Stone The Crows - Freedom Road

Wolfgang Amadeus Mozart

Wolfgang Amadeus Mozart (născut Johannes Chrysostomus Wolfgangus Teophilus Mozart) s-a născut la 27 ianuarie 1756 la Salzburg, pe atunci capitala unui principat-arhiepiscopat (germ. Fürstbistum) ce făcea parte din Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană (după 1804 devenit Imperiul Austriac). Tatăl lui, Leopold Mozart, era un talentat violonist în orchestra de la curtea prințului arhiepiscop din Salzburg, și era apreciat pentru aptitudinile sale pedagogice. În registrul de botez, Mozart a fost înregistrat cu numele: Johannes Chrysostomus Wolfgangus Theophilus. Mai târziu, în Italia, și-a luat numele de "Amadeus", traducerea latină a lui „Theophilus” („Iubitorul de Dumnezeu”).

Încă de mic copil, Wolfgang dă dovada geniului său muzical. La vârsta de 5 ani, înainte de a ști să scrie, compune câteva piese pentru pian, transcrise imediat de tatăl său. În ianuarie 1762, Leopold Mozart obține de la arhiepiscopul Schrattenbach un concediu de trei săptămâni, pentru "a arăta lumii acest miracol". Acest turneu va dura 9 ani! Prima apariție are loc la München, unde Wolfgang execută muzică la clavecin în fața prințului elector de Bavaria, după care familia Mozart pleacă la Viena, tânărul Wolfgang concertând în fața familiei imperiale. Urmează un lung turneu european: Augsburg, Aachen, Bruxelles, Paris și Versailles. Rămâne un an la Londra, apoi se întoarce în Austria, trecând prin Franța, Elveția și Bavaria. Între decembrie 1769 și martie 1771 întreprinde un lung turneu în Italia: Verona, Milano, Florența,Roma și Napoli au fost principalele stațiuni de concerte. Peste tot publicul era fascinat de talentul acestui copil precoce, între timp devenit adolescent.

Familia Mozart revine la Salzburg la 15 decembrie 1771. Wolfgang împlinește 16 ani și pleacă pentru câteva luni la Bologna, unde studiază cu Giovanni Battista Martini (1706-1784), renumit pedagog în arta compoziției. La întoarcere este angajat ca maestru de concert (Konzertmeister) de către noul arhiepiscop din Salzburg, contele Colloredo, cu un salariu de 150 de guldeni pe an, ceea ce constituia o sumă apreciabilă. În această funcție rămîne timp de șase ani, deși relațiile cu noul arhiepiscop nu sunt din cele mai bune, acesta tratându-l de servitor și interzicându-i să părăsească orașul Salzburg. Nemaiputând suporta umilințele, Wolfgang își dă demisia în 1777 și pleacă, însoțit de mama sa, la München, unde solicită un angajament la curtea prințului elector Maximilian III. Acesta însă îl refuză. După o altă tentativă nereușită la Mannheim, se hotărăște să-și încerce soarta la Paris, unde - în timpul turneului din 1763 - avusese mult succes. Publicul parisian nu-și mai amintea însă de copilul minune de atunci și Mozart se lovește de multe greutăți. La toate acestea se adaugă moartea mamei, care îl însoțise peste tot. Starea lui morală se ameliorează cu greu, compozițiile sale încep să fie apreciate la curtile domnesti. Lipsurile materiale îl constrâng totuși să părăsească Parisul și iată-l la 15 ianuarie 1779 din nou la Salzburg, unde rămâne doi ani. Între timp compune opera Idomeneo, cu care înregistrează un mare succes. Se decide totuși în 1781 să plece la Viena, capitala imperiului.

Viena era în acea epocă capitala mondială a muzicii clasice. Mozart se simte în sfârșit independent și își creează un cerc de relații, conștient de faptul de a fi un virtuoz fără egal al pianului. Înregistrează primul mare succes cu opera Răpirea din serai, fiind felicitat de însuși împăratul Iosif II cu cuvintele: o muzică prea frumoasă pentru urechile noastre. Mozart dă numeroase concerte publice și private, executând din propriile compoziții, improvizează spontan pe teme date, aplauzele nu contenesc, publicul este în extaz. Redescoperă operele lui Bach și Händel, pe care le face cunoscute publicului vienez.

