METALLICA

Metallica este de departe cea mai buna si cea populara formatie heavy metal a anilor 80. Cine ar fi crezut ca pe 28 octombrie 1981, atunci cand bateristul Lars Ulrich s-a alaturat lui James Hatfield (chitara si voce), va incepe o adevarata saga? Cei doi au inceput sa inregistreze la un radio ieftin piese facute impreuna. James se ocupa de voce, chitara si bass in timp ce Lars batea constiincios de tobe. Pentru a deveni o formatie adevarata, prietenul si colegul de camera a lui Hatfield, Ron McGowney, a luat bassul iar Dave Mustane lead-guitar-ul.
Cei patru au auzit numele Metallica la un prieten al lui James, Ron Quintana. Acum, cu o trupa completa si un nume pe masura incep sa cante in deschidere la trupe consacrate, Saxon fiind una din ele.

Au devenit repede renumiti in muzica underground, publicul din Los Angeles si New York fiind foarte receptiv la felul lor de a canta.
Nemaisuportand conflictele dintre James si Dave Mustane McGovney decidse sa paraseasca trupa. Cautand alt basist, Metallica l-a inalnit pe Cliff Burton care a acceptat sa intre in formatie. Convinsi de Cliff, James, Ulrich si Dave Mustane s-au mutat in San Francisco.

Metallica si-a facut foarte repede un nume pe scena Trash si s-a remarcat prin show-uri incendiare.
Ajunsa in Rochester, New York trupa ii intalneste pe sefii labelului Megaforce Records, Jon si Marsha Zazula, iar dupa cateva discutii semneza un contract.
In New York Dave Mustane nu poate rezista tentatiilor si incepe sa aiba probleme cu alcoolul, motiv pentru care este dat afara din formatie si inlocuit cu chitaristul Kirk Hammett.

Mustane isi va creea prorpia formatie de succes - Megadeth, dar intr-un interviu sustine ca totusi visul sau ar fi fost sa ramana alaturi de trupa in care si-a inceput cariera. Kirk Hammett, un elev al lui Joe Satriani (chitarist al carui elev a fost si Steve Vai) aduce propriul sau stil in formatie, destul de diferit de cel al lui Dave Mustane, fapt ce iese in evidenta dupa aparitia albumului Ride The Lightning.
Primul lor material, Kill’em All a aparut in 1983. Nu a avut un succes enorm dar a creat un grup de fan loiali. Un an mai tarziu a aparut Ride The Lightning, un album cu piese mai lungi si mai elaborate, peste cele de pe Kill’em All.

Probabil principalul element care a contribuit la succesul acestuia a fost melodia Fade To Black, un track mai lent, cu un mesaj mai adanc, pe care unii au considerat-o un indemn la sinucidere. Fade to Black este primul cantec mai lent, urmat the Welcome Home(Sanitarium) sau One care ii va deosebi pe cei de la Metallica de celelalte formatii trash ale momentului.
Dupa ce semneaza cu una din cele mai importante case de discuri de atunci - Elektra Records, trupa scoate la rampa albumul Master Of Puppets care este considerat de multi ca fiind cel mai bun album Heavy Metal al tuturor timpurilor.
Datorita faptului ca nici un single nu a fost extras de pe album melodiile sunt difuzate rar, dar formatia reuseste sa ajunga in topuri datorita turneului lor: Damage Inc.

