3 Doors Down - Here Without You

Pietricica de Steve W. PRICE

În timp ce se punea foc în colțurile bibliotecii (din Alexandria, Egipt, la anul 640 d.Hr.), un bibliotecar bătrân s-a ascuns pe o alee îngustă, uitându-se cum flăcările se înălțau la cer. După câteva zile, când clădirea, cândva măreață, ajunsese o ruină fumegândă, bibliotecarul se așternu pe treabă, scormonind printre rămășițe cu un băț. Nu rămăsese nici un papirus.
Cu inima frântă, dădu să plece, când lovi cu piciorul un vas aproape carbonizat, din care ieșea capătul unui sul subțire și îngălbenit, singurul document rămas din Biblioteca din Alexandria. Bibliotecarul l-a înhățat pe dată și a scuturat cenușa de pe eticheta scorojită din pricina călduriiTitlul suna așa: Secretul pietrei fermecate. A privit în jur și și-a croit drum printre ruine, ca să-și cerceteze descoperirea.

Secretul pietrei fermecate ieșea la iveală, pe măsură ce citea. Piatra fermecată era, de fapt, o pietricică, dar avea puteri magice. Orice material care intra în contact cu ea se prefăcea, pe loc, în aur!
Papirusul preciza că piatra fermecată arată ca alte mii de pietricele care acopereau o anume faleză înaltă și izolată, deasupra unei plaje înguste, de care Marea Mediterana își izbea valurile cu zgomot. Dar secretul era următorul: adevarata piatră fermecată era caldă la atingere, în timp ce restul pietricelelor erau reci.
Bibliotecarul grăbi pasul spre acea faleză și începu căutarea. Știa că trebuie să aibă o metodă de eliminare a pietricelelor obișnuite, așa că a conceput un plan: de fiecare dată când va culege o pietricică rece, o va arunca în mare și, astfel, căutarea va fi mai ușoară, până când va ajunge la piatra caldă, cea fermecată.

Prima zi a petrecut-o, de la răsăritul la apusul soarelui, culegând pietricelele reci și aruncându-le în marea învolburată. A lucrat metodic, asigurându-se că nu-i scăpa nicio piatră. Zilele s-au făcut săptămâni, timp în care a împărțit faleza în parcele și, în cele din urmă, și-a limitat căutarea până la o parcelă mică de pământ pietros.
Acum nu se mai poate să mai dureze mult – și-a zis, pe când urca faleza. Mai am de lucru două zile, poate trei. În curând, piatra fermecată va fi a mea!

A zâmbit la acest gând și a mai cules o pietricică, aruncând-o cu un gest automat în mare, apoi s-a prăbușit ca secerat. Această din urmă pietricică era caldă!

Morala povestirii:

Ca și bătrânul bibliotecar, suntem cu toții rodul propriilor noastre obiceiuri. Obiceiul bibliotecarului de a arunca pietricelele fără valoare ajunsese atât de bine înrădăcinat, încât atunci când a găsit, în cele din urmă, neprețuita piatră fermecată pe care o căuta, a aruncat-o pe negândite în mare.

Așa stau lucrurile și cu ocaziile. Dacă nu suntem atenți, ignorăm cu ușurință o ocazie, mai ales dacă e ceva familiar și se află chiar sub nasul nostru!

Steve W. PRICE

Elena Cuza - Dincolo de legendă

Judecând după portretul oficial realizat de Szathmary, când avea 38 ani, Elena Cuza putea fi socotită cu greu o femeie frumoasă. Era foarte mică şi subţire, cu o expresie severă, cu ochi negri şi duşi în fundul capului. Era foarte timidă, lipsită de farmec şi feminitate.

În 1844, ea l-a întâlnit, s-a îndrăgostit şi s-a căsătorit cu Alexandru Ioan Cuza. Dacă pe atunci ar fi existat cabinete de consultanţă maritală, probabil că ar fi fost sfătuiţi să nu o facă. El era o fire extrovertită, impulsivă, care se simţea bine printre oameni, foarte galant cu femeile. Ea era o introvertită, cu o mulţime de inhibiţii drapate în convenţionalitatea tipică societăţii burgheze victoriene, pe care i le inculcase o mamă dominatoare. Slabele şanse ca acest mariaj să meargă au fost anulate de la început de incapacitatea Elenei de a-i oferi un urmaş soţului ei şi de faptul că a pus datoriile faţă de mamă înaintea celor faţă de soţ. La 30 aprilie 1844 scria:"Crede-mă, mamă, noile sentimente pe care le am faţă de soţul meu nu mă vor împiedica să te iubesc". Atunci când, tremurând, i-a mărturisit mamei ei dragostea pentru Cuza, aceasta a întrebat-o cine era."Cel care i-a bătut pe evrei la Iaşi", i-a răspuns ea. "Atunci înseamnă că se teme de Dumnezeu", a replicat mama şi i-a dat consimţământul.

