Inaltarea Sfintei Cruci

Episcopul Macarie al Ierusalimului arată poporului Sfânta Cruce, Menologionul împăratului Vasile al II-lea, secolul al XI-lea

Înălțarea Sfintei Cruci (în greacă Σταυροφανεια) este cea mai veche și cea mai importantă dintre sărbătorile creștine închinate cinstirii Crucii lui Isus. Atât în calendarul bizantin (ortodox și greco-catolic), cât și în cel latin această sărbătoare se ține pe data de 14 septembrie. Sărbătorirea descoperirii Sfintei Cruci în ziua de 14 septembrie este atestată la Ierusalim încă din secolul al IV-lea. Înălțarea Sfintei Cruci a început să se sărbătorească abia câteva secole mai târziu la Constantinopol în 14 septembrie, când a fost rememorat, de asemenea, evenimentul readucerii la Ierusalim a Sfintei Cruci după ce fusese capturată de perși.
Prin această sărbătoare creștinii comemorează două evenimente deosebite din istoria lemnului crucii:
aflarea crucii (de către Sfânta Elena, mama împăratului Constantin cel Mare) pe care a fost răstignit Isus și înălțarea ei solemnă, în văzul tuturor, de episcopul Macarie al Ierusalimului, în ziua de 14 septembrie 326;
readucerea lemnului crucii de la perși, în anul 629, pe timpul împăratului bizantin Heraclius I, care a depus-o în biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, după care patriarhul Zaharia de Ierusalim a înălțat-o în văzul tuturor, la 14 septembrie 630.
Începutul cultului public și oficial al crucii lui Isus s-a petrecut în anul 326,[2] cu ocazia sfințirii bisericii zidite de împăratul Constantin cel Mare, la propunerea împărătesei Elena, pe Golgota, locul Calvarului și al îngropării lui Isus (vestita Biserică a Sfântului Mormânt sau Martirion/Martyrium, iar mai târziu „Ad Crucem”).[6] Conform pelerinei creștine Egeria (sec. IV), în această biserică, consacrată în ziua de 13 septembrie, a fost depusă spre păstrare cea mai mare parte a lemnului Sfintei Cruci, descoperită de puțină vreme de Sfânta Elena, mama lui Constantin.

Dar sărbătoarea liturgică a Înălțării Sfintei Cruci s-a stabilit o zi mai târziu, pe 14 septembrie, și așa s-a transmis și în Occident, cu începere din secolele VII-VIII, când la evenimentul din secolul al IV-lea s-a adăugat comemorarea redobândirii relicvei Sfintei Cruci de către împăratul bizantin Heraclius I în anul 629. Cu cincisprezece ani mai înainte, în anul 614, generalul persan Shahrbaraz a asediat și cucerit Cetatea Sfântă a Ierusalimului, în numele regelui Cosroe Parviz (590, 591-628), luând racla cu lemnul Sfintei Cruci ca pradă de război. Heraclius a recuperat Crucea prin război și a depus-o în Biserica Sfântului Mormânt.
Unii autori (precum Holger Klein și Paul Speck) susțin că prețioasa relicvă a fost adusă de împăratul Heraclius la Constantinopol în toamna anului 629 și abia apoi returnată la Ierusalim. Intinerariul Sfintei Cruci diferă însă de la un autor la altul: Speck susține că perșii au predat relicva după înfrângerea lor, iar aceasta a ajuns la Ierusalim în toamna anului 628 unde a fost venerată de credincioși și abia apoi a fost transportată la Constantinopol, în timp ce Klein afirmă că Heraclius a adus-o mai întâi la Constantinopol pentru a fi venerată de locuitorii capitalei bizantine și a trimis-o mai apoi la Ierusalim, unde a fost prezentată credincioșilor la 21 martie 630. Breviariumul lui Nikephoros susține că Sfânta Cruce a fost adusă mai întâi la Ierusalim și apoi a fost trimisă la Constantinopol, unde a fost purtată în procesiune până la Vlaherne.

Icoană rusească a Înălțării Sfintei Cruci, secolul al XVII-lea, Galeria Tretiakov, Moscova

Sfânta Cruce a fost spartă ulterior în mai multe așchii. Armata sultanului ayyubid Saladin au învins armatele cruciate conduse de regele franc Guy de Lusignan în Bătălia de la Hattin (3-4 iulie 1187) și au capturat relicvele Sfintei Cruci, care fuseseră aduse acolo de episcopul de Betleem. Ulterior, musulmanii au capturat Ierusalimul. În iulie 1191 armatele cruciate conduse de Richard Inimă de Leu și de Filip al II-lea al Franței au capturat cetatea Acra, iar tratatul de pace încheiat între creștini și musulmani prevedea, printre altele, returnarea Sfintei Cruci, confiscate în Bătălia de la Hattin. Cu toate acestea, în urma acestei cruciade, rămășițele din Sfânta Cruce care rămăseseră la Ierusalim au fost pierdute. Au rămas doar bucățile trimise de Sfânta Elena la Constantinopol și la Roma.

Episcopul Macarie arată poporului Sfânta Cruce, Giovanni Domenico Tiepolo, Biserica San Polo, Veneția

Tropar (glasul 1)
Mântuiește, Doamne, poporul Tău și binecuvântează moștenirea Ta. Biruință binecredincioșilor creștini asupra celor potrivnici dăruiește și cu Crucea Ta păzește pe poporul Tău.

Condac (glasul 4)
Cel ce Te-ai înălțat pe Cruce de bunăvoie, poporului Tău celui nou, numit cu numele Tău, îndurările Tale dăruiește-i, Hristoase Dumnezeule. Veselește cu puterea Ta pe credinciosul nostru popor, dăruindu-i lui biruință asupra potrivnicilor, având ajutorul Tău armă de pace, nebiruită biruință.

Obiceiuri de Ziua Crucii

Ziua Crucii (14 septembrie) este data ce vesteste sfarsitul verii si inceputul toamnei. Principalele obiceiuri si practici de schimbare a anotimpului calduros (vara) cu unul rece (toamna) sunt concentrate in jurul echinoctiului de toamna si se manifesta cu ocazia unor sarbatori religioase sau populare ce ating maximul la Ziua Crucii. Calendarul popular consemneaza aceasta zi si sub alte denumiri cum ar fi Carstovul Viilor sau Ziua Sarpelui. Sub prima denumire, ziua este cunoscuta mai ales in zonele deluroase si sudice ale tinutului, in zonele viticole, marcand inceputul culegerii viilor, iar sub denumirea de Ziua Sarpelui este cunoscuta pretutindeni. Acum se crede ca serpii si alte reptile incep sa se retraga in ascunzisurile subterane, hibernand pana in primavara urmatoare, la 17 martie ( Alexiile ). In lumea satelor inca se mai crede ca serpii, inainte de a se retrage, se strang mai multi la un loc, se incolacesc si produc o margica numita "piatra nestemata", folositoare pentru vindecarea tuturor bolilor.

De Ziua Crucii se strang ultimele plante de leac (boz, micsunele, matraguna, navalnic) ce se duc, impreuna cu buchetele de flori si busuioc, la biserica, pentru a fi puse in jurul crucii si a fi sfintite. Plantele sfintite se pastreaza, apoi, in casa, la icoane sau in alte locuri ferite, fiind folosite la nevoie in vindecarea unor boli sau sunt utilizate la farmecele de dragoste (navalnicul). Se considera ca acum florile se plang una alteia pentru ca se usuca si mor iar cele ce infloreau dupa aceasta zi (brandusa de toamna) erau socotite flori ale mortilor.