Din cauza problemelor cu alcoolul cei patru isi capata porecla “Alcooholica”. Acesta este considerat un motiv de mandrie, iar alcoolul devine o importanta parte din viata si din modul lor de a concerta.
Pe 27 septembrie 1986, trupa primeste o lovitura grava, basistul Cliff Burton moare intr-un accident de masina. Viitorul lor era pus sub semnul intrebarii datorita acestei pierderi care i-a lovit pe neasteptate. Stiind ca Burton nu ar fi dorit ca Metallica sa “moara” ei incep foarte repede sa caute un nou basist.
Doua saptamani dupa inmormantarea lui Cliff, Jason Newsted s-a alaturat oficial formatiei pe 28 Octombrie 1986. Vechii membri au incercat sa-i testeze rabdarea nou-venitului jucandu-i multe farse si tratandu-l ca fiind inferior lor.
Dupa ce au terminat turneul alaturi de nou lor basist au lucrat pentru scurt timp la EP-ul Garage Days Re-Revisited. Acesta a fost facut pentru a testa noul studio facut de ei dar si calitatile de basist ale lui Jason Newsted.

In anul 1988 trupa a inregistrat “And Justice For All” un material ce continea unele din cele mai complexe melodii cantate vreodata de Metallica. Acesta este primul album de studio lansat dupa moartea lui Cliff Burton.
Desi pe spatele albumului este trecut numele basistului Jason Newsted linia de bas se aude foarte putin pe acest album. Bateristul Lars Ulrich spune ca acest lucru a avut loc datorita faptului ca Jason nu s-a prezentat la sesiunile de inregistrari si nu a avut un cuvant de spus vis-a-vis de mixarea finala a albumului.

Anul 1991 a fost anul in care Metallica a lansat cel mai popular album al lor numit chiar “Metallica” (cunoscut de fani sub numele de Black Album). O mare parte din inregistrari au fost filmate pentru a face un documentar despre ei numit : “A year and a half with Metallica”.
Cel mai mare hit al lor “Enter Sandman” a devenit a devenit foarte cunoscut - pe aceasta piesa isi faceau intrarea luptatorii de wrestling si jucatorii de baseball. Acesta a fost singurul album al celor de la Metallica care s-a vandut pana la epuizare.
In anul 1995 dupa o pauza bine-meritata formatia a inceput sa lucreze la albumul “Load” care dupa un an a fost terminat. Initial se voia ca acest material sa fie format din doua parti, dar in final s-a hotart ca vor fi doua albume: Load si Reload.

Aceste albume au reprezentat o schimbare importanta in stilul muzical al celor de Metallica. In 1996 toata trupa s-a tuns, acest lucru devenind un motiv de amuzament pentru ziaristi si pentru prietenii lor de la formatia “Alice In Chains”. Schimbarea de stil nu i-a impresionat pe fani si nici vanzarile nu au fost pe masura, ele fiind mai scazute decat la ultimele trei albume. In 1998 Metallica a reinceput sa cante cover-uri care au fost introdu-se pe un dublu-cd: Garage Inc. Ei canta melodii ale celor de la Black Sabbath, Thin Lizzy, Mercyful Fate dar si alte melodii care nu ii reprezinta.
In martie 1999 primarul orasului San Francisco a proclamat oficial ziua “Metallica”. O luna mai tarziu Metallica inregistreaza cateva melodii cu orchestra simfonica din San Francisco alaturi de care au un oarecare succes.

Unul din evenimentele care a scazut popularitatea formatiei foarte mult a fost scandalul Napster. Atunci cand Lars Ulrich a gasit pe acest site un demo al melodiei “I Disapear” care nu aparuse inca pe piata hotaraste sa porneasca un razboi impotriva acestui site si a utilizatorilor sai inchizand in jur de 300.000 de conturi ale celor care publicau melodii Metallica. In timp ce-si faceau planuri pentru realizarea unui nou material, in anul 2001, Jason Newsted paraseste formatia spunand ca si-a facut prea multe probleme cantand muzica pe care o iubeste. Dupa mai multe interviuri Newsted dezvaluie ca motivul plecarii sale a fost proiectul sau personal Echo Brain pe care Hatfield il dezagrea.