Cred că şi într-o căsnicie nereuşită există totuşi câţiva ani de fericire şi dragoste adevărată. Se pare că acesta a fost şi cazul tinerei perechi. Ei s-au stabilit în modesta casă a părinţilor lui Cuza, Ion şi Sultana, din Galaţi.

După înăbuşirea revoluţiei de la 1848, Elena Cuza a dovedit o altă trăsătură de caracter. Pusă în faţa unei situaţii periculoase, " revoluţionarii fugeau din Iaşi spre Galaţi, urmăriţi de oamenii domnitorului Mihail Sturdza ", ce ameninţa siguranţa soţului ei, această tânără femeie timidă şi lipsită de încredere în sine, a dovedit o energie extraordinară, iniţiativă şi hotărâre. A pornit singură de la Soleşti spre Galaţi, unde a mers să îl vadă pe consulul britanic Cuninghan. Împreună au pus la punct evadarea lui Cuza la Brăila. De acolo, au fugit la Cernăuţi şi mai departe la Viena şi Paris. S-au reîntors în Moldova peste un an, când venise domn Grigore Ghica.

Neînţelegeri şi infidelităţi

La scurtă vreme după ce Cuza a fost numit pârcălab la Galaţi (1852) au apărut primele neînţelegeri în căsnicia lor. Farmecul şi veselia naturală ale lui Cuza atrăgeau femeile din societatea gălăţeană şi cea ieşeană, faţă de care el nu rămânea indiferent. Numeroasele sale infidelităţi au devenit subiect de bârfe, ajunse şi la urechile mamei Elenei.  În acea societate dominată de bărbaţi, infidelitatea, în special cea a soţului, era acceptată ca un lucru comun, ba chiar, în anumite cercuri boiereşti, era socotită drept ceva absolut necesar. De regulă, ea nu ducea la divorţ şi nici nu marca o carieră politică, cu condiţia să fie făcută cu un dram de tact şi cu discreţie pentru a proteja victima. În cazul Elenei, asemenea precauţii nu au fost luate şi ea a suferit o umilinţă personală, considerând viaţa socială, în prezenţa soţului, de nesuportat. În faza de început rana a provocat mai curând melancolie decât note amare. Sănătatea i-a fost afectată şi Cuza i-a sugerat să plece la Paris  - "a fost primul dintr-un şir de asemenea exiluri " -, în primul rând pentru că îşi dorea să fie liber. La insistenţele Catincăi Rosetti, pe care Cuza avea să o deteste, Elena a revenit în ţară în 1853. Dar a continuat să petreacă mai multă vreme la Soleşti decât cu soţul ei la Galaţi.

Dubla alegere a lui Cuza în ianuarie 1859 a venit ca o surpriză pentru ambii soţi. Deşi şi-a controlat bine emoţiile faţă de cei din jur, angoasa Elenei a sporit. Era foarte tânără şi lipsită de experienţă, complet nepregătită pentru noua situaţie. Iată ce îi scria mamei ei:"Mâine voi merge la o recepţie şi mărturisesc starea de confuzie. Am trăit întotdeauna departe de societate şi nu cunosc nici eticheta, nici obligaţiile pe care trebuie să mi le asum. Sper în generozitatea compatrioţilor mei, care-mi vor ierta naivitatea şi simplitatea".

Amanta - Maria Obrenovici

Elena Cuza avea de înfruntat o nouă ameninţare, în persoanaMariei Obrenovici, fiica lui Costin Catargi, văduva lui Efrem Obrenovici şi mama lui Milan, viitorul rege al Serbiei. Mai tânără cu 10 ani decât soţia principelui Cuza, atractivă, cochetă, inteligentă, calculată şi ambiţioasă, dispunând de experienţa puterii politice, a reuşit să-l seducă pe Alexandru Ioan Cuza. Elena a pierdut confruntarea din start. A preferat să-şi găsească liniştea interioară într un nou exil la Paris. A ratat astfel prezenţa alături de soţul ei la câteva evenimente majore: învestirea formală de către sultan, la Istanbul, inaugurarea oficială a domniei la Bucureşti. A aflat detaliile din ziarele frantuzeşti şi din scrisorile pline de reproşuri ale mamei sale.