Busuiocul sfintit de Ziua Crucii se punea in vasele de apa ale pasarilor, pentru a le feri de boli, in lautoarea fetelor, pentru a nu le cadea parul, si la stresinile caselor, pentru a le feri de rele, in special de trasnete.

In aceasta zi, in Bucovina se savarseau acte ritualice cu scop apotropaic sau fertilizator. De exemplu, oamenii atarnau in ramurile pomilor fara de rod vite de castraveti si cruci de busuioc sfintit crezand ca, in modul acesta, vor beneficia de rod bogat in toamna viitoare.

Sursa - CrestinOrtodox.ro

Naşterea Maicii Domnului

Naşterea Maicii Domnului este unul din Praznicele Împărăteşti ale Bisericii Ortodoxe, care este sărbătorit în 8 septembrie.

Nasterea Maicii Domnului este prima mare sarbatoare din cursul anului bisericesc care a inceput la 1 septembrie. Ea  este praznuita pe data de 8 septembrie. Sfanta Scriptura nu ne relateaza acest eveniment. Insa, scrierile apocrife ofera foarte multe amanunte despre originea si copilaria Fecioarei Maria. Cea mai importanta sursa in acest sens, o reprezinta Protoevanghelia lui Iacov, o lucrare iudeo-crestina din sec. al II-lea. Fragmentul referitor la Fecioara Maria a fost scris in jurul anului 140. Desi nu este considerata o scriere canonica, informatiile oferite pot fi considerate veridice, cu rezervele de rigoare.

Parintii Fecioarei Maria - Ioachim si Ana

Tatăl Sfintei Fecioare, Ioachim, se tragea din neam împărătesc. Acesta cu toate că-si ducea la Dumnezeu darurile îndoite, ca un iubitor de Dumnezeu şi bogat ce era; dar pentru nerodire era defăimat căci erau sterpi şi nu aveau copii. De aceea mâhnindu-se la inima, el în munte, iar femeia lui Ana în grădină, se rugau cu lacrimi lui Dumnezeu, Care ascultându-i, le-a dat rod sfânt pântecelui, pe Preasfânta Născatoare de Dumnezeu.
Iar Sfânta Ana se trăgea din Matan al douăzeci şi treilea din neamul lui David şi al lui Solomon; acesta a luat pe Maria din neamul lui Iuda, şi a născut pe Iacov tatăl lui Iosif teslarul, şi trei fete: pe Maria, Sovi şi pe Ana. Maria a născut pe Salomi moaşa; Sovi a născut pe Elisabeta, iar Ana a născut pe Născătoarea de Dumnezeu.
Deci Preasfânta este nepoată lui Matan şi a Mariei femeia sa. Iar Elisabeta şi Salomi erau nepoate ale Anei de surori, şi verişoare cu Născătoarea de Dumnezeu.

Arhanghelul Gavriil aduce vestea cea buna
Pentru ca nu aveau copii, Ioachim si Ana au inceput sa fie ironizati si batjocoriti de oameni. Lipsa copiilor era considerata un blestem din partea lui Dumnezeu. Si totusi, Ioachim si Ana nu s-au razvratit impotriva lui Dumnezeu, nici nu au renuntat la viata lor virtuoasa, rugandu-se in continuare cu lacrimi si nadajduind in bunatatea lui Dumnezeu. Traditia spune ca in al cincizecilea an al casatoriei lor Marele Preot de la Templu a refuzat in public jertfa lor, numindu-i blestemati.
Intristati, cei doi parinti s-au indreptat spre casa lor din Seforis si au hotarat sa se retraga fiecare pentru post si rugaciune. Ioachim a zis catre sotia sa Ana: "Pe mine nu ma indeamna inima sa mai intru in casa mea, caci noi suntem urgisiti de Dumnezeu. Iata eu ma duc la munte si acolo voi posti si ma voi ruga lui Dumnezeu, doar se va milostivi si ne va da noua un copil". Iar Ana a inceput sa se roage lui Dumnezeu cu durere si cu multe lacrimi, zicand: "Doamne, Atottiitorule, Cela ce numai cu cuvantul ai facut cerul si pamantul si toate cate se vad; Cela ce ai zis fapturilor Tale sa traiasca si sa se inmulteasca; Cela ce ai binecuvantat pe Sarra, femeia lui Avraam si a nascut pe Isaac la batranete si ai daruit Anei fiu, de a nascut pe Samuel proorocul, da-mi si mie roada pantecelui meu si nu lasa sa fiu de ocara intre oameni, ca de voi naste fiu, sau fiica, il voi inchina Tie cu toata inima si-l voi da sa slujeasca in biserica slavei Tale" (I Regi 1, 11).
Ingerul Gavriil se va arata fiecaruia, spunandu-le ca rugaciunea lor nu a fost trecuta cu vederea si ca Dumnezeu le va trimite binecuvantarea Sa. Tot el le-a vestit ca acest prunc se va umple de Duh Sfant din pantecele mamei sale si ca va fi un vas ales lui Dumnezeu. (Luca 1, 4-23).

Praznicul liturgic al Nasterii Maicii Domnului

Sarbatoarea Nasterii Maicii Domnului exista si la coptii egipteni si la iacobitii sirieni separati de Biserica Ortodoxa dupa Sinodul al patrulea ecumenic. Avand in vedere ca acestia n-au imprumutat mai nimic de la ortodocsi dupa despartirea lor de Biserica Ecumenica, in­seamna ca sarbatoarea respectiva era deja in uz si la ei inainte de aceasta despartire. Deci,  inceputul ei trebuie pus intre Sinodul III ecumenic (431) si Sinodul IV ecumenic (451).

In Apus, sarbatoarea este adoptata in timpul papei Serghie I (687-701). In sec. al VI-lea, Sf. Roman Melodul a compus Condacul si Icosul acestui praznic, iar in sec al VIII-lea, Sf. Ioan Damaschin a alcatuit Canonul ce se canta la slujba Utreniei. Data de 8 septembrie aleasa pentru praznuire reprezinta ziua sfintirii unei biserici dedicate Fecioarei Maria, construita la Ierusalim de catre imparateasa Eudoxia la inceputul sec. al V-lea.

Maica Domnului in Calendarul popular

Sarbatoarea Nasterii Maicii Domnului marcheaza hotarul astronomic dintre vara si toamna. Batranii spun ca in aceasta zi randunelele pleaca spre zonele calde, insectele incep sa se ascunda in pamant, iar frigul isi face simtita prezenta. De aici si spusa: "O trecut Santamarie, leapada si palarie!" Este vremea in care se desfasoara diferite targuri si iarmaroace. Din aceasta zi se incep unele activitati practice specifice: culegerea unor fructe si plante medicinale, batutul nucilor, recoltarea ogoarelor, culesul viilor, semanatul cerealelor de toamna.

Fecioara Maria este cea mai indragita divinitate feminina a Panteonului romanesc, invocata si astazi de fete pentru grabirea casatoriei, de femei pentru usurarea nasterii, de pagubiti pentru prinderea hotilor, de descanta­toare pentru vindecarea bolilor etc. Ea are trasaturile Nas­catoarei, a Marii Zeite neolitice, invocata in momentele de grea cumpana ale omului. In basme ajuta eroinele sa iasa din impas, dar le pedepseste cu asprime cand ii incalca ordinele, vindeca boli grele, reda vederea fiicei orbite de mama vitrega, inzestreaza fecioara vrednica si ascultatoare si o casatoreste cu fiul de imparat etc. In unele traditii Maica Domnului, adesea identificata cu astrul noptii, Luna, sau cu Pamantul, se roaga de Dumnezeu sa nu prapa­deasca lumea, sa nu izgoneasca vanturile cu avantajele pe care le aduc acestea oamenilor.