In 2003 Metallica l-a gasit pe actualul basist Robert Trujillo care lucrase anterior cu Ozzy Osbourne. Metallica scoate al 8 lea album de studio care ajunge pe primul loc in topuri. Acesta promoveaza un sunet mai metalic, mai neprelucrat ca un raspuns la criticile fanilor.
Tot in acelasi an a aparut un documentar despre trupa care scotea la iveala toate tensiunile dintre membrii trupei si cum acestia au reusit sa treaca peste ele. In final acest film-documentar a avut efectul scontat – promovarea albumul St. Anger.

Pe 16 Februarie 2006 trupa a anuntat oficial oprirea colaborarii cu producatorul Bob Rock alaturi de care au fost de la aparitia celui mai de succes album al lor “The Black Album”.
Locul sau va fi preluat de Rick Rubin care a mai colaborat cu Red Hot Chili Peppers, Audioslave, Weezer, Slipknot, System Of A Down, Slayer.

Galerie imagini si muzica

Auguste Rodin

Auguste Rodin (născut François-Auguste-René Rodin) (* 12 noiembrie 1840, Paris - †17 noiembrie 1917, Meudon-la-Forêt) a fost un sculptor,grafician și pictor francez în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Rodin a revoluționat limbajul sculpturii, făcându-l capabil să exprime adevărul uman, pornind de la experiența directă. Prin atelierul lui au trecut mulți sculptori, printre care Antoine Bourdelle, Charles Despiau,Aristide Maillol. În 1907, aici a lucrat și Constantin Brâncuși, care, părăsind atelierul după numai câteva luni, și-a justificat plecarea spunând: "Nimic nu se poate înălța la umbra marilor arbori!"

Biografie

Auguste Rodin s-a născut într-o familie modestă din Paris, tatăl lui era funcționar la poliție. În 1853, la vârsta de 14 ani, este admis la École Spéciale de Dessin et de Mathématiques ("Școala specială de desen și matematică"), urmând cursurile desenatorului Horace Lecoq de Boisbaudran și ale pictoruluiStéphane Belloc. Între anii 1854-1857 studiază la Școala de Arte decorative (École des Arts décoratifs), dar este respins de trei ori în cursul acestor ani în încercarea de a fi admis la École des Beaux-Arts. Urmează în acest timp cursuri de literatură și istorie la Collège de France. În 1862 intră în ordinul monahal "Pères du Saint-Sacrement", este însă încurajat de superiorul ordinului șă-și continuie cariera artistică. Debutează cu portrete și desene, realizate sub îndrumarea lui Jean-Baptiste Carpeaux, după care, în anul 1864, începe să lucreze în atelierul sculptorului Albert Carrier-Belleuse, reprezentant al stilului denumit "seconde Empire", realizând decorații murale, modele de ornamente și vase la manufacturile de porțelan din Sèvres. În acest an o întâlnește pe Rose Beuret, o lucrătoare croitoreasă în vârstă de 20 de ani, care îi va servi ca model și devine tovarășa lui de viață. În 1866 se naște primul lor copil, Auguste-Eugène Beuret. Împreună cu Carrier-Belleuse, pleacă în 1870 la Bruxelles, cu care va colabora până în 1872, după care se despart și Rodin se asociază prin contract cu sculptorul belgian Antoine-Joseph Van Rasbourgh, cu care realizează decorarea unor edificii publice din Bruxelles (clădirea Bursei, palatul Academiei) și case particulare.

Pictează singur o serie de peisaje din pădurea Soignes și trimite litografii destinate jurnalului satiric Le Petit Comique. Urmează o perioadă de călătorii de studii în Italia (1875-1876), la Florența și la Roma, pentru a "descoperi secretele lui Michelangelo" și un turneu al catedralelor gotice din centrulFranței (1877). Expune în acest an, la "Cercul artistic și literar" din Bruxelles și apoi la "Salonul artiștilor francezi" din Paris, sculptura Âge d'arain("Vârsta de bronz"), care provoacă scandal, fiind acuzat de a fi făcut un mulaj după natură. Între anii 1879-1882 lucrează la manufacturile din Sèvres, iar în 1880 își deschide un atelier propriu la depozitul de marmoră din Paris, 182, rue de l'Université, pe care îl va păstra până la sfârșitul vieții.