Cuza nu i-a răspuns la numeroasele misive pe care i le-a adresat şi nici nu i-a asigurat sumele de bani necesare pentru a putea duce un trai decent la Paris. Omul Cuza este mult diminuat printr-un asemenea comportament, mai mult chiar decât prin infidelităţile sale. La insistenţele mamei sale, care îi cerea să revină şi să reclame locul ce i se cuvenea, Elena răspundea: "prinţul nu doreşte să mă întorc şi trebuie să mă supun voinţei lui".

Ce anume a determinat-o pe Elena Cuza să accepte îndemnurile lui Vasile Alecsandri şi să revină, incognito, în primăvara lui 1862, după trei ani de absenţă? Pot fi mai multe explicaţii. Or fi înduplecat-o argumentele mamei şi prietenilor care îi explicau că lipsa ei provoca un scandal şi îl lipsea pe Cuza de sprijin, mai ales în rândul aristocraţiei moldoveneşti. Totodată, făcea astfel jocul inamicilor soţului ei, expunându-l influenţei camarilei condusă de directorul Poştei, Liebrecht. Poate că şi-a închipuit că era misiunea ei să îl facă un om mai bun. În final, explicaţia care le depăşeşte pe toate celelalte este că Elena îl iubea încă pe Cuza, în ciuda infidelităţilor lui, nu cu dragostea pasională, carnală, pe care i-o dovedea Maria, ci într-un sens spiritual mai adânc, aproape matern: trebuia să-i poarte de grijă. Bineînţeles, condiţia era ca ea să îşi recapete locul la Palat şi să obţină plecarea Mariei. 

Personalitatea Elenei Cuza

La această atitudine mai combativă a contribuit şi schimbarea survenită în personalitatea Elenei. La Paris a acordat o mai mare atenţie aspectului ei exterior, s-a îmbrăcat cu mai multă grijă şi a căpătat gusturi sofisticate, a citit intens şi era mult mai bine informată asupra problemelor politice şi sociale ale timpului. Devenind o femeie mai puternică, a început să iasă din umbra mamei, dezvoltându-şi o personalitate mai bine conturată.

Cuza a fost încântat şi impresionat de această Elenă "renăscută", fiind încurajat şi de sfetnicii săi apropiaţi, între care Alecsandri şi Costache Negri, să îi acorde soţiei sale încă o şansă. Simbolul acestei împăcări a fost Palatul de la Ruginoasa. Ruginoasa era locul de refugiu, unde Elena putea fura câteva momente de fericire, în intimitate cu soţul ei. Şi, lucrul cel mai important, era enclava unde rivala ei, Maria, n-a avut voie să pătrundă vreodată.

Elena s-a străduit din răsputeri să se ridice la nivelul aşteptărilor şi al îndatoririlor sociale ce îi reveneau ca primă doamnă a ţării. Lua parte la ceremoniile de la Palat, prezida dineuri, organiza baluri şi spectacole de teatru, alături de soţul ei, primea personaje importante în audienţe particulare, ba chiar le-a numit pe Zulnia Sturdza şi alte 12 reprezentante ale înaltei societăţi ca doamne de onoare.

Totuşi, ea a rămas o conservatoare, care socotea că încă nu sosise momentul ca femeile să ia parte activă la viaţa politică. Atenţia ei s-a îndreptat mai ales asupra orfanilor. A creat azilul care îi poartă numele, instalat la Cotroceni, în 1862. S-a preocupat şi de educaţia femeilor, de problemele celor în vârstă, de îmbunătăţirea condiţiilor din spitalele pentru nebuni şi din închisori, a întemeiat muzee şi a ctitorit monumente publice. A colaborat cu generalul Ion Emanuel Florescu, creatorul noii armate româneşti - un prieten de o viata - pentru a crea spitale militare mai eficiente. Odată, Cuza i-a spus radicalului C.A. Rosetti: "am aici la Palat o doamnă care este şi mai roşie ca tine". Mai târziu, după moartea soţului ei, Elena Cuza s-a oferit să poarte de grijă la cinci orfani de la spitalul Caritatea din Piatra Neamţ. Datorită muncii desfăşurate pe acest tărâm, românii au dezvoltat un sentiment foarte sincer faţă de această prinţesă modestă, ajungând cu timpul să o venereze ca pe o sfântă.