În seara praznicului, se ţine Vecernia care conţine trei citiri din Vechiul Testament care au trimiteri la Noul Testament. Prima este din Cartea Facerii 28,10-17, despre scara lui Iacov care uneşte cerul cu pământul și care duce cu gândul la unirea omului cu Dumnezeu care se realizează cel mai deplin şi mai perfect în Maria, Maica lui Dumnezeu: "Cât de înfricoşător este locul acesta! Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului!" A doua este din Cartea lui Iezechiel 43,27-44,4: viziunea templului cu uşa spre răsărit închisă întotdeauna şi plină de slava lui Dumnezeu şi care o simbolizează pe Maica Domnului. Iar a treia este din Cartea Pildelor lui Solomon 9,1-11: şi aici Maria este considerată "casa" pe care Înţelepciunea Divină şi-a construit-o sieşi.

Uneori se ţine Utrenia în dimineaţa praznicului. Evanghelia Utreniei este din Luca 1;39-49, 56. Această citire este valabilă la toate praznicele Maicii Domnuluişi include şi Cântarea Maicii Domnului: "Măreşte suflete al meu pe Domnul. Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile..."

Citirea Apostolului de la Sfânta Liturghie din ziua praznicului este din Filipeni 2,5-11 şi vorbeşte despre "Hristos Iisus Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce. "Citirea din Evanghelie este din Luca 10,38-42 şi 11,27-28 citite împreună; de asemenea, această citire este prezentă la toate praznicele Maicii Domnului. În ea, Domnul spune: "binecuvântaţi sunt aceia care aud Cuvântul Domnului şi îl păstrează în inima lor!"

Imnografie

Tropar (Glasul 4)

Naşterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară,

bucurie a vestit la toată lumea;

că din tine a răsărit Soarele dreptăţii,

Hristos Dumnezeul nostru!

Şi dezlegând blestemul,

a dat binecuvântare,

şi stricând moartea, ne-a dăruit nouă viaţa veşnică.

Condac (Glasul 4)

Ioachim şi Ana, din defăimarea nenaşterii de fii,

şi Adam şi Eva din stricăciunea morţii s-au izbăvit,

Preacurată, prin sfântă naşterea ta.

Aceasta o prăznuieşte şi poporul tău, de vina greşelilor izbăvindu-se, când strigă către tine:

Cea stearpă naşte pe Născătoarea de Dumnezeu şi hrănitoarea vieţii noastre.

Imnuri de înainte-prăznuire

Tropar (Glasul 4)

Astăzi, din rădăcina lui Iesei și din coapsele lui David

Slujitoarea Domnului, Maria, se naște pentru noi.

Pentru aceea se înnoiește și se bucură toată făptura!

Cerul și pământul împreună se bucură.

Neamuri, lăudați-o,

Căci Ioachim se bucură și Ana prăznuiește, strigând:

"Cea stearpă dă naștere Născătoarei de Dumnezeu, Hrănitorul vieții noastre!"

Condac (Glasul 3)

Astăzi Fecioara, Născătoarea de Dumnezeu Maria

Cămara de nuntă a Mirelui ceresc

După voia lui Dumnezeu se naște din femeie stearpă,

pregătită fiind ca o car al lui Dumnezeu Cuvântul.

Ea a fost mai înainte rânduită pentru aceasta, fiind ușă dumnezeiască și adevărata Maică a Vieții.

crestin ortodox.ro

Surse - Cadelnita.ro si Crestinortodox.ro

Taierea capului lui Sf. Ioan Botezatorul

Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul este praznuita pe 29 august. Este ultima mare sarbatoare din anul bisericesc, pentru ca pe 1 septembrie incepe un nou an. Ziua Taierii capului Sfantului Ioan Botezatorul este o zi de post. Ni se cere sa postim in aceasta zi, pe de o parte ca sa nu ne asemanam cu Irod, care din cauza ospatului fara masura, a cerut ca Salomeea sa-i danseze si drept rasplata i-a oferit capul Sfantului Ioan Botezatorul, iar pe de alta parte, ca sa ne asemanam cu viata infranata a lui Ioan.

Exista persoane care au sustinut ca ziua Taierii Capului Sfantului Ioan Botezatorul prefigureaza Vinerea Patimilor. Si dupa cum postim in fiecare vineri, ca zi a rastignirii Domnului, tot astfel se cuvine sa postim si in aceasta zi.
Mentionam ca in afara posturilor de lunga durata, avem si posturi de o zi:

- miercurea, ziua in care Mantuitorul a fost vandut;

- vinerea, ziua in care a fost rastignit;

- pe 14 septembrie - Inaltarea Sfintei Cruci, in amintirea Patimilor Mantuitorului;

- pe 5 ianuarie, in Ajunul Bobotezei, in amintirea postului pe care il tineau in vechime catehumenii care urmau sa fie botezati in ziua praznuirii Botezului Domnului.
Sunt si persoane care postesc si lunea, in ziua inchinata sfintilor ingeri.

Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul este o sarbatoare cu semnificatie eshatologica, precum este si Schimbarea la Fata a Domnului si Adormirea Maicii Domnului. Prin Schimbarea la Fata ni se descopera chipul pe care il va avea omul unit cu Hristos - chip de slava, prin Adormirea Maicii Domnului se arata ca cel care L-a purtat pe Hristos se muta de la stricaciune la nestricaciune, in vreme ce prin aceasta sarbatoare ni se reveleaza ca toti cei care nu au fost straini de pocainta vestita de Sfantul Ioan Botezatorul vor ajunge in rai.
Din acest motiv, Sfintii Parinti au randuit ca cele trei sarbatori sa fie praznuite in luna august, ultima luna din anul bisericesc, ca semn ca acest chip al lumii va trece, ca cer nou si pamant nou vor fi (Apocalipsa cap 21).

Sfantul Ioan Botezatorul
Sfantul Ioan Botezatorul s-a nascut in cetatea Orini, in familia preotului Zaharia. Elisabeta, mama sa, era descendenta a semintiei lui Aaron. Nasterea prorocului Ioan s-a petrecut cu sase luni inaintea nasterii lui Iisus. Nasterea sa a fost vestita de catre ingerul Gavriil lui Zaharia, in timp ce acesta slujea la templu. Pentru ca nu va da crezare celor vestite de ingerul Gavriil, Zaharia va ramane mut pana la punerea numelui fiului sau.

Exista o lunga perioada din viata Sfantului Ioan Botezatorul despre care nu avem informatii. Cunoastem ca s-a retras in pustiu, unde a dus o viata de aspre nevointe, pana in momentul in care a primit porunca sa inceapa sa predice. Rolul lui Ioan nu a fost doar acela de a pregati poporul pentru venirea lui Hristos, ci si acela de a-L descoperi lumii ca Mesia si Fiul lui Dumnezeu.

Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul

Din Evanghelie cunoastem ca Irod, la un ospat prilejuit de sarbatorirea zilei de nastere, a taiat capul Sfantului Ioan Botezatorul, la cererea Irodiadei. In acea vreme, Sfantul Ioan era intemnitat in castelul lui Irod de la Maherus. Ioan il mustrase pe Irod pentru traiul lui nelegiuit cu Irodiada, care era sotia fratelui sau. In ura ei de moarte, Irodiada a sfatuit-o pe Salomeea, fiica ei, care dansase si placuse oaspetilor si indeosebi lui Irod, sa ceara de la acesta capul Botezatorului ca rasplata.