Statul francez îi cumpără sculptura "Vârsta de bronz" și îi comandă (1880) un portal pentru viitorul muzeu de Arte Decorative. Rodin alege tema infernului din opera lui Dante, opera, La Porte d'Enfer - un ansamblu de figuri dispuse aparent haotic, ca analogie vizuală a decăderii morale la sfârșit de secol - rămâne însă neterminată. Reușește să vândă statului proiectul de statuie a "Sfântului Ioan Botezătorul" și pleacă la Londra pentru a învăța tehnica gravurii în atelierul lui Alphonse Legros. În 1883 o întâlnește pe viitoarea sculptoriță Camille Claudel, atunci în vârstă de 19 ani, care devine elava și amanta lui.

Municipalitatea din Calais îi comandă un monument pentru comemorarea lui Eustache de Saint Pierre (1287-1371), cetățean al orașului Calais, celebru prin devotamentul arătat concetățenilor săi cu ocazia predării orașului regelui englez Eduard III (1347). Acest grup statuar, Les Bourgeois de Calais("Burghezii din Calais") este inaugurat în 1895 în prezența lui Rodin. O replică a monumentului se găsește în curtea Muzeului Rodin din Paris. Între timp execută figurile lui "Adam", a "Evei" și a "Gânditorului" (Le Penseur). Anul 1886 este marcat de executarea comenzilor pentru monumentele lui Vicuna Mackenna și al generalului Lynch în Santiago de Chile și de primirea comenzii pentru compoziția "Sărutul" (Le baiser), destinată Expoziției Universale din Paris (1889). În 1887 ilustrează voumul de poezii Les Fleurs du Mal ale lui Charles Beaudelaire pentru editura Gallimard.

Devenit membru fondator al "Societății naționale de Arte Frumoase" (Société nationale des Beaux-Arts), Rodin obține în 1889 comanda executării unei statui a lu Victor Hugo pentru Panthéon-ul din Paris, dar pentru că sculptorul se decide să-l înfățișeze pe poet gol și înconjurat de muze, proiectul îi este respins. O statuie a pictorului Claude Lorrain (1600-1682) va fi inaugurată în 1892 la Nancy. În 1891, La Société des Gens de Lettres îi comandă executarea unui monument al lui Honoré de Balzac.

Rodin devine în 1893 președinte al secției de sculptură la Société Nationale des Beaux-Arts, ca succesor al lui Jules Dalou. Își schimbă domiciliul la Meudon-la-Fôret, unde va fi vizitat de tineri literați și artiști, printre care Antoine Bourdelle, care îi devine elev. La Giverny, reședința lui Claude Monet din apropierea Parisului, îl întâlnește pe Paul Cézanne. În 1898 intervine ruptura cu Camille Claudel, fapt care va avea repercusiuni negative în dezvoltarea ulterioară a talentatei artiste. Anul 1899 este marcat de organizarea primelor mari expoziții retrospective la Bruxelles, apoi la Rotterdam, Amsterdam și la Haga. Cu ocazia Expoziției Universale din 1900, se inaugurează "Pavilionul Rodin", în place de l'Alma din Paris, unde se expun 171 opere ale artistului, printre care pentru prima dată și "Poarta Infernului", deși nedesăvârșită. Pavilonul va fi demontat și reconstruit la Meudon în anul următor.

În anii 1905-1906, poetul austriac Rainer Maria Rilke lucrează ca secretar particular al lui Rodin. În 1904 devine amantul ducesei de Choiseul, legătură care va dura până în 1912. Pictorița și femeia de litere britanică Gwendolen Mary John va fi deasemenea amanta artistului în 1904 și îi va servi ca model pentru sculptura Muse Whistler.