Sacrificii

Şi-a cucerit un loc în inima naţiei, dar nu a reuşit să câştige şi inima soţului ei sau să îşi salveze căsnicia. La scurtă vreme după reîntoarcerea ei, Cuza a informat-o, în maniera lui dură, că Maria îi născuse un fiu nelegitim, Alexandru. În 1865 i-a urmat un altul, Dimitrie. I-a cerut să accepte pe Alexandru în casă şi să semneze hârtiile de adopţiune. Ce umilire mai mare putea îndura o femeie? Atunci, pentru prima oară, şi ea şi mama ei s-au gândit să ceară divorţul. Avea nevoie de timp de gândire şi a plecat din nou la Paris.

Marea tragedie a Elenei era faptul că nu reuşea să dea naştere unui copil, deşi avea un dezvoltat simţ matern. Atunci când sora ei mai tânără, Zoe, căsătorită cu prietenul lui Alexandru Ioan Cuza, Iordache Lambrino, a murit la naşterea celui de al treilea copil, Elena a preluat creşterea nepoţilor săi. Decizia ei de a accepta să adopte pe cei doi fii naturali ai lui Cuza a venit tot din acest sentiment matern neîmplinit. I-a iubit şi i-a crescut de parcă ar fi fost ai ei. La fel ca în tot ceea ce a făcut, s-a dedicat lor în totalitate, renunţând la viaţa de Curte şi la obligaţiile sociale. Oficial, s-a spus că fuseseră adoptaţi doi copii fără părinţi, dar tot Bucureştiul ştia adevărul.

Până la urmă, tocmai acest gest a salvat căsătoria. Căci Cuza îi iubea foarte mult pe băieţi şi dragostea aceasta reciprocă a oferit cel mai solid liant. În plus, el ştia că soţia lui era o mamă mult mai bună decât Maria.

Exilul

Se spune că organizatorii loviturii de stat din 1866 au plănuit astfel lucrurile încât să îl surprindă pe Cuza în pat cu Maria Obrenovici. Conspiratorii au avut grijă să izoleze apartamentul Elenei Cuza şi camerele copiilor, dând ordine stricte să nu li se întâmple ceva. Elena a încercat să ajungă la soţul ei, dar i s-a răspuns că nu se mai află în Palat. L-a căutat atunci pe consulul francez Tillos, cu ajutorul căruia a reuşit să îl întâlnească pe Cuza la Cotroceni. Apoi, acesta a părăsit ţara doar cu amanta, fără să o mai aştepte pe soţie. Elena a aflat abia la Cluj, la 26 februarie, că ei ajunseseră deja la Viena.

Întreaga familie i-a cerut, din nou, să divorţeze. Dar chemarea datoriei a fost mai puternică. Soţul ei era acum un exilat, un om bolnav, avea nevoie de dragostea copiilor, era deci datoria ei să-i stea în preajmă. Au călătorit împreună la Ems, Paris, Aix les Bains, Reichenhall, şi-au cumpărat o casă frumoasă la Dabling, lângă Viena, o alta vilă lângă Florenţa, pentru a se stabili în final la Heidelberg. Dar nu a putut scapa de umbra Mariei, care continua să se întâlnească cu fostul domn prin diferite hoteluri.

Anii de exil pot fi considerati cei mai fericiţi din viaţa ei. A reuşit, în sfârşit, să-i câştige respectul lui Cuza, chiar dacă nu şi dragostea, şi printr-o tenacitate ieşită din comun, să iasă învingătoare în ultima rundă. Elena l-a îngrijit cât a fost bolnav, în ultima perioadă a vieţii lui, şi ea i-a stat la căpătâi când a murit, la Heidelberg, în 1873, în timp ce Maria Obrenovici lua parte la un bal, la Viena, ca doamnă de onoare a împărătesei Augusta, soţia Kaiserului Wilhelm I.

