Judecând după portretul oficial realizat de
Szathmary, când avea 38 ani, Elena Cuza putea fi socotită cu greu o femeie
frumoasă. Era foarte mică şi subţire, cu o expresie severă, cu ochi negri şi
duşi în fundul capului. Era foarte timidă, lipsită de farmec şi feminitate.
În 1844, ea l-a întâlnit, s-a îndrăgostit şi
s-a căsătorit cu Alexandru Ioan Cuza. Dacă pe atunci ar fi existat
cabinete de consultanţă maritală, probabil că ar fi fost sfătuiţi să nu o facă.
El era o fire extrovertită, impulsivă, care se simţea bine printre oameni,
foarte galant cu femeile. Ea era o introvertită, cu o mulţime de inhibiţii
drapate în convenţionalitatea tipică societăţii burgheze victoriene, pe care i
le inculcase o mamă dominatoare. Slabele şanse ca acest mariaj să meargă au
fost anulate de la început de incapacitatea Elenei de a-i oferi un urmaş
soţului ei şi de faptul că a pus datoriile faţă de mamă înaintea celor faţă de
soţ. La 30 aprilie 1844 scria:"Crede-mă, mamă, noile sentimente pe care
le am faţă de soţul meu nu mă vor împiedica să te iubesc". Atunci
când, tremurând, i-a mărturisit mamei ei dragostea pentru Cuza, aceasta a
întrebat-o cine era."Cel care i-a bătut pe evrei la Iaşi", i-a
răspuns ea. "Atunci înseamnă că se teme de Dumnezeu", a
replicat mama şi i-a dat consimţământul.
Cred că şi într-o căsnicie nereuşită există
totuşi câţiva ani de fericire şi dragoste adevărată. Se pare că acesta a fost
şi cazul tinerei perechi. Ei s-au stabilit în modesta casă a părinţilor lui
Cuza, Ion şi Sultana, din Galaţi.
După înăbuşirea revoluţiei de la 1848, Elena
Cuza a dovedit o altă trăsătură de caracter. Pusă în faţa unei situaţii
periculoase, " revoluţionarii fugeau din Iaşi spre Galaţi, urmăriţi de
oamenii domnitorului Mihail Sturdza ", ce ameninţa siguranţa soţului ei, această
tânără femeie timidă şi lipsită de încredere în sine, a dovedit o energie
extraordinară, iniţiativă şi hotărâre. A pornit singură de la Soleşti spre
Galaţi, unde a mers să îl vadă pe consulul britanic Cuninghan. Împreună au pus
la punct evadarea lui Cuza la Brăila. De acolo, au fugit la Cernăuţi şi mai
departe la Viena şi Paris. S-au reîntors în Moldova peste un an, când venise
domn Grigore Ghica.
Neînţelegeri şi infidelităţi
La scurtă vreme după ce Cuza a fost numit
pârcălab la Galaţi (1852) au apărut primele neînţelegeri în căsnicia lor.
Farmecul şi veselia naturală ale lui Cuza atrăgeau femeile din societatea
gălăţeană şi cea ieşeană, faţă de care el nu rămânea indiferent. Numeroasele
sale infidelităţi au devenit subiect de bârfe, ajunse şi la urechile mamei
Elenei. În acea societate dominată de bărbaţi, infidelitatea, în special
cea a soţului, era acceptată ca un lucru comun, ba chiar, în anumite cercuri
boiereşti, era socotită drept ceva absolut necesar. De regulă, ea nu ducea la
divorţ şi nici nu marca o carieră politică, cu condiţia să fie făcută cu un
dram de tact şi cu discreţie pentru a proteja victima. În cazul Elenei,
asemenea precauţii nu au fost luate şi ea a suferit o umilinţă personală,
considerând viaţa socială, în prezenţa soţului, de nesuportat. În faza de
început rana a provocat mai curând melancolie decât note amare. Sănătatea i-a
fost afectată şi Cuza i-a sugerat să plece la Paris - "a fost primul
dintr-un şir de asemenea exiluri " -, în primul rând pentru că îşi dorea
să fie liber. La insistenţele Catincăi Rosetti, pe care Cuza avea să o deteste,
Elena a revenit în ţară în 1853. Dar a continuat să petreacă mai multă vreme la
Soleşti decât cu soţul ei la Galaţi.