În anul 1907, Rodin se instalează în Hôtel Biron din Paris, care în anul următor va deveni "Muzeul Rodin". În 1911, participă la "Expoziția Regală de Arte" din Berlin. Primește din partea statului francez comanda pentru executatea unui bust al lui Puvis de Chavanne pentruPanthéon. Compoziția "Burghezii din Calais" este cumpărată de statul englez și va fi instalată în grădinile Westminster din Londra, în fața Parlamentului. În Metropolitan Museum din New York se inaugurează (1912) o sală consacrată lui Auguste Rodin. În 1914 îi apare monografia Les Cathédrales de France, care cuprinde studiile sale asupra stilului gotic în arhitectură.

Auguste Rodin se îmbolnăvește grav în anul 1916. Donează o mare parte din colecțiile sale statului francez. La 29 ianuarie 1917 se căsătorește la Meudon cu Rose Beuret. Rose decedează pe 14 februarie; Auguste Rodin se stinge din viață pe 17 noiembrie. Amândoi sunt înmormântați în cimitirul din Meudon.

La 4 august 1919 "Muzeul Rodin" din Paris își deschide porțile pentru accesul publicului.

Caracterizarea operei
Într-o epocă în care interesul pentru mișcare, pentru instantaneu, pentru înregistrarea fidelă a senzațiilor de spectacolul realități a dus la apariția picturii impresioniste, Rodin și-a propus să revoluționeze limbajul sculpturii, făcându-l capabil să expună adevărul uman dincolo de clișeele academiste. Există o filiație directă între Rodin și Michelangelo, a cărui operă o studiase la Florențași Roma, și cu arhitectura catedralelor gotice. Principiul dinamic se referă la ceea ce el a numit "iluzia vieții", adică verosimilitatea creației ("Omul care merge", 1877; "Gânditorul", 1880; "Eva după păcat", 1881).

De la lucrări în care prim-planul reprezentării este consacrat tinereții senine ("Primăvara eternă", 1884; "Danaidă", 1885; "Sărutul", 1886), artistul trece la compoziții dominate de dramatism, de tensiuni interioare ("Durere", 1885; "Cele trei umbre", 1881-86; "Fiul risipitor", 1888). O sinteză a sculpturilor sale o reprezintă "Poarta Infernului", amplă compoziție la care, începând din 1880, va reveni în tot cursul vieții.

Grupul statuar "Burghezii din Calais" (1884-1886) este un instantaneu surprinzător prin forța cu care ne comunică starea de spirit a personajelor. Dirijate parcă de un subtil regizor, privirile lor sunt îndreptate divergent, încorporând spațiul din jur și izolându-se în același timp în propriul destin.

Galerie de lucrari

Feodor Mihailovici Dostoievski

Feodor Mihailovici Dostoievski (Фёдор Миха́йлович Достое́вский, Dostievsky n. 30 octombrie 1821 (S.N. 11 noiembrie) – d. 28 ianuarie 1881 (S.N. 9 februarie), St. Petersburg, Rusia) a fost unul din cei mai importanți scriitori ruși, ale cărui opere au avut un efect profund și de durată asupra ficțiunii din secolul al XX-lea. Adesea prezentând personaje aflate în stări de conștiință extreme sau fracturate, operele sale demonstrează un talent extraordinar pentru pătrunderea psihologiei umane și analiza politicii sociale și spirituale a societății din Rusia epocii sale. Multe dintre operele sale au fost profetice și el a fost un precursor al unor idei moderne. Se spune despre el că este părinteleexistențialismului, în special în Însemnări din subterană, volum descris de Walter Kaufmann drept „cea mai bună uvertură pentru existențialism scrisă vreodată”.

Spitalul in care s-a nascut Dostoievski

Este unul dintre cei mai importanți autori din literatura universală, a cărui operă este o strălucită replică literară și filosofică la criza socială și spirituală a vremii sale, zugrăvind ciocniri polifonice între personaje originale și paradoxale, aflate într-o permanentă și pasionantă căutare a armoniei sociale și umane, marcate de un profund psihologism și tragism.         Cărțile sale sunt traduse și comentate în întreaga lume, după ele s-au realizat numeroase spectacole de teatru și filme celebre.