Capul Sfantului Ioan a avut, dupa traditia Bisericii, o istorie aparte. El a fost de trei ori pierdut si de trei ori aflat. Prima si a doua aflare a capului este sarbatorita pe 24 februarie, iar A treia aflare a capului Sfantului Ioan Botezatorul este praznuita pe 25 mai.
Potrivit traditiei, Sfanta Ioana, femeia dregatorului lui Irod, este cea care a luat capul Sfantului Ioan Botezatorul din curtea Irodiadei si l-a ingropat la Ierusalim, in muntele Eleonului, intr-un vas de lut.
Dupa un timp, un proprietar bogat si slavit a crezut in Hristos, si lepadand pozitia sociala si toata desertaciunea acestei lumi, s-a facut monah, luandu-si numele de Inochentie. Ca monah, el s-a salasluit chiar la locul unde se afla ingropat capul Botezatorului Ioan. Dorind sa-si zideasca o chilie si o bisericuta, el a sapat adanc si a descoperit un vas de pamant in care se afla un cap. Prin descoperire dumnezeiasca a aflat ca este al lui Ioan Botezatorul. Cand s-a apropiat insa de trecerea la cele vesnice, spre a nu fi gasit si pangarit de paganii ce se inmultisera in zona, el l-a luat si l-a ascuns din nou in pamant, in acelasi loc.
Capul Sfantului Ioan Botezatorul a fost prezent aici pana in vremea Sfintilor Imparati Constantin si Elena, cand Sfantul Ioan Botezatorul s-a aratat unor doi calugari si le-a poruncit sa dezgroape cinstitul sau cap. Aceasta e socotita cea dintai aflare a sfantului cap.

In vreme ce calugarii calatoreau cu capul sfantului intr-un sac, au intalnit un olar si i-au dat acestuia sa duca sacul. Din cauza lenevirii lor, Sfantul Ioan i-a cerut olarului sa fuga de cei doi calugari. Ajuns acasa, olarul s-a bucurat de multe binefaceri datorita prezentei capului prorocului. Cand si-a simtit sfarsitul, olarul a pus capul sfantului intr-o racla si l-a daruit surorii sale. Racla va ajunge in grija lui Eustatiu, un monah arian, care locuia intr-o pestera. Multe minuni se vor petrece la aceasta pestera. Din nefericire, Eustatiu spunea ca datorita puterilor sale sunt prezente minunile, oamenii nestiind ce ascunde in pestera sa. Dupa un timp, Eustatiu, stiind ca va fi trimis in exil, ingroapa capul Sfantului Ioan Botezatorul.

Pestera va fi locuita de niste monahi credinciosi, care vor ridica in apropierea ei o manastire. In anul 452, arhimandritul Marcel, staretul acelei manastiri, a vazut un foc mare la pestera de langa orasul Emesa, in timpul cantarii psalmilor. Asa a aflat in chip minunat capul sfantului. Aceasta este socotita a doua aflare a cinstitului cap al Botezatorului.

In timpul luptei impotriva sfintelor icoane, capul Sfantului Ioan a fost ingropat la Comane, de unde a fost adus in Constantinopol, de catre Sfantul Ignatie (860), in vremea imparatului Mihail. Aceasta este cea de-a treia si cea din urma aflare a cinstitului cap.

Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul - traditii si obiceiuri

In ziua de 29 august, cand praznuim Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul, exista credinta in popor ca nu trebuie sa se foloseasca cutitul, totul se rupea cu mana. In popor se vorbea si de inceperea unui post, numit "de la cruce pana la cruce", un post care tinea pana pe 14 septembrie (Inaltarea Sfintei Cruci), neconsemnat in calendarul crestin, care avea rolul de a-i curati pe cei care au savarsit omoruri sau alte pacate grave.

Tot in popor era intalnita si interdictia de a taia si manca fructe si legume cu forma rotunda, de exemplu pepenele nu era consumat in aceasta zi. Subliniez ca aceste obiceiuri nu au legatura cu Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie, deci, nu trebuie respectate.

crestinortodox.ro

Adrian Cocosila

Adormirea Maicii Domnului

Maica Domnului sau Fecioara Maria (din ebraică Miryam מרים; n. Sepphoris sau Ierusalim - d. Ierusalim sau Efes) a fost, conform scrierilor Noului Testament, mama lui Iisus din Nazaret. Conform protoevangheliei după Iacob, Fecioara Maria a fost fiica lui Ioachim și Ana. ConformNoului Testament, în momentul conceperii lui Iisus Cristos, fapt ce i-a fost revelat de Arhanghelul Gabriel, ea era logodnica lui Iosif din Nazaret. În tradiția creștină (ortodoxă, catolică, anglicană și luterană) precum și în cea musulmană, a rămas prin minune fecioară în timpul conceperii și nașterii lui Iisus.

Al treilea sinod ecumenic, ținut la Efes în anul 431, convocat pentru a dezbate asupra învățăturii dioprosopiste a patriarhului Nestorie [1], a confirmat învățătura Bisericii primare cu privire la Maica Domnului (gr. Theotokos, "Născătoarea de Dumnezeu"). Conform definițiilor dogmatice adoptate de acest sinod ecumenic, la fel cum păcatul a venit în lume printr-o femeie (Eva), tot printr-o femeie (Maria) a venit în lume și mântuirea. Maria a fost denumită de aceea "noua Evă".

Venerarea Mariei ca fecioară joacă un rol important deopotrivă în bisericile ortodoxe, cea catolică, cea anglicană și cele orientale. Un număr foarte mare de biserici și catedrale îi poartă numele, inclusiv spre exemplu 70% din catedralele franceze.

Sfânta Fecioară din Vladimir - Icoană în stil bizantin, reprezentând-o pe Fecioara Maria cu pruncul Iisus

Principala sărbătoare a Mariei este la 15 august ("Sfânta Maria Mare"), sărbătoare care se numește oficial în biserica romano-catolică "Ridicarea la Ceruri a Fecioarei Maria", iar în bisericile ortodoxe „Adormirea Maicii Domnului”. Recent biserica anglicană a introdus "Sărbătorirea Binecuvântatei Fecioare Maria" pe aceeași dată.

În plus, toate aceste biserici sărbătoresc Nașterea Maicii Domnului ("Sfânta Maria Mică"), pe 8 septembrie, iar pe 12 septembrie, în Biserica romano-catolică se sărbătorește Sfântul Nume al Mariei (aluzie la respectul datorat Maicii Sfinte și încrederea în puterea invocării respectuoase a acestui Nume, ca semn de binecuvântare și tărie în fața ispitelor).

Pe 25 martie biserica catolică și cele ortodoxe sărbătoresc Buna-Vestire, în timp ce cea anglicană sărbătorește Ridicarea Sa la Ceruri.

Bisericile ortodoxe, greco- și romano-catolice sărbătoresc Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (sau Aducerea Maicii Domnului la Templu, când Sf. Maria avea doar 3 ani) pe 21 noiembrie.

Biserica catolică mai sărbătorește Neprihănita Zămislire a Preasfintei Fecioare Maria pe 8 decembrie și, după Conciliul al Doilea de la Vatican, a schimbat denumirea sărbătorii de 1 ianuarie din Tăierea împrejur în Solemnitatea Sfintei Fecioare Maria, Maica lui Dumnezeu, Regina păcii.