La 4 august1782 se căsătorește cu Constanze Weber. La 1785 este vizitat de tatăl său, Leopold, care - până atunci foarte reticent - constată cu satisfacție reușita lui Wolfgang. Este încântat să audă din gura lui Joseph Haydn: "Fiul Dumneavoastră este cel mai mare compozitor pe care l-am cunoscut". La sfârșitul unui concert în Burgtheater, după interpretarea concertului nr. 20 pentru pian, împăratul Iosif - prezent în sală - se ridică în picioare agitându-și pălăria și strigând "Bravo Mozart !". În această perioadă Mozart compune într-un ritm neobișnuit, lucrează cu obstinație la splendidele cvartete dedicate lui Haydn și la opera Nunta lui Figaro, după o piesă a lui Beaumarchais, operă revoluționară, ca muzică și conținut istoric, reușind să depășească dificultățile din partea nobilimii.

În timp ce Mozart termină compoziția operei Don Giovanni, tatăl său se îmbolnăvește și moare la 28 mai 1787. Leopold a jucat un rol important în educația muzicală a fiului său, instruindu-l încă din copilărie și contribuind astfel la dezvoltarea geniului muzical al lui Mozart. Între 1784 și 1786, Mozart realizează în medie o compoziție la fiecare două săptămâni, cele mai multe adevărate capodopere. Premiera operei Don Giovanni are loc la Praga și este primită de public cu entuziasm. Urmează opera Così fan tutte, reprezentată cu mai puțin succes. Mozart pierde treptat din popularitate, între timp murise și protectorul său, împăratul Iosif II, cel care îl numise "compozitor al curții imperiale".

În martie 1790 dă ultimul său concert public, interpretând concertul pentru pian KV595. Compune încă opera Flautul fermecat, cu care obține un succes enorm. Începând din luna noiembrie 1791, sănătatea lui Mozart se degradează însă progresiv. Se pare că suferea de o febră reumatismală recurentă cu insuficiență renală.

Cauza decesului nu este clară. Diagnosticul medicului constatator era: hitziges Frieselfieber („febră cu eczemă”). Alte cauze pomenite erau:febră reumatică (infecție streptococică), sifilis, trichineloză, Purpura Schönlein-Henoch („hiperemie generalizată”),congestie renală, insuficiență cardiacă și venisecție. Probabil cauza morții lui Mozart trebuie căutată într-o boală contractată în timpul copilăriei lui. Medicina modernă tinde spre o infecție cu streptococi, care nu a fost tratată în mod adecvat, și ca urmare s-a produs o insuficiență cardiacă și care a antrenat și afectarea altor organe.
Speculațiile nu au lipsit, suspectându-se o otrăvire pusă la cale de rivalii lui, cum ar fi fost Antonio Salieri. Versiunea a devenit celebră și datorită filmului lui Milos Forman, Amadeus, care a câștigat nu mai puțin de 8 Premii Oscar.  La 4 decembrie starea lui se ameliorează trecător, mai lucrează la compoziția Requiem-lui, pe care însă nu va reuși să-l termine. Există mărturii că Requiemul a fost comandat compozitorului de o persoană necunoscută, care i-a venit în vizită fiind îmbrăcată în straie de culoare neagră. Persoana a fost mai tîrziu identificată. Acesta era un slujitor al unui conte vestit. Contele, pe numele Welsegg, avea intenția de a se interpreta Requiem-ul compus de Mozart cu ocazia încetării din viață a soției sale, reclamând creația drept o compoziție proprie. Despre această întîmplare Mozart nu a mai aflat. El era convins că muzica și-o scrie pentru propria sa moarte. În ziua de 5 decembrie 1791, viața scurtă a lui Wolfgang Amadeus Mozart se stinge pentru totdeauna. Avea numai 35 de ani. După un scurt serviciu divin la catedrala Sfântul Ștefan („Stefansdom”) din Viena, trupul neînsuflețit al lui Mozart este dus fără un cortegiu de însoțitori (cu toate că a avut parte de un succes imens în timpul vieții, datorită vremii nefavorabile, foarte puține persoane ce l-au cunoscut pe Mozart au însoțit cortegiul), la cimitirul Sankt Marx. Mottoul lui a fost " Mă simt cuprins de muzică. Muzica este in mine".

În scurta sa viață, Wolfgang Amadeus Mozart a compus un număr enorm de opere muzicale, cele mai multe neegalate în frumusețe sau profunzime. În 1862 Ludwig von Köchel a clasificat și catalogat compozițiile lui Mozart, fiind numerotate cu mențiunea KV (Köchel-Verzeichnis = catalogul Köchel). Ultima sa creație, Requiem-ul, are numărul 626.