Dragoste şi după moarte

Elena i-a purtat lui Cuza aceeaşi dragoste şi după moarte. Şi-a dedicat toată energia educării celor doi băieţi, Alexandru şi Dimitrie, o sarcină nu tocmai uşoară. Alexandru era un tip flegmatic, lipsit de voinţă, intenţiona să facă o carieră politică. Şi-ar fi dorit să îl moştenească pe Cuza, dar o afecţiune congenitală cardiacă l-a obligat să ducă o viaţă liniştită. Dimitrie, mezinul, moştenise doar viciile tatălui. Ştia că nu avea mult de trăit din cauza unei afecţiuni pulmonare, asa încât înţelegea să îşi trăiască viaţa din plin, la Paris. Şi-a zburat creierii la Ruginoasa, în toamna anului 1888. Urma exemplul mamei sale, Maria Obrenovici, care, atunci când a aflat că este bolnavă de cancer, s-a sinucis la Dresda, la 16 iulie 1876. Avea 41 ani. A fost înmormântată mai întâi la biserica Sf. Spiridon, din Iaşi. În 1908, a fost deshumată şi mutată în cavoul familiei din cimitirul "Eternitatea". Cu acel prilej, sicriul a fost deschis. Spre surprinderea tuturor corpul ei era intact şi arăta de parca atunci adormise.

Alexandru, în ciuda sfaturilor Elenei şi ale doctorilor, s-a căsătorit cu Maria Moruzi. A murit în timpul unei călătorii în Spania, aproape de Madrid, în 1889. Prin testament, Ruginoasa revenea soţiei alături de care trăise numai şase luni şi nu mamei adoptive. În 1893, Maria Moruzi-Cuza s-a recăsătorit pentru un scurt interval de timp (o zi) cu Ionel Brătianu, fiul celui care îl detronase pe Cuza. Din această căsătorie s-a născut cel ce avea să fie marele istoric Gh. Brătianu. Până la urmă, Brătienii au donat Ruginoasa spitalului Caritatea din Iaşi, potrivit cu dorinţa Elenei.

Născută la 17 iunie 1825, Elena Doamna, femeia plăpândă şi sfioasă, a supravieţuit tuturor celor care i-au marcat viaţa în vreun fel. Poate că lovitura cea mai grea fusese moartea mamei sale, Catinca, în 1869. S-a bucurat, în timpul vieţii, de simpatia împăratului Napoleon III şi a împărătesei Eugenia, a prietenilor apropiaţi ai soţului ei, a lui Carol I, Ferdinand şi a Mariei. La aniversarea unei jumătăţi de veac de la Unirea Principatelor, în 1909, i s-au adresat omagii din toate colţurile ţării, cărora le-a mulţumit "în numele lui Alexandru Ioan Cuza". A murit în acelaşi an, la 2 aprilie 1909. A fost înmormântată, după dorinţa ei, la Soleşti, proprietatea părinţilor săi.

Sursa www.historia.ro 

Abatia Saint Michel - minunea din Atlantic

Valuri uriase, unele dintre ele de peste 9 metri, nisipuri miscatoare si noroi care te poate inghiti intr-o clipa, un drum care se deschide doar atunci cand natura, sau Dumnezeu, o vrea, obstacole pe care oamenii le-au asociat mereu cu cele din drumul catre perfectiune si Divinitate...

La capatul acestui drum, una dintre cele mai frumoase creatii pe care omenirea le-a dat vreodata:Abatia Saint Michel, minunea normanda din largul Atlanticului...

Legenda spune ca, in anul 708, Arhanghelul Mihail i-ar fi aparut Sfantului Aubert, pe atunci episcop de Avranches, si i-ar fi poruncit sa ridice o biserica pe mica insula din largul coastei normande, pe locul pe care odinioara se aflase un fort al galilor armoricani si apoi al romanilor.

Aubert a ignorat spusele Arhanghelului in ciuda faptului ca minunea s-a repetat de mai multe ori. Infuriat, trimisul Domnului i-ar fi facut o gaura in craniu, cu degetul sau de foc, convingandu-l astfel sa dea ascultare cererii divine. Un an mai tarziu, in anul 709, prima constructie de pe insula era deja finalizata. Asa se nastea una dintre minunile lumii medievale...

Insula a fost anexata de catre William I "Sabie Lunga", duce deNormandia, in anul 933, iar in anul 966, o comunitate de preoti benedictini si-a gasit adapostul permanent in biserica Saint Michel, construind o buna parte din ceea ce avea sa devina, intr-un final, abatia cu acelasi nume.