Dubla alegere a lui Cuza în ianuarie 1859 a
venit ca o surpriză pentru ambii soţi. Deşi şi-a controlat bine emoţiile faţă
de cei din jur, angoasa Elenei a sporit. Era foarte tânără şi lipsită de
experienţă, complet nepregătită pentru noua situaţie. Iată ce îi scria mamei
ei:"Mâine voi merge la o recepţie şi mărturisesc starea de confuzie. Am
trăit întotdeauna departe de societate şi nu cunosc nici eticheta, nici
obligaţiile pe care trebuie să mi le asum. Sper în generozitatea compatrioţilor
mei, care-mi vor ierta naivitatea şi simplitatea".
Amanta - Maria Obrenovici
Elena Cuza avea de înfruntat o nouă
ameninţare, în persoanaMariei Obrenovici, fiica lui Costin Catargi,
văduva lui Efrem Obrenovici şi mama lui Milan, viitorul rege al Serbiei. Mai
tânără cu 10 ani decât soţia principelui Cuza, atractivă, cochetă, inteligentă,
calculată şi ambiţioasă, dispunând de experienţa puterii politice, a reuşit
să-l seducă pe Alexandru Ioan Cuza. Elena a pierdut confruntarea din start. A
preferat să-şi găsească liniştea interioară într un nou exil la Paris. A ratat
astfel prezenţa alături de soţul ei la câteva evenimente majore: învestirea
formală de către sultan, la Istanbul, inaugurarea oficială a domniei la
Bucureşti. A aflat detaliile din ziarele frantuzeşti şi din scrisorile pline de
reproşuri ale mamei sale.
Cuza nu i-a răspuns la numeroasele misive pe
care i le-a adresat şi nici nu i-a asigurat sumele de bani necesare pentru a
putea duce un trai decent la Paris. Omul Cuza este mult diminuat printr-un
asemenea comportament, mai mult chiar decât prin infidelităţile sale. La
insistenţele mamei sale, care îi cerea să revină şi să reclame locul ce i se
cuvenea, Elena răspundea: "prinţul nu doreşte să mă întorc şi
trebuie să mă supun voinţei lui".
Ce anume a determinat-o pe Elena Cuza să
accepte îndemnurile lui Vasile Alecsandri şi să revină, incognito, în primăvara
lui 1862, după trei ani de absenţă? Pot fi mai multe explicaţii. Or fi
înduplecat-o argumentele mamei şi prietenilor care îi explicau că lipsa ei
provoca un scandal şi îl lipsea pe Cuza de sprijin, mai ales în rândul
aristocraţiei moldoveneşti. Totodată, făcea astfel jocul inamicilor soţului ei,
expunându-l influenţei camarilei condusă de directorul Poştei, Liebrecht. Poate
că şi-a închipuit că era misiunea ei să îl facă un om mai bun. În final,
explicaţia care le depăşeşte pe toate celelalte este că Elena îl iubea încă pe
Cuza, în ciuda infidelităţilor lui, nu cu dragostea pasională, carnală, pe care
i-o dovedea Maria, ci într-un sens spiritual mai adânc, aproape matern: trebuia
să-i poarte de grijă. Bineînţeles, condiţia era ca ea să îşi recapete locul la
Palat şi să obţină plecarea Mariei.
Personalitatea Elenei Cuza
La această atitudine mai combativă a
contribuit şi schimbarea survenită în personalitatea Elenei. La Paris a acordat
o mai mare atenţie aspectului ei exterior, s-a îmbrăcat cu mai multă grijă şi a
căpătat gusturi sofisticate, a citit intens şi era mult mai bine informată
asupra problemelor politice şi sociale ale timpului. Devenind o femeie mai
puternică, a început să iasă din umbra mamei, dezvoltându-şi o personalitate
mai bine conturată.
Cuza a fost încântat şi impresionat de
această Elenă "renăscută", fiind încurajat şi de sfetnicii săi
apropiaţi, între care Alecsandri şi Costache Negri, să îi acorde soţiei sale
încă o şansă. Simbolul acestei împăcări a fost Palatul de la Ruginoasa.
Ruginoasa era locul de refugiu, unde Elena putea fura câteva momente de
fericire, în intimitate cu soţul ei. Şi, lucrul cel mai important, era enclava
unde rivala ei, Maria, n-a avut voie să pătrundă vreodată.