Mozart a fost autorul a 41 de simfonii, printre care sunt de menționat Simfonia nr. 35 Haffner, nr. 36 Linz, nr. 40 și nr. 41 Jupiter.

A compus 27 concerte pentru pian și orchestră, 7 concerte pentru vioară și orchestră, concerte pentru clarinet, pentru harpă și flaut, pentru corn și orchestră, 2 simfonii concertante, divertismente, serenade.

În domeniul muzicii de cameră sunt de menționat cele 6 cvartete pentru coarde dedicate lui Haydn, sonate pentru pian, sonate pentru vioară și pian, trios pentru vioară, violoncel și pian, cvartete pentru instrumente de suflat, sextetul O glumă muzicală etc.

Pasionat de operă, a compus 17 opere, dintre care cele mai cunoscute, jucate și astăzi pe scenele tuturor teatrelor de operă din lume, sunt: Răpirea din Serai, Nunta lui Figaro, Don Giovanni,Cosi fan tutte, Flautul fermecat.

A mai compus 19 mise, cantate, motete pentru soprană și orchestră, oratoriul "Die Schuldigkeit des ersten Gebots" și, în fine, "Requiem"-ul în re minor.

„Geniul său excepțional îl situează mai presus de oricare maestru, în toate domeniile artei și în toate timpurile”.
Richard Wagner

The Beatles - Beatles '65 (Full album 1964)

“Beatles '65” is the Beatles' fifth album issued by Capitol Records, and their seventh American album. It was issued in December 1964. The LP was also issued in Germany on the Odeon label.
“Beatles '65” includes eight of the fourteen songs from “Beatles for Sale”.  It also includes "I'll Be Back" from the UK “A Hard Day's Night” album and both sides of the single "I Feel Fine"/"She's a Woman". These latter two songs were issued in "duophonic" stereo and included added reverb by Capitol Records' executive Dave Dexter, Jr. to cover up the use of the mono mixes sent from England. Two of the three songs written by Carl Perkins and recorded by the Beatles appear on this album. In the United States, “Beatles '65” jumped from number 98 straight to number 1, making the biggest jump to the top position in the history of the Billboard album charts up to that time. It remained at number 1 for nine straight weeks from 9 January 1965.

“Beatles ‘65” este al cincilea album Beatles de la Capitol Records si al saptelea lor album american. A fost lansat in decembrie 1964. LP-ul a fost lansat de asemenea in Germania la marca Odeon.
“Beatles ‘65” include opt dintre cele 14 piese de pe “Beatles for Sale”. Include si “I’ll Be Back” de pe varianta britanica a albumului “A Hard Day’s Night” si ambele fete de la single-ul “I Feel Fine”/”She’s a Woman”. Aceste ultime doua cantece au fost lansate in “duofonic” stereo si include si reverb-ul lucrat de catre executivul Dave Dexter de la Capitol Records pentru a acoperi folosirea mixarilor mono trimise din Anglia. Doua dintre cele trei cantece compuse de Carl Perkins si inregistrate de Beatles apar pe acest album. In Statele Unite “Beatles ‘65” a sarit de pe locul 98 direct pe locul 1, facand cel mai mare salt catre pozitia de top in istoria de la clasamentele albumelor de la Bilboard la acel timp. A ramas nr.1 timp de 9 saptamani consecutive incepand cu 9 ianuarie 1965.

List of tracks

Side 1

1.       "No Reply"                                                                   2:15

2.       "I'm a Loser"                                                                2:31

3.       "Baby's in Black"                                                        2:02

4.       "Rock and Roll Music" (Chuck Berry)                       2:32

5.       "I'll Follow the Sun"                                                    1:46

6.       "Mr. Moonlight" (Roy Lee Johnson)                          2:35

Side 2

1.       "Honey Don't" (Carl Perkins)                                        2:56

2.       "I'll Be Back"                                                                  2:22

3.       "She's a Woman"                                                           2:57

4.       "I Feel Fine"                                                                    2:20

5.       "Everybody's Trying to Be My Baby" (Carl Perkins)  2:24

Personnel

The Beatles

John Lennon – rhythm guitar, harmonica (on "I'm a Loser"), vocals, lead guitar (on "I Feel Fine"), tambourine (on "Everybody's Trying to Be My Baby")