Anii de glorie ai asezarii monahale au inceput odata cu ascensiunea lui Wilhelm Cuceritorul si ocuparea Angliei de catre acesta. In schimbul sprijinului acordat viitorului monarh, preotii au primit largi posesiuni, inclusiv o insula in apropiere de Cornwall, acolo unde avea sa fie ridicata o sora a abatiei normade, prioria Saint Michel de Penzance.

Razboiul de 100 de ani dintre Anglia si Franta a transformat abatia in teatru de razboi, ea nefiind insa cucerita gratie fortificatiilor ridicate in secolele XI-XIV. Astazi, doua dintre bombardele engleze, abandonate de catre asediatori, numite Le Michelettes, sunt inca expuse in apropierea zidurilor abatiei.

Atat de mult mersese faima asezarii incat, alaturi de Roma si Compostela, abatia Saint Michel devenise al treilea loc de pelerinaj, ca importanta, din Europa medievala.

Chiar regele Ludovic al XI-lea al Frantei, intemeietorul ordinului Arhanghelului Mihail, in anul 1496, a intentionat ca manastirea sa devina sediul acestui ordin, doar distanta mare dintre Paris si Normandia facand ca visul sau sa nu se realizeze.

A urmat apoi Revolutia Franceza, iar Saint Michel a fost aproape parasita si, apoi, transformata in inchisoare pentru sustinatorii regalitatii. A fost nevoie de interventia intelectualitatii franceze, in frunte cu Victor Hugo, pentru a reda abatia patrimoniului national al Frantei.

Abia in anul 1966, o comunitate de preoti s-a reintors pe insula, reluand o traditiei veche de peste 1300 de ani.

Cu timpul, in jurul manastirii, a inceput sa reinvie si satul medieval, in prezent insula avand o populatie de 80 de persoane, dintre care 50 sunt calugari.

Inclusa in patrimoniul mondial UNESCO inca din anul 1979, abatia Saint Michel a devenit iarasi o Mecca a pelerinilor, primind anual peste 3 milioane de credinciosi.

Rata mandarin

RAȚA MANDARIN (Aix galericulata) - ORDINUL Anseriformes - FAMILIA Anatidae

Rața mandarin este  o specie de rață specifică Asiei de Sud-Est. Deși este o specie în pericol, au mai rămas colonii stabile în țări precum  China, Japonia, Koreea de sud și Rusia - undeva în sudul Siberiei.

Habitatul preferat sunt lacurile și râurile lente din apropierea pădurilor sau a pâlcurilor de copaci. În Europa rața mandarin a ajuns atât pe cale naturală cât, mai ales, prin eliberarea lor accidentală sau voită din crescatorii. 

Cea mai mare colonie europeană se afla în Marea Britanie însă mai sunt mici grupuri și în țări ca Germania, Elveția, Olanda, Bulgaria și mai nou, putem trece și Romania. La noi rața mandarin s-a acomodat in Delta Dunării unde se estimează existența unei populații de aproximativ 1000 - 2000 de exemplare.

Coloritul penajului este de o frumusețe deosebită și greu de descris în cuvinte (după cum veți vedea în imagini sau în filmul video). Alături de rața carolină (mult asemănătoare raței mandarine) este considerată bijuteria speciilor de rațe. Doar masculul are penajul foarte viu și frumos colorat și numai în perioada împerecherii. În rest culorile lui sunt mai șterse.

Femela este brună-cafenie, cu pete crem pe burtă și gușă. Lungimea raței mandarin este de 41-49 cm, anvergura aripilor de 65-75 cm iar greutatea de aproximativ 500 g.

Rața mandarin cuibărește în scorburile copacilor din apropierea lacurilor și a râurilor. Perechile se stabilesc pe viață și din acest motiv, în cultura asiatică, rațele mandarin sunt simbolul dragostei, al fidelității și al relațiilor durabile. Femela clocește singură ouale și la scurt timp după eclozare (după ce ies puii din ouă) aceasta iși încurajează puii să sară din scorbură pentru a o urma spre apă unde se reîntâlnesc cu masculul care iși preia rolul de protector al familiei.

