesta este cazul “Cinei cea de taină”, care a început să se dezintegreze aproape imediat ce a fost creată. În cazul frescei, artistul nu a urmat tehnica tradiţională, totodată eficientă, a culorilor pe bază de apă aplicate direct pe gips ud, ci a folosit culori pe bază de ulei pe o suprafaţă realizată în mare parte din gips, bitum şi răşină. Opera s-a fărâmiţat şi cojit atât de mult, încât la un moment dat s-a crezut că nu mai poate fi salvată.

10. Leonardo da Vinci nu şi-a făcut niciun autoportret în tinereţe, de aceea specialiştii au fost nevoiţi să ia în considerare şi să testeze unele teorii conform cărora artistul şi-ar fi inclus chipul în câteva dintre operele sale. Istoricul de artă american, Ross King, susţine că a descoperit chipul lui Leonardo da Vinci în "Cina cea de taină". Acesta declară că în celebra pictură Leonardo da Vinci ar putea fi apostolul Iacob şi apostolul Toma, conform DailyMail. Îşi bazează afirmaţia pe un poem scris în 1490 de un prieten al maestrului, Gasparo Visconti. În versurile poeziei, autorul face glume pe seama unui artist necunoscut care îşi foloseşte propriul chip în picturi.

11. Istoricii au descoperit că multe picturi realizate de Leonardo da Vinci conţin coduri ascunse, care nu pot fi observate cu ochiul liber. O parte a acestor coduri s-ar afla înscrise în ochii celebrei Mona Lisa, conform ultimelor descoperiri, informează Daily Mail. Silvano Vinceti, preşedintele Comitetului Naţional pentru Patrimoniu Cultural din Italia, care se ocupă de caz, susţine că totul a plecat de la o descoperire într-o carte veche de 50 de ani. În volumul respectiv se face referire la o serie de simboluri care s-ar regăsi în ochii Mona Lisei. Cercetările efectuate până în prezent au scos la iveală mai multe litere şi cifre, care pot fi observate numai la microscop. Conform spuselor lui Vincenti, în ochiul drept al Giocondei par să fie pictate literele LV, care ar putea foarte uşor să reprezinte iniţialele lui Leonardo da Vinci. În ochiul stâng există, de asemenea, unele simboluri, însă nu sunt la fel de clare. Acestea par a fi literele CE sau litera B. Se pare că aceste simboluri ar fi fost pictate intenţionat de către Leonardo.

12. Mona Lisa este poate cea mai controversată pictură realizată de Leonardo. S-au emis teorii conform cărora ar fi existând chiar două tablouri reprezentând-o pe aceasta. Tabloul este expus astăzi la muzeul Luvru din Paris. Există multe speculaţii asupra identităţii personajului reprezentat în pictură, dar cei mai mulţi istorici consideră că femeia ar fi Lisa Gheraldini, soţia lui Francesco del Giocondo, un comerciant din Florenţa. S-a spus despre portet că ar fi femeia ideală sau un bărbat deghizat în femeie, autoportretul artistului sau chiar iubitul acestuia, Gian Giacomo de Caprotti. S-au emis şi teorii conform cărora portretul ar fi cel al unui androgin, jumătate femeie, jumătate bărbat, sau chiar chipul mamei artistului.

13. În italiana vremurilor lui Leonardo, „giocondo” înseamna fericire, astfel în mintea artistului marca familiei, elementul definitoriu pentru aceasta, devenea fericirea. Poate de aceea, aşa cum au susţinut caţiva cercetători în urma unui studiu efectuat în 2005, chipul Mona Lisei exprimă 83% fericire, 9% dispreţ, 6% frică şi 2% mânie, mai puţin de 1% neutralitate şi nici urmă de surprindere.

14. Leonardo da Vinci avea un simţ estetic deosebit, care s-a reflectat şi asupra felului în care privea îmbrăcămintea. Era un critic aspru al conformismului şi considera că veşmintele trebuie să fie confortabile şi plăcute văzului. Se pare că printre schiţele sale s-a descoperit desenul unei genţi elegante şi practice. Aceasta era decorată cu motive florale şi spiralate, iar forma şi sistemul de închidere arătau obsesia maestrului asupra detaliilor. Geanta a fost executată, în timpurile noastre, de către firma florentină Gheraldini folosind tehnici tradiţionale de manufacturare.

15. Leonardo şi Michelangelo au fost contemporani şi au trăit amândoi în Italia. În ciuda faptului că ambii au fost artişti neîntrecuţi şi ar fi putut lucra împreună, s-au urât de moarte, insultându-se ocazional chiar în văzul tuturor.

10 castigatori de Oscar pozeaza cu ei insisi in tinerete

La ora la care cititi acest articol lumea intreaga a aflat deja care sunt marii castigatori de anul acesta ai premiilor Oscar, acordate de Academia Americana de Film. Insa, chiar daca vor fi castigat sau nu cele mai disputate premii ale industriei de film, va lasam sa va amintiti cum aratau zece dintre nominalizati in tinerete. Inspirati de alte serii similare de imagini, distribuite pe Internet, niste pasionati de Photoshop le-au pus pe staruri sa se imprieteneasca... cu ei insisi, in versiuni mai tinere. In galeria de mai jos puteti vedea ce le-a iesit.

 

 

Sursa - Toxel Magazine

Vulcanul cu lavă albastră

Unul dintre cele mai impresionante și uimitoare fenomene naturale de pe Pământ se petrece în insula Java, Indonezia, unde lava vulcanului Kawah Ilen, care se scurge spre poalele muntelui, are o culoare ireală, albastră. Vulcanul, care are înălțimea de 2.380 de metri, pare să fie acoperit de râuri de lavă albastră, însă în realitate este vorba de altceva.

Interesant este că această culoarea nu provine de la lavă, ci de la vaporii de sulf care ies din craterul vulcanului Kawah Ijen, la o temperatură de 200 de grade Celsius. Atunci când se aprind în noapte, gazele produc flăcări de un albastru electric, care se pot ridica până la 5 metri înălțime.

O parte din gaz se transformă însă în sulf lichid şi curge pe versanţii muntelui, în timp ce arde, semanând astfel cu lava. “Lava albastră” este vizibilă doar noaptea, însă fenomenul are loc permanent.

Fenomenul este unul rar întâlnit, iar ceva similar a fost observat şi în Parcul Naţional Yellowstone din SUA.

Aici se găsește cel mai acid lac de pe glob, cu un PH situat în jurul valorii de 0,2. Această particularitate este dată de aciditatea care permite evacuarea gazelor vulcanului sub suprafața apei.

Cei care se apropie de această zonă trebuie să poarte mască de gaze, pentru că aerul este plin de dioxid de sulf.

Sursa - omofon.com/vulcanul-cu-lava-albastra-un-fenomen-natural-uluitor