Paul McCartney – bass guitar, vocals, piano (on "She's a Woman"), Hammond organ (on "Mr. Moonlight")

George Harrison – lead guitar, backing vocals, lead vocals (on "Everybody's Trying to Be My Baby"), African drum (on "Mr. Moonlight")

Ringo Starr – drums, percussion, lead vocals (on "Honey Don't")

Production

George Martin – producer, piano (on "No Reply" and "Rock and Roll Music")

Unirea Principatelor Române: Omagiu Cocuței Vogoride, femeia care a pus Țara înaintea căsniciei și a făcut posibilă Unirea de la 1859

Data de 24 ianuarie 1859, Ziua Unirii Principatelor Române, este asociată îndeobște cu Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Ion C. Brătianu și alți bărbați de stat ai Țării.
Mai puține lucruri se știu despre rolul foarte însemnat al femeilor în realizarea Unirii „mici”, așa cum mai este cunoscută în popor.
Despre rolul femeilor în „Partida Națională” a lui Ion Brătianu, istoricul Alex Mihai Stoenescu notează în monumentala sa operă, „Istoria Loviturilor de stat în România”, volumul 1 :

„Primii „agenti" ai săi - în absenta tuturor revoluționarilor munteni, aflați încă în exil - au fost femei. El a știut să folosească din plin farmecul, curajul și devotamentul femeilor din familia Golescu, ale Luxiței Florescu - iubita lui Nicolae Bălcescu -, ale celebrei Elena Ghica - cunoscută și cu numele romantic Dora d'Istria, una din primele agente de informații românesti în mediul rusesc —, ale Catrinei Despot - căsătorită cu reprezentantul Franței în comisia de alegeri, Georges Serrurie, pe care l-a făcut rapid și unionist și român -, ale actriței de 16 ani Frosa Sarandy din trupa lui Millo, care întrerupea spectacolele de teatru pentru a transmite mesajele electorale trimise de Brătianu.
Ar trebui să se scrie măcar o carte despre rolul important jucat de românce în Unirea din 1859, din care nu va putea lipsi Cocuta Vogoride, una din numeroasele iubite ale viitorului domn, care a pus la dispoziția unioniștilor scrisorile secrete ale soțului sau, caimacamul Vogoride, în august 1857, gest ce a schimbat probabil destinul României”.Ecaterina (Cocuța) Vogoride era fiica poetului Costache Conachi și era căsătorită, așa cum menționează și istoricul mai sus, cu Nicolae Vogoride, cel învestit  de  turci în demnitatea  de caimacan (locțiitor  de  domnitor) al Moldovei. Iată ce povestește scriitorul Vasile Ghica:

„La conferința de  pace de  la  Paris, ce a urmat războiului Crimeii (1856), cele  șapte Puteri garante,  divizate în privința organizării viitoare a Principatelor Moldova și Țara Românească, a unirii lor și a modernizării prin revizuirea Regulamentelor organice au decis consultarea populației prin alegerea unor divanuri ad-hoc. Deciziile adunărilor ad-hoc privind unirea Principatelor  urmau să fie examinate de Puterile garante într-o nouă conferință la Paris și consemnate într-o Convenție. În fiecare dintre cele două Principate se înfruntau partizanii unirii lor cu separatiștii.  