În evul mediu, în unele regiuni ale Europei de vest Adormirea și Ridicarea la Ceruri se sărbătorea în ianuarie și februarie.

Biserica anglicană mai sărbătorește Purificarea Sfintei Fecioare Maria pe 2 februarie.

Bisericile ortodoxe și cele greco-catolice mai sărbătoresc:

Adunarea [credincioșilor în cinstea] Preasfintei Fecioare, Născătoare de Dumnezeu pe 26 decembrie

Acoperământul Maicii Domnului pe 1 octombrie

Izvorul Tămăduirii în Vinerea luminată, adică vineri în Săptămâna luminată, de după Paști

Zămislirea Sfintei Fecioare de către Sfânta Ana pe 9 decembrie

Punerea în raclă a cinstitului veșmânt al Maicii Domnului la 2 iulie

Punerea în raclă a brâului Maicii Domnului la 31 august.

De asemenea, atât catolicii și cât și ortodocșii serbează, în funcție de țară, regiune și tradiție, diverse apariții sau icoane ale Maicii Domnului.

Maica Domnului „Hodighitria” („arătătoarea căii”), icoană ce a aparținut bisericii din Dezmir, Cluj

Titlurile cele mai des atribuite Fecioarei Maria sunt Maica Domnului (Our Lady, Notre Dame, Nuestra Señora, Nossa Senhora,Madonna, numele după care ea este cunoscută cel mai des), Binecuvântata Fecioară Maria, Regina Cerurilor (Queen of Heaven,Regina Coeli) și altele. Calitățile venerate prin ele sunt sumate în Troparul Maicii Domnului:

"Cuvine-se să te fericim pe tine Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită și prea nevinovată, și maica Dumnezeului nostru, ceea ce ești mai cinstită decât Heruvimii și mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut. Pe tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim."

Lucrările teologice se referă la termenul grec Theotokos și echivalentele sale latine Deipara și Dei genetrix, traduse ca Născătoare de Dumnezeu sau Purtătoarea de Dumnezeu. Acestea sunt utilizate pentru a accentua că fiul Mariei, Iisus Hristos, este Dumnezeu. Conciliul de la Efes susține ca părinții bisericii nu au ezitat să vorbească despre Fecioara Maria ca fiind Maica Domnului, condamnând doctrina nestoriană, care susținea că Maria a fost doar mama lui Iisus-omul, nu și a lui Iisus-Dumnezeu.

Fecioara cu Pruncul. Pictură murală din catacombele timpurii, Roma, secolul 4.

Numele Maria potrivit unor surse înseamnă "copil dorit". Altii interpreteaza numele ca insemnand „amărăciune” și se pronunță în ebraică Miryam מרים, în arabă Miryam sau Maryam مريم, îngreaca Septuagintei Μαριάμ, Mariam, sau Μαρία, Maria, în etiopiană Māryām, în siriană Mart Maryam, în latina târzie Maria.

Cuvântul Maria, este în general considerat ca fiind originar din limba ebraică și ar proveni din Maryam cu varianta Miryam, numele surorii mai mari a lui Moise. Pare să fie un nume compus din două elemente: mar însemnând picătură și yâm însemnând mare. Sfântul Ieronim cunoștea această etimologie, deoarece declara că Maria înseamnă Stilla Maris, "picătură din mare". După el, unii copiști au citit greșit cuvântul stilla, picătură, și au scris stella, stea. De aici provine titlul "Steaua Mării" și cântecul Ave, maris stella, "Bucură-te, o, stea a mării". Eroarea nu trebuie regretată, deoarece a dat loc unei imagini poetice foarte frumoase.

Unii savanți consideră, și nu fără motive, că Maryam nu este un cuvânt de origine ebraică, ci egipteană și datează din timpul captivității evreilor în pământul faraonilor. Conform acestei origini, cuvântul ar fi compus din două părți, dintre care prima înseamnă "a iubi, a alege pe cineva", iar a doua parte este numele zeului Amon. În transcriere grecească cuvântul a devenit Mariamne, însemnând "aleasă, iubită de Amon". Pentru creștini, cuvântul Maria, după transcrierea ebraică, și Mariana, după transcrierea grecească, înseamnă "aleasă, iubită de Dumnezeu".

Galerie imagini

Cea mai veche imagine cunoscută cu Fecioarei Maria hranind copilul Iisus.Catacombele Priscilla,Roma (sec. al II-lea)

Adormirea Maicii Domnului, statuie, 1808 Ghaxaq, Malta

În interiorul mormântului Maicii Domnului, la poaleleMuntelui Măslinilor,Ierusalim

Maica Domnului cu Pruncul, Ilișua, Bistrița-Năsăud (Luca din Iclod, 1673)

Maica Domnului cu Pruncul (Nechita Zugrav, 1760)

"Sfânta Fecioară Maria, ca una care s-a învrednicit de cinstea excepțională de a naște cu trup pe Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul lumii, este venerată în cultul ortodox ca cea dintâi și cea mai mare dintre toți sfinții, fiind 'Mai cinstită decât heruvimii și mai preamărită fără de asemănare decât serafimii". De aceea, cinstirea care se dă Mariei în creștinism (ortodox, catolic, anglican) se numește în termeni teologici iperdulie sau supravenerare (sau preacinstire).

Schimbarea la fata a lui Iisus Hristos

Credincioşii ortodocşi sărbătoresc Schimbarea la Faţă a lui Iisus Hristos, socotită zi de hotar pentru vară. Această zi are o semnificaţie aparte, fiindu-i asociate mai multe superstiţii, credinţe şi obiceiuri.
Schimbarea la Faţă a lui Iisus Hristos are ca semnificaţie momentul în care apostolii Mântuitorului, aflaţi pe Muntele Tabor, s-au convins că acesta nu este doar un prooroc al lui Dumnezeu, ci Fiul Său. Pe Muntele Tabor, pe când Iisus se ruga, apostolii, moleşiţi de somn, au tresărit deodată la o privelişte nemaivăzută: chipul Mântuitorului s-a făcut altul, faţa Lui strălucea ca soarele, iar hainele Lui se făcuseră albe că zăpada.   Imediat, însă, au avut parte de un alt lucru neobişnuit: în această lumină, doi bărbaţi stăteau de vorba cu Iisus despre patima şi moartea Sa în Ierusalim. Este vorba despre marii prooroci ai Vechiului Testament, Moise şi Ilie.   Semnificaţia tainică a acestei sărbători este vederea lui Dumnezeu şi transfigurarea omului, posibilitatea lui de a se îndumnezei încă din viaţa aceasta.
6 august, începutul toamnei  

În popor, această sărbătoare este prăznuită pe data de 6 august şi este privită şi ca începutul toamnei. Schimbarea la Faţă mai este numită şi Obrejenia, denumire ce vine din slavonă şi înseamnă transformare, schimbare. Denumirea în limbă greacă a sărbătorii este Metamorphosis (transfigurarea). Sfântul Antim Ivireanul o numeşte sugestiv Dumnezeiasca Înfrumuseţare a lui Hristos.   

