Valoarea tezaurului, inestimabilă
Povestea
Cloştii cu Puii de Aur rămâne şi astăzi una dintre paginile enigmatice ale
istoriei noastre. „În luna lui martie sau aprilie a anului 1837, câtva timp
înainte de Paşti, doi locuitori din satul Pietroasa, Ion Lemnaru şi Stan Avram,
socrul lui, lucrând a scoate din muntele Istriţa piatră pentru clădirea
seminarului episcopiei din Buzău, deteră fără veste peste o bogată colecţiune
de vase şi podoabe de aur. Atât prin greutatea lor, cât şi prin valoarea lor
artistică, aceste obiecte formau un adevărat tezaur”, scria savantul Alexandru
Odobescu în lucrarea sa „Tezaurul de la Pietroasa”. Însă, dincolo de valoarea
acestor unicate, rămâne istoria ulterioară a Cloştii şi a Puilor săi, demnă de
un scenariu cinematografic.
Un
jaf inexplicabil şi piese sparte din senin
Chiar şi copiii de grădiniţă au auzit de Cloşca cu Puii de Aur, astfel că
această colecţie unică a devenit un simbol naţional. Povestea sa a fost
zbuciumată, iar dincolo de faţa „văzută” a lucrurilor s-au consumat întâmplări
pline de mister, în urma cărora persistă semne de întrebare. Cloşca cu Puii de
Aur face parte din tezaurul de la Pietroasa. O mare parte dintre piesele
componente s-au pierdut, o altă parte se află în continuare la Moscova, însă,
în prezent, Cloşca este expusă la Muzeul Naţional de Istorie. Datarea
tezaurului şi atribuirea sa au pornit atât de la aspectul pieselor, dar mai
ales de la inscripţiile de pe colan, iar prezenţa runelor (n.r. - caractere
grafice ale celor mai vechi alfabete nemţeşti) sugerează paternitatea unui neam
germanic. Prima teorie atribuie piesele ca provenind din moştenirea
vizigoţilor, care s-au refugiat în Imperiul Roman de frica hunilor, tezaurul
fiind îngropat cel mai târziu în anul 381.
A doua ipoteză îl atribuie ostrogoţilor, care au migrat pe actualul teritoriu
românesc în prima jumătate a secolului al V-lea. Ce a urmat însă? Imediat ce a
fost descoperit, Tezaurul a fost vândut de ţăranii care l-au găsit, Ion Lemnaru
şi Stan Avram, unui antreprenor pe nume Verussi. Acesta a zdrobit obiectele cu
toporul, pentru a le putea comercializa mai rapid şi mai ales pentru a nu trezi
bănuieli. Unele dintre piese au fost recuperate de banul Mihalache Ghica,
fratele voievodului Alexandru Ghica, aducându-le în atenţia oamenilor de
ştiinţă ai vremii. Restaurat şi expus la Paris, în 1867, sub atenta
supraveghere a savantului Alexandru Odobescu, tezaurul a atras atenţia întregii
lumi. Ei bine, în iarna anului 1875 are loc primul fenomen inexplicabil. Deşi
era păzit cu străşnicie, în beciurile Muzeului de Antichităţi din Bucureşti,
tezaurul a fost furat, iar în momentul în care au fost investigaţi de poliţie,
paznicii nu-şi mai aminteau nimic. Cu toţii au declarat că, pentru un moment,
pe holurile clădirii şi-a făcut loc o pâclă neagră, însoţită de un sunet bizar,
ţiuitor. Episodul este cu atât mai ciudat, încât pe parcursul jafului nu s-au
înregistrat victime. Tezaurul a fost recuperat în anul următor, dar inscripţia
ce se afla pe un colan fusese deteriorată. După unii oameni de ştiinţă, se pare
că acel text conţinea date codificate referitoare atât la provenienţa operei de
artă, cât mai ales la scopul pentru care obiectele au fost create. În anul
1884, Cloşca a trecut printr-un incendiu de proporţii, iar, pentru a fi
salvată, una dintre gărzile aflate la etajul muzeului a aruncat-o... pe
fereastră. În acelaşi an, piesele au fost restaurate la Berlin şi au căpătat
aspectul pe care îl cunoaştem. După începutul Primului Război Mondial, mai
exact în anul 1917, tezaurul a fost trimis în Rusia, de frica nemţilor, dar
nici atunci nu au lipsit surprizele. În momentul în care urma să fie sigilate,
două dintre piese s-au spart din senin, fenomen extrem de curios şi au fost
restaurate târziu, pe teritoriul rusesc. În 1956, autorităţile române au
repatriat o mare parte a tezaurului, iar din anul 1971, Cloşca şi Puii de Aur
sunt expuşi la Muzeul Naţional de Istorie. Şi totuşi, misterul ţesut în jurul
acestor piese unice nu s-a risipit...