Există și o legendă referitoare la rața mandarin. Se spune că un chinez a decis să divorțeze de soția sa și s-o trimită la casa părinților ei. O seara inainte sa-i spună de  decizia sa soției, el a vrut să se plimbe în jurul lacului. Pentru o lungă perioadă de timp el a mers, crezand ca va vorbi cu soția sa, când gândurile sale au fost întrerupte de zgomot - două rațe mandarin se aflau pe apă. Soțul le-a admirat pentru că rațele erau  cu gâturile aplecate ușor una spre cealaltă, ca și cumși-ar fi șoptit cuvinte de dragoste. În acel moment, văzând grația ,  frumusețea și tandrețea gestului lor, el și-a amintit de toate momentele plăcute petrecute cu soția sa. Dragostea, care nu se stinsese de tot din sufletului lui, s-a reaprins și a renunțat la hotărârea sa. Rațele aproape că i-au salvat căsnicia și de atunci se spune că ele sunt simbolul iubirii și al căsniciei trainice.

Un alt motiv pentru care ele reprezintă loialitatea și dragostea din familie, dintre un cuplu, este și acela că ele, atunci când zboară, nu zboară singure ci tot în pereche.

Vânătoarea raței mandarin este interzisă ea fiind   inclusă în Cartea Roșie a Rusiei ca specie rară.

Profetii despre Romania!

Sfintii apostoli Petru si Pavel

Daca ar fi sa gasesc o alta denumire pentru Sarbatoarea Sfintilor Petru si Pavel, as opta pentru "Sarbatoarea dragostei lui Hristos". Aceasta pentru ca mi se pare ca in aceasta zi ii sarbatorim pe cei doi Apostoli in care dragostea lui Hristos a lucrat in modul cel mai socant cu putinta. De asemenea, sarbatoarea de azi ne arata ca Hristos, prin lucrarea minunata a dragostei Lui, ii face frati pe cei care mai inainte erau dusmani.

Pavel, sau Saul cum era numit la acel moment, a fost unul dintre cei mai mari prigonitori ai Apostolilor lui Hristos. In fervoarea sa pentru legea iudaica, Saul a prigonit atat de tare Biserica lui Hristos, incat aproape a desfiintat-o pe cea din Ierusalim. Ucenic al lui Gamaliel, Saul era foarte invatat in teologia iudaica si era probabil pe drumul care ducea la cele mai inalte demnitati iudaice. Cu siguranta, Saul era privit de crestini ca unul dintre inainte-mergatorii lui Antihrist.

De cealalta parte, Petru era fostul Simon, pescar impreuna cu fratele sau, Andrei. Dupa cum bine stim, Andrei este cel ce a ajuns sa pescuiasca oameni pe tarmul Marii Negre si este Ocrotitorul Romaniei. Fratele sau, insa, a avut probabil cea mai tumultoasa relatie cu Hristos dintre toti Apostolii. Este binecunoscuta lepadarea lui Petru de Hristos in momentul Patimilor Mantuitorului. Cu cateva ore in urma, Petru declarase ca va merge cu Hristos pana la moarte.
Ce schimba insa situatia? Cursul istoriei este nemilos, in mod normal Saul nu ar fi devenit niciodata Pavel, iar Petru ar fi sfarsit probabil asemanator lui Iuda. Dar Hristos a inviat, luminand lumea; mortii s-au ridicat din morminte si ceea ce omului i se parea cu neputinta a fost realizat de Dumnezeu.

Petru s-a pocait cu lacrimi de lepadarea sa, si a crezut pana la moarte in Invierea Mantuitorului. El, care adormise la rugaciune dar vrusese sa-L apere cu arma pe Hristos, care L-a urmat catre Patimi dar s-a lepadat de El de trei ori intr-un timp atat de scurt, a "plans cu amar"; si apoi, dupa Pogorarea Sfantului Duh, dragostea pentru Hristos, insufletita de lucrarea Mangaietorului, a izbucnit in lume si n-a mai fost nimic care s-o poata stavili. Moartea sa la Roma este o izbanda a vietii in Hristos, incununarea jertfelniciei cu care s-a impodobit Petru, cel de dupa Inviere.