Superstiţii legate de această zi  

În satele româneşti încă mai este păstrat viu spiritul acestei sărbători, de care sunt legate o serie întreagă de obiceiuri, tradiţii şi superstiţii.    Se spune că cei care nu ţin această sărbătoare vor fi uscaţi şi gălbejiţi ca florile care de acum încep să se veştejească. Cine spală haine în această zi va fi năpădit de păduchi şi ploşniţe. Fetelor care se spală în această zi nu le mai creşte părul, aşa cum nu mai creşte iarba.   Despre oamenii care nu-şi văd umbra capului la răsăritul soarelui, în dimineaţa zilei, se spune că vor muri până la sfârşitul anului.   În această zi nu este bine să te cerţi cu nimeni şi nici să fii certat de către cineva, că aşa vei fi tot anul. Oamenii care se roagă în această zi să scape de o patimă sigur vor fi vindecaţi. Femeile însărcinate, dacă vor ţine această zi, vor avea o naştere uşoară şi copii sănătoşi.    Biserica a rânduit ca, de sărbătoarea Schimbării la Faţă, să se facă dezlegare la peşte pentru bucuria praznicului, ce are loc în timpul postului Sfintei Marii.

Se sfinţesc grădinile  

 În această perioadă să sfinţesc grădinile, boabele de grâu pentru semănat, recoltele. Credincioşii duc la biserică prinoase din roadele pe care le au pentru a fi binecuvântate de preot şi împărţite celor sărmani. De asemenea, viii nu trebuie să-i uite nici pe cei trecuţi în nefiinţă, ci să facă pomană în amintirea şi pentru sufletul acestora.    Din 6 august, toamna începe să-şi intre în drepturi. De acum înainte, iarbă nu mai creşte, păsările se pregătesc să plece spre ţările calde, insectele se pregătesc să intre în pământ. Frunzele copacilor încep să ruginească. Dacă în Ziua Schimbării la Faţă vremea este însorită şi plăcută, toamnă va fi una roditoare şi îmbelşugată. În schimb, dacă plouă, toamna va fi una mohorâta. În popor se spune că, dacă în postul Adormirii Maicii Domnului plouă mult, iarnă care va veni va fi una plină de ninsori.    Este bine ca, până la această dată, ţăranii să termine de cosit şi de adunat fânul. De acum încolo iarbă şi florile doar îmbătrânesc, diminuând calitatea furajului. Acum se culeg şi ultimele plante de leac. În această zi se poate începe şi gustatul boabelor de struguri. Deşi încă nu sunt coapte şi ţi se sterpezeşte gura de la ele, tradiţia le atribuie un rol vindecător şi se spune că sunt bune de leac pentru cei care au intestinele sensibile. 

Nu mai dormiţi afară!  

 O veche superstiţie spune că nu e bine să te mai scalzi în apele repezi de munte, că apele se răcesc, iar cerbii vin să le spurce şi creşte riscul îmbolnăvirilor. Tot de acum este bine să nu se mai doarmă afară. Praznicul Schimbarea la Faţă a Mântuitorului Iisus Hristos este prin excelenţă sărbătoarea îndumnezeirii firii omeneşti şi a participării trupului trecător la bunătăţile veşnice.   Cei care au sărbătorit Schimbarea la Faţă a Domnului (noaptea dintre 18-19 august) pe Muntele Tabor povestesc că, în timpul Sfintei Liturghii, se coboară asupra mănăstirii ortodoxe, un nor luminos, care nu are caracteristicile unui nor obişnuit. Norul apare o singură data pe an, întotdeauna în acelaşi loc, în direcţia Nazaretului, şi la aceeaşi vreme, până noaptea târziu.

Manastirea de pe munteleTabor

Sursa - http://adevarul.ro/cultura/spiritualitate

Sfântul Ilie

Ilie (în ebraică אֵלִיָּהוּ, Elijah, în trad. "Al cărui Dumnezeu este Jah(ve)", în greacă și latină Hλίας respectiv Elias, în arabă إِلْيَاس, Iliās) (sec. al X-lea a. Chr.) a fost un proroc evreu, menționat în cap. 17-20 din A treia carte a regilor din Vechiul Testament.
În Noul Testament Isus face referire la el spunând despre Ioan Botezătorul că este Ilie care trebuia să vină (Matei capitolul 11 versetul 14). Despre Ilie în Noul Testament găsim scris și înMatei 17:3, Marcu 9:4 și Luca 9:30.
Numele Ilie (alternativ Elie) în limba română provine de la numele ebraic Eliyah (Eliiah), ceea ce înseamnă 'Al cărui Dumnezeu (El) este YHWH'.
În sinaxare și martirologii e pomenit pe 20 iulie, cu apoziția «ο θεσβαίος» (ho thesbaíos), redat în limba română prin «Tesviteanul», «Tesbiteanul», «Tișbitul», (HaTișbi în ebraică, după localitatea Teșev sau în versiunile greco latine Tesvi sau Tesba)
Este considerat profet în toate cele trei religii abrahamice.

La data de 20 iulie, Biserica Ortodoxă Română sărbătorește ridicarea la cer a Sfântului Mare Proroc Ilie, Tesviteanul. Unul dintre cei mai importanți prooroci din Vechiul Testament, Sf. Ilie este celebrat ca un mare făcător de minuni și aducător de ploi în vreme de secetă. Sfântul si marele Proroc Ilie, înger întrupat în carne ce a primit de la Dumnezeu puterea de a deschide și închide cerurile, era de origine din Tesvi în Galaad. Tradiția apocrifă, care a transmis aceste detalii despre nașterea Prorocului, precizează că el era din tribul lui Aaron și deci era preot. Se spune că la nașterea sa tatăl său a văzut oameni îmbrăcați în alb învelindu-l în scutece de foc și, dându-i numele, i-au dat să mănânce o flacăra, simbol al râvnei pentru Dumnezeu care l-a mistuit de-a lungul întregii sale vieți. Încă din copilărie, ținea strict toate poruncile Legii și se ținea în permanență în fața lui Dumnezeu printr-o feciorie indiferentă, post neîncetat și rugăciune arzătoare, care îi făcură sufletul ca focul și făcură din el modelul vieții mănăstirești. A activat în Regatul de Nord, în timpul regelui Ahab. Acesta s-a căsătorit cu o principesă păgână, Isabela, care l-a ademenit și pe el să cadă în idolatrie; lipsa de pioșenie și depravarea predecesorilor săi ajunse la culme. Încurajat de soția sa, respingătoarea Izabel, el îi persecuta pe Prooroci și pe toți oamenii rămași credincioși lui Dumnezeu și se închina idolilor Baal și Astarte.

Sfântul și Marele Prooroc Ilie l-a abordat în chip direct purtând o aprigă luptă pentru dreapta credință a poporului care prin exemplu mai marilor săi era târât în idolatrie. La cuvintele Profetului, o secete groaznică se abătu atunci, ca febra, asupra pământului: totul fu secat, devastat, ars ; bărbații, femeile, copiii, animalele domestice și animalele sălbatice, toate mureau din lipsa hranei, izvoarele secau, plantele se ofileau și nimic nu scăpa urgiei îngăduite de Dumnezeu, cu speranța că foametea va face pe poporul lui Israel să se căiască și să se întoarcă la credință.