Nicolae Vogoride, caimacamul Moldovei (locțiitor al domnului) a falsificat, în  mod brutal, rezultatul testului  din 19 iulie 1857.  Victoria separatiștilor în Moldova anula șansele ca Puterile garante să decidă unirea Principatelor. De aceea, unioniștii moldoveni s-au străduit să demaște falsurile, să obțină anularea alegerilor și desfășurarea unor alegeri corecte. Demersurile insistente ale unioniștilor  au  rămas  fără  rezultat. Lipseau dovezile  certe de falsificare a alegerilor. Asta până  când, cu  prilejul unei  descinderi la Iași, Cocuța găsește în  seiful soțului niște  scrisori compromițătoare, venite  de  la  Înalta  Poartă  și de  la  ambasadorul  Turciei    la Londra. În  primele mesaje, Vogoride  era  sfătuit  cum  să-i  obstrucționeze  pe  unioniști; în  următoarele,  era  felicitat pentru "performanțele” obținute. Dovezile de imixtiune și trădare  erau  incontestabile. Cocuța  nu  a  ezitat  nicio  clipă. Nu o interesa demnitatea  de  primă  doamnă  a  Moldovei, care  o  aștepta. Chemarea țării  era mai puternică.
Prin  C.Negri, fratele  vitreg  al  Cocuței, și Dimitrie  Rallet,  scrisorile  au ajuns la ambasadorul Franței la București  și  apoi  la  revista "Steaua Dunării” de  la  Bruxelles. Europa a  luat  foc. Înalta Poartă a fost  nevoită, în  cele  din  urmă, să  accepte  repetarea  scrutinului,  sub  stricta  supraveghere a Puterilor  garante. Rezultatele au marcat victoria unioniștilor. Drumul  spre marele  vis al unirii s-a  netezit  instantaneu și a  devenit  realitate pe  24 Ianuarie 1859.  
Cocuța a suportat represaliile soțului. A rămas cu  trei  copii  minori și  cu averea  drastic  dijmuită  de soțul  ei. 
Din  păcate, în  entuziasmul lor  fără  margini, unioniștii  nu  s-au  grăbit  să-i adreseze  eroinei prea  multe  elogii, deși le  merita  cu prisosință. E drept că, în acel moment, sustragerea documentelor soțului nu era o faptă ce putea fi făcută publică, fiind cunoscută de puțini inițiați.Trecerea timpului schimbă datele problemei și permite repunerea eroinei în drepturile ce i se cuvin la recunoștința publică”
În acest moment, există inițiativa ridicării unui bust în memoria marii doamne la Tecuci, proiectul fiind împotmolit unde altundeva decât în hățișul birocratic al statului care s-a ridicat și prin contribuția Cocuței Vogoride.

În veci, pomenirea ei!

Sursa -  Mihai Somanescu, activenews.ro/cultura si istorie

Jimi Hendrix - The Wind Cries Mary

Noi fotografii recuperate, de Vivian Maier

Nu e prima data cand va prezentam fotografiile artistei Vivian Maier – un fotograf incredibil, care insa a cunoscut celebritatea abia la mult timp dupa ce nu mai era in viata. In 2011, o cutie cu peste 10.000 de negative ale pozelor sale a fost descoperita la o licitatie de vechituri din Chicago. De atunci, fotograful street a devenit o prezenta extrem de importanta in istoria artei fotografice. Maier a lucrat timp de patruzeci de ani ca bona, insa si-a gasit de-a lungul tuturor acelor ani timp sa documenteze lumea din jurul ei. Pare sa-si fi purtat aparatul cu ea peste tot pe unde umbla, in mod special pe strazile oraselor, iar atentia ii era adeseori captata de vietile celor saraci si mai putin norocosi. Astazi, opera ei ne parvine ca o capsula istorica a trecutului Statelor Unite, dar si ca o incursiune in imaginatia unei artiste fascinata de lumea din jurul ei.

Sursa - Toxel Magazine

Edouard Manet

Édouard Manet s-a născut la 23 ianuarie 1832 în Paris. Tatăl său, Auguste Manet, fost diplomat, era funcționar ministerial de rang înalt, iar mama, Eugenie Fournier, provenea, de asemenea, dintr-o familie selectă. Manet își începe studiile în 1842 la gimnaziul Rollin. Tatăl său îl consacră carierei juridice, însă unchiul său, Edmond Fournier, îi descoperă talentul artistic și îl sfătuiește să urmeze cursuri speciale de desen în cadrul gimnaziului. În 1848 își încheie studiile, se gândește să se dedice picturii, dar își descoperă și altă vocație: vrea să devină marinar. Nu este însă admis în "Școala Superioară de Marină", de aceea, în decembrie 1848, se îmbarcă la bordul vasului "Havre et Guadeloupe", pe post de cârmaci.Pe vasul care se îndrepta spre Rio de Janeiro desenează mult, pe membrii echipajului și peisaje marine.