Iar Saul a devenit Pavel, pentru ca Necunoscutul i s-a aratat pe un drum din Asia Mica. Ce schimbare naucitoare! Cel care ii prigonea cu furie pe ucenicii Domnului, ajungea in cativa ani sa declare: "nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine". Pavel este fara indoiala cea mai uimitoare rasturnare de situatie din istorie. Pavel nici macar nu L-a vazut pe Hristos atata timp cat Acesta a propovaduit pe pamant. Duhul Sfant i L-a facut insa atat de cunoscut dupa convertire, incat fostul prigonitor, cel care nu-L cunoscuse pe Hristos decat ca pe un obiect al urii sale, le scria crestinilor din Roma: "Cine ne va desparti de iubirea lui Hristos? Oare necazul? sau stramtorarea? sau prigoana? sau foametea? sau golatatea? sau primejdia? sau sabia?!".
Pe cei doi Apostoli, noi, Biserica lui Hristos, ii numim "mai intai pe scaun sezatori si lumii invatatori". Ei sed pe scaunele pe care li le-a gatit Hristos mai inainte de intemeierea lumii si sunt "mai intai sezatori" tocmai pentru ca au fost mai intai "lumii invatatori"; pentru ca au cucerit lumea, mai mult decat ar putea s-o faca vreodata un imperiu. Iar arma cu care au luptat este imbatabila, pentru ca de atunci si pana acum dragostea lui Hristos nu a dat gres niciodata.

Sursa - Crestin Ortodox , Paul Cocei

Iubire albastră de Irina Nedelciu

S-a luminat încet pământul,

Iar noaptea neagră s-a oprit

Şoptind în murmur legământul,

Iubirii-albastre ce-a-nflorit.

Prin gânduri se adună muguri,

Ca-ntr-o poveste de-nceput.

Pădurea-şi scutură amurguri,

În ploile ce-au apărut.

Printre rafale ameţite,

Doar dulci fiori mai robotesc

Şi în tăceri nebântuite

Dorinţele ne-adăpostesc.

În braţe tandre, aburinde,

Iubirile ne gânguresc,

Visând secundele flămânde

În frenezie ne gonesc.

Dar clipele ne par plăpânde

Când inimile ne vorbesc,

Simţim adânc cum ne pătrunde

Albastrul dar dumnezeiesc.

Paharul lui Pitagora

Am ales povestirea despe Paharul lui Pitagora, datorita unicitatii sale, atat ca si realizare cat si ca mesaj.

O legenda spune ca acesta a fost inventat de insusi Pitagora in timpul lucrarilor de alimentare cu apa a insulei Samos in jurul anului 530 iC. Scopul inventiei ar fi fost impartirea corecta a vinului catre constructorii acelor vremuri (de unde se vede ca obiceiul bautului pe santier e milenar J).

Mai exact, cei care erau mai iuti de mana si largi de gat… isi umpleau rapid paharele si le dadeau pe gat la fel de repede… spre deosebire de cei mai cumpatati.

Rezultatul: cei care beau mult faceau si paguba… si se odihneau si mai mult decat ceilalti… lucrand evident mai putin. Atunci, lui Pitagora i-a venit ideea unei cupe, care sa distribuie uniform (fair cup) cantitatea de vin pe care s-o bea fiecare, marcand pe interior nivelul maxim pana la care se poate umple cupa.

Nimic deosebit pana aici. Partea cu adevarat interesanta abia acum vine: cupa are in mijloc o coloana cu o gaura in partea inferioara, prin care (surpriza) nu curge continutul cupei desi aceasta e umpluta… pana la nivelul marcat. In schimb, daca incerci sa mai torni fie si o picatura peste acel nivel, vei avea (ne)placuta surpriza sa vezi cum ti se goleste intreaga cupa.

De aceea cupa lui Pitagora a cunoscut diverse denumiri de-a lungul timpului: cupa echitatii, cupa egalitatii sau cupa lacomiei.

Pentru ingineri sau curiosi am postat o sectiune cu aceasta cupa pentru a putea observa principiul de functionare (bazat pe principiul vaselor comunicante):

Pentru toti ceilalti, interesati mai degraba de utilitate si mai putin de principii de functionare, mesajul care il transmite cupa e urmatorul:

Multumeste-te cu ceea ce ai in prezent (sanatate, prieteni, familie, iubire), pentru ca daca incerci sa adaugi de la tine fie si o picatura in plus peste ceea ce ti-a dat Dumnezeu … vei strica echilibrul din viata ta si nu vei mai ramane cu nimic.

Marele Canion vazut altfel - partea a III-a

Cascada Havasu

Micul Caine Rosu

Muntele Hayden la Marginea de nord

Furtuna pe muntele Hayden-vedere din Marginea de nord

Capra de munte Bighorn (cu cornul mare)

Pe raul Colorado - apa namoloasa

Punctul Ooh-Aah - se aduna norii de furtuna

Poza facuta de Doug Dolde in Parcul National in martie 2009

Skywalk - in Parcul National Arizona

Deasupra cascadei Castorului

Vedere catre sud-est de la tabara Paraului limpede