Din porunca lui Dumnezeu, Proorocul, acoperit cu o piele de oaie și înveșmântat cu piele de vițel, părăsi ținutul lui Israel și se duse la râul de Chorrath (Kerrith), aflat dincolo de Iordan (după tradiția bisericească, în acest loc a fost ridicata apoi mănăstirea Hozeva, care mai exista și astăzi, și unde a trăit și ‎Sfântul Ioan Iacob Hozevitul). Se adăpa cu apa cascadei iar Domnul îi trimise corbi - animale pe care evreii le considerau impure și care aveau reputația unei mari cruzimi față de progeniturile lor - pentru a-i duce pâine dimineața și carne seara, ca să trezească în prooroc mila pentru poporul care suferea. Când cascada secă, Dumnezeu își trimise slujitorul său la Sarepta din Sidon, lăsându-l să vadă de-a lungul drumului efectele dezastruoase ale secetei, pentru a trezi încă o dată în el milă. Ilie ajunse la o văduvă săracă, păgână, care aduna lemne pentru a coace pâine pentru ea și fiul ei. În ciuda sărăciei, ea puse înainte de toate datorate ospitalității și îndată ce Proorocul i-o ceru, ea îi pregăti o pâine, cu făina și uleiul pe care le mai avea. Primi fără întârziere răsplata ospitalității sale : la cuvântul Proorocului, covata sa cu faină și urciorul cu ulei nu se mai goliră până la revenirea ploii. Trecuseră câteva zile de când Ilie era găzduit la aceasta văduvă, când fiul ei muri. Cum femeia, în durerea ei, îl acuza pe omul lui Dumnezeu ca ar fi adus nenorocirea asupra casei ei, Ilie îl luă pe copil, îl urca la etaj acolo unde locuia el si după ce a suflat de trei ori asupra trupului neînsuflețit chemându-l cu strigăte puternice pe Dumnezeu, el îl înapoie pe tânărul băiat viu mamei sale, profețind astfel învierea morților.

Ajuns prin râvna sa pe culmea cea mai de sus a virtuții, Sf. Prooroc Ilie nu a trecut la cele veșnice, ci a fost ridicat la cer fiind considerat demn de a vedea față în față slava Dumnezeului întrupat, alături de Moise și de cei trei Apostoli în ziua Schimbării la față (cf. Matei 17). Sfârșitul lui Ilie este prezentat ca o minune care s-a petrecut cu puterea lui Dumnezeu, pe Care Ilie L-a slujit cu multa autoritate. Se spune că, simțind el că zilele pe pământ sunt numărate, și-a ales ca succesor pe Elisei. Atât de mare a fost personalitatea lui, încât Domnul i-a făcut aceasta favoare de a se muta din viața aceasta pământească la viața cea cerească, fără a trece prin poarta morții. Este a doua personalitate a Vechiului Testament care s-a înălțat cu trupul la cer. Minunea a fost văzută de către ucenicul său, iar el s-a înălțat la cer pe o căruță de foc trasă de cai.

În tradiția populară, Sf. Mare Prooroc Ilie este considerat ocrotitorul recoltelor și a rămas în istoria Bisericii Ortodoxe ca un exemplu de credință și curaj demn de urmat. Biserica Ortodoxă îi aduce multă cinstire, pentru că este pomenit ca mare bărbat și erou al credinței. Fiii Bisericii Ortodoxe Române au o evlavie profundă pentru acest sfânt făcător de minuni. Există tradiții populare diferite din toate zonele geografice ale Românei, încât unitatea este cinstea deosebită care i se cuvine profetului Ilie. Oamenii cred că atunci când se întâmpla fenomene meteorologice spectaculoase, Ilie de fapt traversează cerul cu căruța lui de foc, pentru a ne ocroti. El este mereu și mereu în slujba binelui. Dreptatea si autoritatea precumpănesc în raport cu alte virtuți ale sfinților Noului Testament. Fiind unul dintre Profeții evrei, Biserica Ortodoxă îl cunoaște sub numele de Sfântul Mare Prooroc Ilie Tesviteanul.

Pe 20 iulie, Biserica Ortodoxă sărbătorește suirea la cer a Sfântului și Marelui Prooroc Ilie Tesviteanul. Statisticile existente la nivel național arată că, din totalul celor aproximativ 22 milioane de români, peste 120.000 de persoane (cca 0,55%) poartă numele Sfântului Ilie.
Multe biserici, de la orașe sau de la sate, au hramul Sf. Ilie.Potrivit tradițiilor, de Sfântul Ilie se manâncă, pentru prima dată, roada nouă de mere și de struguri, nuci și alune. Sf. Ilie este considerat și patronul apicultorilor: în această zi, la sate, apicultorii recoltau mierea de albine, activitate cunoscută sub denumirea de "retezatul stupilor".

Predica de Sfantul Ilie

Predică la Vecernia Sfântului Prooroc Ilie – Arhim Nichifor Horia

Iată, în slujba din seara aceasta, în timpul lecturilor din Sf. Scriptură, aţi auzit despre viaţa minunată a Sf. Proroc Ilie şi despre felul spectaculos, putem spune acum, cum a lucrat Dumnezeu adeverirea credinţei lui. Pentru că aţi auzit citindu-se despre felul în care, în faţa mulţimilor, a arătat adevărata credinţă, cerând minune de la Dumnezeu ca semn pentru importanţa acestei drepte credinţe în viaţa omului. Pentru că fără dreaptă credinţă – acesta este mesajul Proorocului Ilie şi în vremurile noastre – „şchiopătăm de amândouă picioarele”, orbecăim în viaţă şi sufletul omului este asemenea pământului uscat, secetos, precum era pământul pe care nu mai plouase de trei ani de zile apă!

Seceta pe care Domnul o îngăduie pe pământ la rugăciunea Proorocului Ilie VĂDEŞTE CĂ MAI GREA DECÂT ACEASTĂ SECETĂ ESTE SECETA SUFLETEASCĂ, A OMULUI CARE NU CUNOAŞTE DREPT PE DUMNEZEU.

Este seceta care nu înţelege în viaţă decât siguranţa de zi cu zi, conflictele de zi cu zi, dar nu poate să înţeleagă că viaţa înseamnă ca, asemenea Proorocului Ilie, noi să avem un dialog cu Dumnezeu, să înţelegem lucrarea lui Dumnezeu în viaţa noastră şi în istorie. Fără asta suntem pământ secetos şi lipsit de roadă. După cum pământul în timpul lui Ilie n-a putut să aducă roadă, ci moarte – mureau oamenii, mureau dobitoacele – tot astfel sufletele noastre, dacă nu se adapă din apa dreptei credințe, din apa Duhului Sfânt, nu numai că nu aduc viaţă şi dragoste în jurul lor, ci, neavând ele însele izvor de viaţă, se prăpădesc şi în jur emană moarte şi blestem. Şi vedem în jur familii chinuite, oamenii chinuiţi, care-şi duc întunericul minţii în patimi grele: beţie, droguri, curvie, ucidere de prunci și alte asemenea pe care le vedem în jurul noastre și ne mirăm de abuzurile care sunt, de nedreptăţile pe care le trăim, de faptul că apasă asupra noastră legi nedrepte.

Sfântul Proroc Ilie ne învaţă că şi noi, și în acest timp în care ne-a îngăduit să trăim, putem să avem un dialog cu Dumnezeu asemenea lui. După ce a certat poporul: Şchiopătaţi de amândouă picioarele! Haideţi să vă arăt care este Dumnezeul Cel adevărat: Dumnezeul meu – propovăduit de Ilie – sau dumnezeul proorocilor mincinoşi. Şi ne învaţă Proorocul Ilie astăzi că nu-i de ajuns să credem într-un Dumnezeu sau în ideea de Dumnezeu sau credem şi noi într-un fel al nostru sau credem că-i bună orice fel de credinţă, și în Buddha, şi In Mahomed, şi în Confucius, şi în altfel de credinţe rătăcite de la adevăr. Nu-i de ajuns să credem că există o forţă, că există o stăpânire deasupra a ceea ce înţelege omul, ci trebuie să avem credinţa dreaptă pe care Însuşi Dumnezeu ne-a descoperit-o.