Biografie

Feodor a fost cel de-al doilea copil dintre cei șapte ai lui Mihail si Mariei Dostoievski. Imediat după ce mama sa a murit de tuberculoză în 1837, el și fratele său Mihail au fost trimiși la Academia Tehnică Militară din Sankt Petersburg. Tatăl lor, un chirurg militar în retragere, care a lucrat la Spitalul pentru săraci Mariinsky (Sfânta Maria) din Moscova, a murit în 1839. Deși nu este sigur, se pare că ar fi fost ucis de un servitor care i-a turnat vodcă pe gât până la sufocarea sa. Alte surse susțin că acesta a fost de fapt omorât de către proprii lui iobagi înfuriați. Indiferent de ce s-a întâmplat cu adevărat, Sigmund Freud s-a ocupat de acest episod în articolul său Dostoievski și paricidul (1928).

Dostoievski debutează în 1846 cu nuvela Oameni sărmani, asta după ce-și exersase un timp mâna cu traduceri din Balzac. Cel mai mare critic al vremii, Belinski, se declară uluit de creație și îi prevăde deja un viitor de mare scriitor. Deși inițial aflat în grațiile lumii literare care l-a făcut rapid o celebritate, marea lui timiditate și vanitate îl vor îndeparta de cercul literaților din jurul lui Belinski; dintotdeauna predispus la boala nervoasă, scriitorul va suferi de depresie.

Dostoievski a fost arestat și închis în 1849 pentru activități antistatale împotriva țarului Nicolae I. Pe 16 noiembrie din aceluiași an, a fost condamnat la moarte pentru legăturile cu un grup de intelectuali liberali, din Cercul Petrașevski.

În plan biografic, momentul crucial al vieții lui Dostoievski l-a reprezentat anul 1849, când a fost arestat și condamnat la moarte pentru participarea la întrunirile unui cerc de tineri fourieriști (condus de Mihail Petrașevski), în cadrul cărora se purtau discuții subversive. Împreună cu ceilalti deținuți, a fost transportat în piața unde aveau loc execuțiile și trecut prin toată procedura de anunțare a condamnării la moarte prin împușcare, oferirea ultimelor sacramente de către un preot inclusiv. Doar în ultimul moment posibil, puștile călăilor sunt coborâte și un trimis le anunță condamnaților vestea că țarul le-a comutat pedeapsa în 4 ani de munca silnică plus serviciu militar pe viață. Gary Saul Morson relatează (în Enciclopedia Britannica) că în urma acestui tratament inuman, din cei 3 condamnați care au trecut prin supliciul execuției simulate, “unul a înnebunit pe loc în mod permanent, iar celălalt a scris Crimă și Pedeapsă”. După patru ani în katorga, urmați de alți cinci de serviciu militar obligatoriu, revine la Petersburg și își reia activitatea literară. Până în momentul arestului fusese plasat de critică în umbra lui Gogol.                                                                                                                           Incidenta crizelor de epilepsie, la care era predispus, a crescut in aceasta perioadă. La eliberarea din închisoare în 1854, i s-a oferit șansa să devină soldat pentru restul pedepsei, în Regimentul siberian. Dostoievski și-a petrecut cinci ani din viață aici, întâi a fost caporal, apoi a devenit locotenent la al șaptelea batalion din acest regiment, staționat lângă fortul Semipalatinsk din Kazahstan.

A fost o experiență care i-a schimbat și părerile ideologice, astfel Dostoevski a abandonat ideile liberale și a devenit conservator și extrem de religios. S-a împrietenit cu un alt conservator, Constantin Pobedonosțev. A avut o legătură și mai apoi s-a căsătorit cu Maria Dmitrievna Isaeva, văduva tuberculosă a unui cunoscut din Siberia; aceasta va asista din chiar luna lor de miere la una din crizele de epilepsie ale scriitorului.