Concert in parcul Tuilleries 1862

În iunie 1849, după revenirea la Paris, tatăl său îi recunoaște talentul și îl sfătuiește să se înscrie la "École des Beaux-Arts". Manet însă, în locul metodelor rigide de învățământ ale Academiei, alege școala lui Thomas Couture. În ciuda metodelor liberale de predare ale școlii, Manet are deja ideile sale despre artă, se împotrivește tiparelor obișnuite acceptate până la el, solicită modelelor sale să se îmbrace, le așază în poziții naturale în locul ținutei alese și aranjate. Își desăvârșește tehnica picturală, copiind lucrările maeștrilor în muzeul Louvre. Un interes deosebit îi trezește Tiziano, Rubens, precum și Velázquez. Din pictura franceză, doi artiști sunt considerați înaintașii direcți ai picturii sale: Eugène Delacroix și Gustave Courbet. În1856, părăsește școala lui Couture. Călătorește mult, vizitează de mai multe ori muzeele olandeze, unde admiră în special picturile lui Franz Hals. În Italia, descoperă Veneția și Florența. Copiază tabloul lui Tiziano "Venus din Urbino". Acum se naște în el vestita temă a Olympiei, care va fi pictată zece ani mai târziu. Se întoarce în Franța, trecând prin Germania și Europa Centrală, vizitând muzeele din Praga, Viena, Dresda și München.

Dejunul pe iarba 1863

În 1859, se prezintă pentru prima dată la "Salonul Oficial" - expoziție organizată anual la Paris, unde tablourile sunt selecționate de un juriu select - cu tabloul "Băutorul de absint", o lucrare departe de tradițiile epocii ca temă și tehnică picturală. Cu excepția lui Delacroix, care făcea parte din juriu, trezește sentimente ostile și este refuzat. Doi ani mai târziu, în 1861, tabloul său "Cântărețul spaniol" este selecționat. Vestit pentru eleganța sa, Manet frecventează concerte la modă, cafenele, parcuri. În aceste locuri își găsește inspirația pentru tablourile sale înfățișând viața pariziană. Unei astfel de seri i se datorează tabloul pictat în 1862, "Concert în parcul Tuilleries", în care putem recunoaște prietenii pictorului, printre care și pe Beaudelaire. Tema aleasă de Manet a fost surprinzătoare pentru acele timpuri, asemenea tablouri plein-air nu erau considerate artă adevărată, erau utilizate pentru ilustrarea revistelor și reportajelor. Criticii nu-și ascund dezaprobarea: "Pictura lui Manet supără ochiul, exact în același mod în care muzica falsă supără urechea", scria unul din aceștia. În 1863, trimite trei tablouri pentru Salon, unul dintre ele fiind "Dejunul pe iarbă", sunt și acestea respinse. Le expune atunci în "Salonul independenților", stârnind indignarea criticilor, care îl acuză de prost gust. Manet a acordat la alcătuirea operei "Dejunul pe iarbă" o mare importanță principiilor sale estetice. În primul rând, redă lumina de zi naturală. înfățișează nudul feminin într-o ambianță obișnuită, în contrast cu obiceiul epocii sale, care admitea reprezentarea nudului numai la evocarea temelor din mitologie. Publicul n-a înțeles esența operei, au găsit-o nerușinată și provocatoare. În 1865, se prezintă din nou la Salon, de data aceasta cu "Olympia". Și acest tablou primește o critică aspră și produce un scandal enorm, comentariile răutăcioase îl intitulează "femeie de harem cu burta galbenă". În această operă Manet dorește să-și arate mai expresiv stilul personal. Pictează o femeie concretă, din care vrea să creeze o Venus modernă, senzuală. Talentul pictorului este provocator, se oferă cu o forță care impune respect, de aceea nu este surprinzător că a șocat publicul. Totuși, asupra câtorva pictori tineri tabloul a avut un efect deosebit de mare, Cézanne își exprimă fără rezerve încântarea.

Olympia 1863

De acum încolo, Manet, care a fost atât de frecvent refuzat de Salon, se apropie de o altă grupare de pictori, care vor fi mai târziu impresioniștii. Claude Monet, Edgar Degas și Auguste Renoir admiră sincer talentul creatorului Olympiei. În 1867, pentru a ocoli respingerea care era de așteptat din partea juriului "Expoziției Mondiale din Paris", Manet închiriază un pavilion, unde prezintă cincizeci de tablouri. Deși admirator al noilor creații, Manet n-a participat niciodată la expozițiile impresioniștilor. A preferat să se lupte cu juriul Salonului, și în anii următori se impune și este din ce în ce mai des admis la vernisajele Salonului Oficial, dar își organizează expoziții și în atelierul propriu.