Incendiu
devastator prin văi după dezgroparea comorii
Umbra tezaurului scos din pământ pluteşte peste pământ. Este o enigmă el
însuşi, o acumulare de necunoscute care, date la o parte, lasă să se vadă o
altă faţă a lucrurilor, legendele şi întâmplările care i-au fost martore sau
i-au urmat la orizont, într-o istorie paralelă şi formând, astfel, o altă memorie
a sa... Prima poveste ne poartă către satele podgorenilor din zona Buzăului,
undeva în jurul anului 1800. Simţul proprietăţii muncii stăpânea şi stăpâneşte
universul acestor oameni, pentru care cultura viţei-de-vie reprezenta însăşi
esenţa vieţii. Au izgonit din satele lor până şi bisericile şi cimitirele,
urcându-le pe dealuri, ca nimic să nu le amintească de moarte. Le-au mutat
departe de inima satelor, fără nicio aşezare şi fără nicio întâmplare în jur,
decât munca pentru producerea vinului. Acest mod de a privi viaţa şi acest tip
de proprietate a muncii, de prosperitate, de travaliu până peste orice barieră
în folosul câştigului imediat erau să-i piardă într-o bună zi pe sătenii din
jurul Buzăului.
Se zice că, atunci când au descoperit Cloşca cu Puii de Aur, Lemnaru şi Avram
tocmai ajutaseră la strămutarea unei biserici, iar pe locul respectiv se
apucaseră de sădit viţă-de-vie. Nebunia care a urmat la scurt timp după ce
tezaurul a fost dezgropat este zugrăvită şi astăzi în poveştile localnicilor.
„Prin văi se vedeau ochiuri de apă arzând! Ţâşneau largi pale de foc, falii
albe de piatră, despicate prin aer şi iarăşi sudate de magma lor, într-un
tremur de uriaşi fluturi albi către lună şi ierburi care se împleteau. Ardeau
focuri albe, de gheaţă, şi în, răsucirea lor, întreaga podgorie părea cuprinsă
de dezrădăcinare! Oamenii coborau de pe dealuri, de la trebile culesului şi
peste tot vedeau ochi de apă arzând”, povesteşte cu har scriitoricesc Ion
Dumitra, unul dintre învăţătorii din Gruiu Dării, un sat din apropiere de
Pietroasa. Oamenii locului spun că acel incendiu, pornit dintr-o dată, a rămas
unic şi nimeni, până în zilele noastre, nu a găsit o explicaţie ştiinţifică...
Cotloanele
săpate acolo şuieră şi azi
După victoria lui Traian asupra lui Decebal şi după colonizare, într-o parte a
satului de azi, pe Dealul Gruiului, au convieţuit dacii, iar în cealaltă, la
sud, romanii. În linie dreaptă, între cele două civilizaţii nu era cale decât
preţ de jumătate de ceas. În linie dreaptă, în istorie, între cele două tabere
s-au aşezat neamurile goţilor şi s-au auzit tropotele de cai ale hunilor
conduşi de Attila. Şi în zilele noastre, când oamenii sapă pentru o temelie de
casă, deseori dau de o altă temelie, clădită numai din dale şi cuburi de piatră
scoase de pe dinăuntru, din dealul de sub o fostă cetăţuie. Cotloanele săpate
acolo şuieră şi azi la adierea vântului, ca nişte tuburi de orgă, iar seara,
femeile îşi cheamă repede copiii în case, de teama stihiilor naturii. Unii
dintre ei, mai curajoşi, leagă noaptea de garduri paiaţe de cârpă, asemenea
sperietorilor de ciori, menite să alunge spiritele rele şi să îndepărteze
ghinionul, fiindcă, taman din acele vremuri, „progresul în afaceri” al
comercianţilor şi meşteşugarilor din zonă a început să scadă. Iar amintirea pârjolului
nu s-a stins... Tot aici, la graniţa dintre civilizaţii, dar şi la intersecţia
dintre frică, blestem şi curiozitate, a fost descoperit şi Tezaurul, cu Cloşca
sa, cu tot, iar după ce vestea dezastrului a făcut valuri, oamenii s-au speriat
şi au încercat să îndrepte ce au stricat. Cu sau fără autorizaţie de la stat,
podgorenii din Pietroasa s-au apucat să schimbe viţa-de-vie. Umblau toată
ziulica, cu preoţii după ei, printre dealuri, şi nimeni nu-i mai putea dezlipi
de un sunet pe care îl căutau, şi-l vedeau parcă ieşind ca un horn din pământ,
aburind, fumegând roşu pe cer, când dedesubt dădeau numai de pietre şi var,
uneori, iar alteori, doar de oase.