În 1860, s-a întors la St. Petersburg, unde a scos o serie de gazete literare alături de fratele sau mai mare, Mihail, dar fără mare succes. In 1864 soția sa moare, eveniment care îl va afecta puternic, iar la scurt timp își pierde și fratele, care îi era foarte drag. Cum financiar, Dostoievski nu avea economii și cu toate străduințele sale nu întrevedea vreo sursă de venit, scriitorul cade într-o depresie accentuată și începe să joace jocuri de noroc de pe urma cărora acumulează datorii uriașe.

Statuia din Omsk

A suferit de patima jocului și de pe urma efectelor acesteia. Se pare ca romanul Crimă și pedeapsă cel mai cunoscut roman al scriitorului, a fost grabnic finalizat pentru a-l da spre publicare, fapt ce i-ar fi adus un avans în bani de la editură. Dostoievski a scris în același timp și nuvela Jucătorul pentru a-i satisface pretențiile editorului sau Stellovski care, potrivit contractului, dacă nu primea o operă nouă ar fi intrat în posesia drepturilor de autor a tuturor operelor dostoievskiene.

Pentru a se sustrage obligațiilor față de creditori și căutând noi cazinouri, Dostoievski călătorește în Occident. Aici încearcă să reia legătura cu Apollinaria (Polina) Suslova o studentă cu care avusese o relație cu câțiva ani în urmă, însă aceasta declină cererea în căsătorie. Astfel Dostoievski se căsătoreste în 1867 cu Anna Snitkina, o femeie de doar 20 de ani, de profesie stenografă. În această perioadă scrie cele mai importante opere ale sale. Din 1873 până în 1881 și-a răzbunat insuccesele din domeniul jurnalistic și a editat un lunar cu povestiri, schițe și articole despre evenimente curente, Jurnalul scriitorului. Ziarul a avut un succes fenomenal, deși estetic vorbind n-a reușit în aceeași măsură, asta cel puțin din momentul în care scriitorul s-a lăsat purtat pe tărâm politic, exprimânu-și în jurnal idei din ce în ce mai extreme: inițial Dostoievski se arată convins că Europa Occidentală e pe punctul de a se prăbuși, iar în siajul acestei căderi istorice, Rusia și Biserica Ortodoxă Rusă vor crea Împărăția lui Dumnezeu pe pământ, împlinind astfel profețiile din Apocalipsă (Noul Testament); mai târziu, tot în jurnal, Dostoievski va atinge punctul minim al decăderii morale cu o serie de articole antisemite. Din păcate aceste poziții antisemite, în timp, nu vor rămâne simple opinii literare sau jurnalistice, căci ele vor deveni rapid referințe ale antisemitismului de stat în perioada țaristă, așa cum s-a întâmplat, de exemplu, în cazul procesului lui M. M. Beilis, unde procurorul șef O. Iu. Vipper îl va invoca pe Dostoievski însuși ca autoritate morală când vorbea, în numele poporului, despre “jidanii care ar distruge Rusia”^[7]. De altfel, secțiunile 1, 2 și 3 ale capitolului 2 din Jurnalul de Scriitor din Martie 1877, al lui Dostoievski, vor reprezenta monedă forte in culegerile de literatură antisemită în Rusia, alături de “Protocoalele Înțelepților Sionului”, “Testamentul politic” (Mein Kampf) al lui Adolf Hitler și “Evreimea Internațională” a lui Henry Ford. Nu degeaba istoricul Ronald Hingley spunea că “idealizarea războiului, această bolboroseală despre destinul măreț al unui popor, afirmarea unor proiecte teritoriale grandioase combinate cu profesii pașnice, și mai mult decât orice stilul exaltat, isteric și uneori nearmonios ale prozei, toate acestea sunt trăsături care unesc Jurnalul unui Scriitor al lui Dostoievski de Mein Kampf-ul lui Adolf Hitler”.