Pe balcon 1868-1869

În septembrie, Manet suferă de reumatism și are durei foarte mari, ceea ce îl împiedică tot mai mult să lucreze. În această epocă realizează naturi statice și acuarele. În 1881 i se acordă Ordinul Legiunii de Onoare. Luptându-se permanent cu boala, Manet mai realizează un tablou de mari dimensiuni, "Bar la Folies-Bergère", primit de data aceasta cu mult entuziasm la Salonul Oficial. După opinia lui Manet, lumina este atât de unitară, încât este suficientă o nuanță, pentru a putea fi pictată. În tabloul "Bar la Folies-Bergère" lămpile electrice au fost pictate cu alb viu. Pictorul are o predilecție deosebită, aproape o brutalitate, de a trece de la culori foarte deschise la cele foarte închise. În opoziție cu impresioniștii, Manet nu folosește întrepătrunderile fine dintre nuanțe care nu pot fi văzute de aproape. După opinia lui, o asemenea elaborare migăloasă a culorilor slăbește caracterul decis al acestora. O bună ilustrare a acestei tehnici este faptul că pictorul a realizat marele candelambru printr-o suprapunere de culori.

Bar la Folies-Bergère, 1881-1882

La 30 aprilie 1883 se stinge din viață la Paris. După moarte sa, s-au făcut toate demersurile pentru ca Olympia să fie expusă în muzeul Louvre. Manet a învins, deoarece a intrat printre vechii maeștri și a rămas tot atât de actual ca și aceștia, ale căror tradiții le-a urmat, înscriindu-și pentru totdeauna numele în istoria artei.
"Sinceritatea, datorită căreia apar operele de artă, dă impresia de revoltă, deși pictorul ar fi vrut doar să-și exprime sentimentele" (Édouard Manet)

Galerie de picturi

Iron Maiden - Aces High

Cream - White Room

Pink Floyd - Animals (full album 1977)

“Animals” is the tenth studio album by the English rock band Pink Floyd, released on 21 January 1977, by Harvest Records and Columbia Records. It was produced by the band at their new studio, Britannia Row Studios, in London throughout 1976. The album continued the long-form compositions of Pink Floyd's previous works, such as Meddle (1971) and Wish You Were Here (1975).

“Animals” is a concept album that focuses on the sociopolitical conditions of mid-1970s Britain. The cover was conceived by Roger Waters, the group's bassist and lead songwriter, and designed by long-time collaborator Storm Thorgerson. It shows an inflatable pig floating between two chimneys of Battersea Power Station.
Pink Floyd released no singles from “Animals” but promoted it through the In the Flesh tour. Waters' agitation with audiences during this tour inspired their next album, “The Wall” (1979). “Animals” reached number 2 in the UK and number 3 in the US. It initially received mixed reviews, but gained more favourable reviews in later years, and is considered by many to be one of Pink Floyd's greatest albums.
Loosely based on George Orwell's political fable “Animal Farm”, the album's lyrics describe various classes in society as different kinds of animals: the predatory dogs, the despotic ruthless pigs, and the "mindless and unquestioning” herd of sheep. Whereas the novella focuses on Stalinism, the album is a critique of capitalism and differs again in that the sheep eventually rise up to overpower the dogs. The album was developed from a collection of unrelated songs into a concept which, in the words of author Glenn Povey, "described the apparent social and moral decay of society, likening the human condition to that of mere animals".

„Animals” este al zecelea album de studio al trupei rock engleze Pink Floyd, lansat pe 21 ianuarie 1977, de Harvest Records și Columbia Records. A fost produs de trupă în noul lor studio, Britannia Row Studios, din Londra, pe parcursul anului 1976. Albumul a continuat compozițiile de format lung din lucrările anterioare ale trupei Pink Floyd, precum Meddle (1971) și Wish You Were Here (1975).
„Animals” este un album conceptual care se concentrează pe condițiile sociopolitice din Marea Britanie de la mijlocul anilor 1970. Coperta a fost concepută de Roger Waters, basistul și compozitorul principal al grupului, și realizată de colaboratorul lor de lungă durată, Storm Thorgerson. Aceasta prezintă un porc gonflabil plutind între două coșuri de fum ale centralei electrice Battersea.
Pink Floyd nu a lansat single-uri de pe albumul „Animals”, dar l-a promovat prin intermediul turneului „In the Flesh”. Agitația lui Waters în fața publicului în timpul acestui turneu a inspirat următorul lor album, „The Wall” (1979). „Animals” a ajuns pe locul 2 în Marea Britanie și pe locul 3 în SUA. Inițial a primit recenzii mixte, dar a câștigat recenzii mai favorabile în anii următori și este considerat de mulți unul dintre cele mai mari albume Pink Flo
Bazat vag pe fabula politică „Ferma animalelor” de George Orwell, versurile albumului descriu diverse clase sociale ca fiind diferite tipuri de animale: câinii de pradă, porcii despotici și nemiloși și turma de oi „fără minte și fără întrebări”. În timp ce nuvela se concentrează pe stalinism, albumul este o critică a capitalismului și diferă din nou prin faptul că oile se ridică în cele din urmă pentru a-i învinge pe câini. Albumul a fost dezvoltat dintr-o colecție de cântece fără legătură într-un concept care, în cuvintele autorului Glenn Povey, „descria aparenta decădere socială și morală a societății, asemănând condiția umană cu cea a unor simple animale”.