Elena s-a străduit din răsputeri să se ridice
la nivelul aşteptărilor şi al îndatoririlor sociale ce îi reveneau ca primă
doamnă a ţării. Lua parte la ceremoniile de la Palat, prezida dineuri, organiza
baluri şi spectacole de teatru, alături de soţul ei, primea personaje
importante în audienţe particulare, ba chiar le-a numit pe Zulnia Sturdza şi
alte 12 reprezentante ale înaltei societăţi ca doamne de onoare.
Totuşi, ea a rămas o conservatoare, care
socotea că încă nu sosise momentul ca femeile să ia parte activă la viaţa
politică. Atenţia ei s-a îndreptat mai ales asupra orfanilor. A creat azilul
care îi poartă numele, instalat la Cotroceni, în 1862. S-a preocupat şi de
educaţia femeilor, de problemele celor în vârstă, de îmbunătăţirea condiţiilor
din spitalele pentru nebuni şi din închisori, a întemeiat muzee şi a ctitorit
monumente publice. A colaborat cu generalul Ion Emanuel Florescu, creatorul
noii armate româneşti - un prieten de o viata - pentru a crea spitale militare
mai eficiente. Odată, Cuza i-a spus radicalului C.A. Rosetti: "am
aici la Palat o doamnă care este şi mai roşie ca tine". Mai târziu,
după moartea soţului ei, Elena Cuza s-a oferit să poarte de grijă la cinci
orfani de la spitalul Caritatea din Piatra Neamţ. Datorită muncii desfăşurate
pe acest tărâm, românii au dezvoltat un sentiment foarte sincer faţă de această
prinţesă modestă, ajungând cu timpul să o venereze ca pe o sfântă.
Şi-a cucerit un loc în inima naţiei, dar nu a
reuşit să câştige şi inima soţului ei sau să îşi salveze căsnicia. La scurtă
vreme după reîntoarcerea ei, Cuza a informat-o, în maniera lui dură, că Maria
îi născuse un fiu nelegitim, Alexandru. În 1865 i-a urmat un altul, Dimitrie.
I-a cerut să accepte pe Alexandru în casă şi să semneze hârtiile de adopţiune.
Ce umilire mai mare putea îndura o femeie? Atunci, pentru prima oară, şi ea şi
mama ei s-au gândit să ceară divorţul. Avea nevoie de timp de gândire şi a
plecat din nou la Paris.
Marea tragedie a Elenei era faptul că nu
reuşea să dea naştere unui copil, deşi avea un dezvoltat simţ matern. Atunci
când sora ei mai tânără, Zoe, căsătorită cu prietenul lui Alexandru Ioan Cuza,
Iordache Lambrino, a murit la naşterea celui de al treilea copil, Elena a
preluat creşterea nepoţilor săi. Decizia ei de a accepta să adopte pe cei doi
fii naturali ai lui Cuza a venit tot din acest sentiment matern neîmplinit. I-a
iubit şi i-a crescut de parcă ar fi fost ai ei. La fel ca în tot ceea ce a
făcut, s-a dedicat lor în totalitate, renunţând la viaţa de Curte şi la
obligaţiile sociale. Oficial, s-a spus că fuseseră adoptaţi doi copii fără
părinţi, dar tot Bucureştiul ştia adevărul.
Până la urmă, tocmai acest gest a salvat
căsătoria. Căci Cuza îi iubea foarte mult pe băieţi şi dragostea aceasta
reciprocă a oferit cel mai solid liant. În plus, el ştia că soţia lui era o
mamă mult mai bună decât Maria.
Se spune că organizatorii loviturii de stat
din 1866 au plănuit astfel lucrurile încât să îl surprindă pe Cuza în pat cu
Maria Obrenovici. Conspiratorii au avut grijă să izoleze apartamentul Elenei
Cuza şi camerele copiilor, dând ordine stricte să nu li se întâmple ceva. Elena
a încercat să ajungă la soţul ei, dar i s-a răspuns că nu se mai află în Palat.
L-a căutat atunci pe consulul francez Tillos, cu ajutorul căruia a reuşit să îl
întâlnească pe Cuza la Cotroceni. Apoi, acesta a părăsit ţara doar cu amanta,
fără să o mai aştepte pe soţie. Elena a aflat abia la Cluj, la 26 februarie, că
ei ajunseseră deja la Viena.