Cum
a dispărut misterios ultimul descendent al familiei care descoperise „Cloşca cu
Puii de Aur”
Cu altă ocazie, într-o iarnă, o altă
poveste a cutremurat toate satele. Era vorba despre un tânăr care dispăruse de
ceva vreme, dar nimeni nu se alarmase până atunci, pentru că junele era
cunoscut drept zănatecul zonei. Când au început să-l caute au văzut că zăpada
era roşie, bătătorită în jur şi muşcată de animale. Imediat, sătenii s-au
strâns, care dincotro, să dea de urma fiarelor. Cu arme, pături şi ceva de-ale
gurii, au pornit în expediţie. Urme au găsit, dar lupi, nu. Vânătorii strâmtau
cercul, apoi îl desfăceau şi iar se mutau mai înainte, unde aşteptau. La un
moment dat, căţeluşa unuia dintre ei a venit cu coada între picioare, dârdâind
de frică. Era clar, simţise mirosul lupului... S-au regrupat şi au început să
tragă. Din copaci cădeau pale de zăpadă, urmate de pocnete de crengi. Apoi, o
bufnitură ca de buştean şi un răpăit. Pesemne era lupul care ţâşnise din
vizuină şi o luase exact prin cercul format de vânători. Sătenii au tras până
au isprăvit toată muniţia, iar la sfârşit rămăseseră numai bulgări de zăpadă
înroşiţi şi un om. Sau o jumătate de om ori ce mai rămăsese din el. Ei bine, în
faţa acestei imagini cumplite, ce au făcut vânătorii noştri? Au început să râdă
în hohote, iar unii dintre ei se aşezaseră pe vine, pentru că nu mai puteau sta
în picioare. „Am împuşcat un om de zăpadă!”, a ţipat unul... „L-a mâncat lupul
pe omul nostru de zăpadă”, a completat altul. Apoi şi-au amintit cu toţii...
Nimeriseră
exact în locul în care, într-o zi, când plecaseră la vânătoare şi împuşcaseră
doar un biet iepure, au hotărât să-l mănânce chiar acolo. Şi în timp ce unii
preparau iepurele, alţii au făcut un înalt om de zăpadă. I-au pus măruntaiele
iepurelui în pântec, iar pielea i-au pus-o pe cap, drept căciulă. Într-o
noapte, lupul a venit, a dărâmat omul de zăpadă şi a mâncat ce a mai rămas din
iepure. Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu omul care dispăruse din sat şi se
dusese vorba că l-ar fi sfâşiat fiarele. Nu l-au găsit niciodată şi ulterior
oamenii au uitat de existenţa lui. Numele său era Iancu Lemnaru şi era ultimul
descendent din familia unchiului său, care pusese mâna pe Cloşca cu Puii de
Aur...
Clipa în care s-a făcut întuneric...
Neamurile lui Verussi, cel care a spart piesele cu toporul,
s-au pierdut în negura timpului. Ce s-a întâmplat însă cu urmaşii lui Lemnaru
şi Avram? Gura târgului e slobodă... Se zice că unul din neamul lor a ajuns
mare boier. La bătrâneţe, când se bucura de rodul averii sale, în bătătură a
apărut un străin. „Merg afacerile, jupâne?”, l-a întrebat călătorul. În clipa
aceea s-a făcut brusc întuneric, bătrânul a scăpat lampa din mâini, a început
să miroasă a gaz şi a sticlă afumată, iar pe podea o dâră subţire de flacără a
şerpuit dureros şi s-a stins apoi lângă picioarele mesei de biliard. Pentru că,
aşa cum îi stătea bine unui bogătaş, chiar şi pe vremea aceea, şi omul nostru
avea masă de biliard în casă.... Martorii întâmplări, care se aflau în casă, au
rupt-o la fugă, fiind auziţi tânguindu-se: „Doamne, Doamne fereşte!”. Cine era
acel „vizitator” misterios şi ce voia el nu vom afla niciodată!
12 piese găsite din 22
Se
pare că la momentul descoperirii tezaurului, în anul 1837, colecţia era compusă
din 22 de piese, dintre care nu s-au putut recupera decât 12, în greutate
totală de aproape 19 kg. Dintre aceste piese, cinci sunt lucrate exclusiv din
aur, şi anume: un platou de 7,6 kg, cu un diametru de 56 cm, care a fost rupt
în patru bucăţi imediat după descoperire; o cană (oenochoe) cu înălţimea de 37
cm, deteriorată după descoperire şi ulterior restaurată; o pateră (platou mai mic)
cu decor în relief şi o statuetă în centru, având un diametru de 26 cm, iar
statueta reprezintă o femeie care ţine în mână un pahar şi este aşezată pe un
tron împodobit cu viţă-de-vie; un colan cu o inscripţie gravată cu caractere
runice; un colan simplu; celelalte piese sunt împodobite cu pietre preţioase:
un colan cu balama, patru fibule (broşe folosite la prinderea hainelor) care se
numără printre cele mai somptuoase exemplare ale antichităţii târzii şi două
vase poligonale, unul octogonal şi celălalt dodecagonal, care se disting prin
forma deosebită a torţilor, compuse din două pantere, sprijinite cu labele din
faţă pe o placă decorată, iar cu labele din spate şi coada, pe fundul vasului.
După toate probabilităţile, cele zece piese pierdute au fost trei colane, unul
dintre ele inscripţionat, o cană asemănătoare cu aceea păstrată, o pateră
nedecorată, o mică fibulă şi două perechi de brăţări încrustate cu pietre
preţioase.
„Ardeau focuri albe, de gheaţă şi, în răsucirea
lor, întreaga podgorie părea cuprinsă de dezrădăcinare!” (Ion Dumitra)
Autor - Andrei Dicu
.gif)
.jpg)