A luat Dumnezeu în istorie trup şi a vorbit cu omul ca să înţelegem puterea dreptei credinţe vestindu-ne cele ale Împărăţiei Cerurilor şi dându-ne credinţa cea dreaptă. Sf. Proroc Ilie ne vesteşte astăzi: Nu puteţi zidi nimic drept dacă nu aveţi această dreaptă credinţă, nu o înţelegeţi şi nu o păstraţi, pentru că tot ceea ce zidiţi nu este pecetluit de lumina şi viaţa ce vin de la Dumnezeu. Şi vedem că Ilie a luat piatră şi a zidit jertfelnicul lui Dumnezeu, piatra care trebuie să fie piatra dreptei credinţe a noastre. Şi acolo a pus jertfe peste piatră şi, ca să fie şi mai evidentă minunea, a stropit jertfa cu apă îmbelşugat încât şiroia apa deasupra jertfei, deasupra canalului făcut. Şi au făcut şi proorocii mincinoşi închinare de jertfa dumnezeului lor și a spus lor Ilie: Rugaţi-vă dumnezeului vostru, poate vă va răspunde cu foc şi va vădi, măcar în parte, adevărul credinţei voastre. Şi n-a fost nici strigare, nici răspuns, vădind că acolo unde nu este dreaptă credinţă şi dreaptă înţelegere nu este viaţă şi răspuns de la Dumnezeu.
De ce nu se mai întâmplă minuni vădite în sufletele noastre, în lumea noastră? Încă se mai întâmplă, dar sunt ascunse, pentru că nu le putem înţelege, pentru că noi nu hrănim în noi înşine această putere a dreptei credinţe și nu rodim decât sărăcăcios.
Iată că, venindu-i rândul, Ilie face rugăciune scurtă, dar înflăcărată, ştiind că singurul Dumnezeu adevărat poate să învie cu foc şi cu lumină sufletul amorţit de întuneric şi de patimi. Şi, rugându-se, aţi auzit cum foc din cer a mistuit jertfa.

Dar ce urmează e cutremurător şi de mirare, în zilele noastre, mai ales. Ce a zis Proorocul Ilie? Când poporul s-a minunat, ca solzii ce au căzut de pe ochii lui Pavel mai târziu, tot astfel poporul s-a deşteptat şi a înţeles că într-adevăr şchiopăta de amândouă picioarele şi, văzând poporul deşteptat de forţă dumnezeiască, ce spune Ilie? Prindeţi toţi proorocii mincinoşi și ucideţi-i. Şi ne îngrozim astăzi. Asta nu-i cruzime? În ce fel într-adevăr, putem să primim lucrul acesta?

Iar mai târziu în istorie vedem că tot într-o împrejurare a adeveririi dreptei credinţe Sf. Nicolae îl pălmuiește pe Arie. Şi iarăși ne minunăm: este cruzime aceasta? Iată dar că Dumnezeu Însuși, îngăduind şi insuflând aceasta lui Ilie, ce-L slujea, ne vădește cât de importantă este dreapta credință în popor.

AȘA CUM OMUL VEDE CĂ ÎN VIA LUI A IZVORÂT LĂSTAR SĂLBATIC, ÎL DĂ AFARĂ, ȘTIIND CĂ DE ACOLO NU MAI IZVORĂȘTE ROD BUN, BA POATE SCHIMBA TOATĂ VIA, AȘA CUM ÎNTR-O GRĂDINĂ ALTOIESC POM CU MLĂDIȚĂ NOUĂ ȘI ARD TOT CEEA CE E STRICĂCIOS ŞI ARUNC PLANTA CARE S-A ÎMBOLNĂVIT DE MANĂ, TOT ASTFEL PROCEDEAZĂ DUMNEZEU ÎN POPOR ŞI ASTA NU-I CRUZIME, DUPĂ CUM NU-I CRUZIME ATUNCI CÂND CHIRURGUL TAIE UN DEGET CARE S-A ÎNNEGRIT DE BOALĂ, CA NU CUMVA SĂ MI SE ÎNNEGREASCĂ TOATĂ MÂNA ŞI SĂ MOR SAU SĂ-MI TAIE MÂNA ÎNTREAGĂ. IATĂ CÂT DE IMPORTANTĂ ESTE PUTEREA DREPTEI CREDINȚE ÎN VIAȚA NOASTRĂ.

[.......]

Să ne rugăm Proorocului Ilie şi lui Dumnezeu să nu rătăcim de amândouă picioarele pe acest pământ şi să adăugăm la puterea dreptei credințe şi sărmana noastră nevoință de a nu păcătui în niciun fel cu gura noastră şi de a împărtăși celorlalți starea păcii lăuntrice.

De la un alt mare nevoitor vă voi vesti o pildă şi voi încheia cu acest cuvânt. În viaţa Sf. Macarie, se spune că acesta, rugându-se, I-a cerut lui Dumnezeu să-i descopere un alt chip de nevoință, poate mai presus decât pe al lui. Cine dintre nevoitorii care erau în acel timp ar fi ajuns la o măsură mai are decât a lui? Şi-i descoperă Dumnezeu să meargă la două femei căsătorite, care petreceau cu soții lor. Şi, mergând Macarie, începe să le descoasă: <Ce fapte bune aveți voi? Ce nevoințe mai presus de înțelegere aveți voi?> <Apăi, omule al lui Dumnezeu, suntem femei la casele noastre, credem în Dumnezeu şi-L cinstim pe Dumnezeu. dar ce fapte de nevoinţă să avem, decât obişnuite? Trăim cu bărbaţii noştri, ne rugăm, Îl cinstim pe Dumnezeu şi nimic mai mult.> <Nu se poate să fie numai atât, că Dumnezeu mi-a descoperit că măsura credinței voastre este mare.> Şi atunci cele două îi vestesc un legământ pe care l-au făcut dintru început: nu se cunoșteau între ele, erau cumnate, soții lor erau frați, iar ele – două femei cu dreaptă credință. Şi au pus legământ ca-n toate zilele vieţii lor să nu iasă cuvânt deșert, cuvânt stricăcios, cuvânt nefolositor.

O nevoință care ne este la îndemână – câți dintre noi o păzim? Prea puțini. Şi cât de la îndemână ne este! Să ne fie nouă ziua aceasta nădejde că Dumnezeu poate şi vrea să lucreze în viaţa noastră şi să ne luăm asupră-ne o asemenea sărmană nevoinţă. Pe zilele vieţii noastre, pe cât de e cu putinţă, să nu iasă cuvânt de dispreţ, cuvânt de clevetire şi, de s-ar putea, să nu iasă nici cuvânt nefolositor, cuvânt care să nu zidească în aproapele cele ale vieţii celei veşnice.

Dumnezeu să vă binecuvânteze, să vă ajute să rămâneți în dreapta credință, rodnici şi, precum atunci când s-a vădit dreapta credință, Dumnezeu a trimis ploaie pe pământ, tot astfel, când se va lua gândul cel bun, să vă trimită Dumnezeu ploaia Duhului Sfânt, astfel încât în biserică să fiţi cu adevărat o altă familie, familia tuturor celor ce Îl mărturisim pe Dumnezeu ca Tată al nostru.

Dumnezeu să vă ajute, să vă binecuvânteze”.

                                                              - Dorohoi 2013 -

Sursa:

http://www.cuvantul-ortodox.ro/ce-ne-invata-sfantul-prooroc-ilie-predici-dreapta-credinta-un-singur-dumnezeu-adevarat/