În 1877 Dostoievski tine un discurs de evocare la înmormântarea prietenului său, poetul Nekrasov, provocând mari controverse. Trei ani mai târziu, cu puțin timp înaintea morții sale, ține o faimoasă cuvântare despre Pușkin la dezvelirea monumentului acestuia din urmă din Moscova.

În ultimii ani de viață, Feodor Dostoievski a trăit în stațiunea Staraia Russa, care era mai aproape de Sankt Petersburg. Moare pe 28 ianuarie (stil vechi) 1881 și este îngropat in cimitirul Tihvin lângă Mânăstirea Alexandr Nevski, Sankt Petersburg.

Manastirea Aleksandr Nevski-mormantul

Opere si in influenta lor
Influența lui Dostoievski a fost uriașă, practic nu există romancier important din secolul al XX-lea, de la Herman Hesse la Marcel Proust, William Faulkner, Albert Camus, Franz Kafka, Henry Miller, Yukio Mishima, Gabriel García Márquez,Vladimir Nabokov, Henry James, Joseph Conrad si chiar D.H. Lawrence, asupra căruia Dostoievski să nu-și fi exercitat influența. La noi, romanele lui Mircea Eliade (Huliganii) sau Nicolae Breban(Animale bolnave) poartă și ele urma aceleiași influențe. Romancierul american Ernest Hemingway l-a citat pe Dostoievski drept sursă de influență majoră în autobiografia sa.

În mod esențial un scriitor mitic (în această privință a fost comparat cu Herman Melville), Dostoevski a creat un opus de opere de o imensă putere hipnotică, având următoarele trăsături: scene dramatizate (conclavuri) în care personajele, într-o atmosferă fierbinte sau scandaloasă, se angajează în dialoguri socratice à la Russe; căutarea lui Dumnezeu, problema Răului și suferințele celor inocenți. Tipologia personajelor sale e una extrem de simplă: creștini umili (prințul Mîșkin, Sonia Marmeladova, Alioșa Karamazov), nihiliști autodistructivi (Svidrigailov, Smerdiakov, Stavrogin), cinici (Feodor Karamazov), intelectuali rebeli (Raskolnikov, Ivan Karamazov); personajele sale acționează sub impulsul unor idei și nu al unor instincte, deși, în anumite cazuri, și acestea pot juca un rol semnificativ.

Romanele lui Dostoievski sunt comprimate în timp (acțiunea durează doar câteva zile) și acest procedeu îl ajută pe autor să scape de una din trăsăturile importante ale prozei realiste, de coroziunea vieții umane în timp. Personajele sale sunt de fapt niște traduceri ale unor idei spirituale și ies din acest motiv în afara timpului, sunt atemporale. Alte teme care reapar obsedant sunt: suicidul, mândria rănită, colapsul valorilor familiei, regenerarea spirituală cu ajutorul suferinței (cel mai important motiv), respingerea culturii vestice și afirmarea valorilor ortodoxiei ruse și țarismului. Criticii literari ruși, cum ar fi Mihail Bahtin, au caracterizat opera sa drept 'polifonică': spre deosebire de alți romancieri, Dostoievski nu este interesat de o 'unică viziune', el prezintă situația sub forma unei suite de unghiuri foarte diferite și din acest motiv romanele sale devin extrem de dramatice; sunt romane de idei, în care punctele de vedere conflictuale și personajele se dezvoltă adesea într-un crescendo insuportabil.

Este o opinie comună a criticilor literari că, alături de operele unor Dante Alighieri, William Shakespeare, Miguel de Cervantes, Victor Hugo și ale altor câțiva mari scriitori, romanele, povestirile și nuvelele lui Dostoievski se înscriu în Canonul european și au influențat în mod decisiv existențialismul și expresionismul, ca să dăm doar două exemple.