Întreaga familie i-a cerut, din nou, să
divorţeze. Dar chemarea datoriei a fost mai puternică. Soţul ei era acum un
exilat, un om bolnav, avea nevoie de dragostea copiilor, era deci datoria ei
să-i stea în preajmă. Au călătorit împreună la Ems, Paris, Aix les Bains, Reichenhall,
şi-au cumpărat o casă frumoasă la Dabling, lângă Viena, o alta vilă lângă
Florenţa, pentru a se stabili în final la Heidelberg. Dar nu a putut scapa de
umbra Mariei, care continua să se întâlnească cu fostul domn prin diferite
hoteluri.
Anii de exil pot fi considerati cei mai
fericiţi din viaţa ei. A reuşit, în sfârşit, să-i câştige respectul lui Cuza,
chiar dacă nu şi dragostea, şi printr-o tenacitate ieşită din comun, să iasă
învingătoare în ultima rundă. Elena l-a îngrijit cât a fost bolnav, în ultima
perioadă a vieţii lui, şi ea i-a stat la căpătâi când a murit, la Heidelberg,
în 1873, în timp ce Maria Obrenovici lua parte la un bal, la Viena, ca doamnă
de onoare a împărătesei Augusta, soţia Kaiserului Wilhelm I.
Elena i-a purtat lui Cuza aceeaşi dragoste şi
după moarte. Şi-a dedicat toată energia educării celor doi băieţi, Alexandru şi
Dimitrie, o sarcină nu tocmai uşoară. Alexandru era un tip flegmatic, lipsit de
voinţă, intenţiona să facă o carieră politică. Şi-ar fi dorit să îl moştenească
pe Cuza, dar o afecţiune congenitală cardiacă l-a obligat să ducă o viaţă
liniştită. Dimitrie, mezinul, moştenise doar viciile tatălui. Ştia că nu avea
mult de trăit din cauza unei afecţiuni pulmonare, asa încât înţelegea să îşi trăiască
viaţa din plin, la Paris. Şi-a zburat creierii la Ruginoasa, în toamna anului
1888. Urma exemplul mamei sale, Maria Obrenovici, care, atunci când a aflat că
este bolnavă de cancer, s-a sinucis la Dresda, la 16 iulie 1876. Avea 41 ani. A
fost înmormântată mai întâi la biserica Sf. Spiridon, din Iaşi. În 1908, a fost
deshumată şi mutată în cavoul familiei din cimitirul "Eternitatea".
Cu acel prilej, sicriul a fost deschis. Spre surprinderea tuturor corpul ei era
intact şi arăta de parca atunci adormise.
Alexandru, în ciuda sfaturilor Elenei şi ale
doctorilor, s-a căsătorit cu Maria Moruzi. A murit în timpul unei călătorii în
Spania, aproape de Madrid, în 1889. Prin testament, Ruginoasa revenea soţiei
alături de care trăise numai şase luni şi nu mamei adoptive. În 1893, Maria
Moruzi-Cuza s-a recăsătorit pentru un scurt interval de timp (o zi) cu Ionel
Brătianu, fiul celui care îl detronase pe Cuza. Din această căsătorie s-a
născut cel ce avea să fie marele istoric Gh. Brătianu. Până la urmă, Brătienii au
donat Ruginoasa spitalului Caritatea din Iaşi, potrivit cu dorinţa Elenei.
Născută la 17 iunie 1825, Elena Doamna,
femeia plăpândă şi sfioasă, a supravieţuit tuturor celor care i-au marcat viaţa
în vreun fel. Poate că lovitura cea mai grea fusese moartea mamei sale,
Catinca, în 1869. S-a bucurat, în timpul vieţii, de simpatia împăratului
Napoleon III şi a împărătesei Eugenia, a prietenilor apropiaţi ai soţului ei, a
lui Carol I, Ferdinand şi a Mariei. La aniversarea unei jumătăţi de veac de la
Unirea Principatelor, în 1909, i s-au adresat omagii din toate colţurile ţării,
cărora le-a mulţumit "în numele lui Alexandru Ioan Cuza". A murit în
acelaşi an, la 2 aprilie 1909. A fost înmormântată, după dorinţa ei, la
Soleşti, proprietatea părinţilor săi.
.jpg)
.jpg)