List of tracks

Side one

1.         "Pigs on the Wing (Part One)"   1:24

2.         "Dogs"                                        17:04

Total length:                                                     18:28

Side two

1.         "Pigs (Three Different Ones)"  11:28

2.         "Sheep"                                     10:20

3.         "Pigs on the Wing (Part Two)"  1:24

Total length:                                                    23:12
                                                             (41:40)

Personnel

Musicians

Pink Floyd

Roger Waters – lead vocals (all tracks), vocal harmonies (tracks 2–3), rhythm guitar (track 4), acoustic guitar (tracks 1, 5), bass guitar (track 2), EMS VCS 3 (tracks 3–4)

David Gilmour – lead vocals (track 2), vocal harmonies (track 2), electric rhythm and lead guitar (tracks 2–4), acoustic guitar (track 2), bass guitar (tracks 3–4), sound effects (track 3), backing vocals (track 3)[62]

Nick Mason – drums (tracks 2–4), cowbell (track 3), vocoder (track 4)

Richard Wright – keyboards (tracks 2, 4), Hammond organ (track 3), ARP Solina (track 3), piano (track 3), Clavinet (track 3), Minimoog (track 3), EMS VCS 3 (tracks 3–4), vocal harmonies (track 2), Hammond organ (8-track version of "Pigs on the Wing")

Additional musicians

Snowy White – guitar solo (on 8-track version of "Pigs on the Wing")

Production

Pink Floyd – producer

Brian Humphries – sound engineer

Nick Griffiths – assistant sound engineer

Doug Sax, James Guthrie – 1992 remastering at The Mastering Lab[63]

James Guthrie, Joel Plante – 2011 remastering at das boot recording[64]

Technical

Nick Mason – graphics

Roger Waters – sleeve concept

Storm Thorgerson – sleeve design (organiser)

Aubrey Powell – sleeve design (organiser), photography

Peter Christopherson – photography

Howard Bartrop – cover photography

Nic Tucker – photography

Bob Ellis – photography

Rob Brimson – photography

Colin Jones – photography

E.R.G. Amsterdam – inflatable pig design

Luther Allison - Why I Love The Blues

Mărturii despre Eminescu

În antologia „Mărturii despre Eminescu“ poetul este portretizat, cu bune şi cu rele, punându-se accentul pe omul Eminescu.
Îl ştim drept „Luceafărul poeziei româneşti“, un artist de neegalat, o prezenţă nobilă în spirit şi în purtare. Însă câţi dintre noi îl cunoaştem pe Eminescu cel real, istovit de boală şi de sărăcie, cu hainele roase de timp? Cel care, în ciuda greutăţilor, păstra aceeaşi mărinimie în suflet, caracterizându-se prin generozitate şi dăruire de sine? Cine îi cunoştea vocea blândă de tenor şi accentul puternic moldovenesc, cine îl ştia drept un umorist desăvârşit, însă prins de patima tutunului şi a alcoolului?

Cu Ion Creangă, la crâşmă
Ioan Slavici, prietenul de-o viaţă al lui Eminescu, pe care poetul îl alina, în particular, „Ioanci“, a realizat un portret amplu al poetului în antologia „Mărturii despre Eminescu“. De asemenea, scrisorile pe care le schimbau Ion Creangă şi Eminescu sunt dovada unei prietenii strânse între cei doi. „Nimenea nu mai văzu pe Eminescu fără Creangă şi pe Creangă fără Eminescu; amândoi veneau la Junimea, amândoi ieşeau de la Junimea. Plecau amândoi şi se afundau pe la vreun crâşmar de prin Tătăraşi, Păcurari sau Nicolina. Acolo nu se puneau pe băut; (...) ei se puneau să trăiască o viaţă care le plăcea lor, viaţă simplă şi primitivă. Era o plăcere pentru ei să se aşeze într-o odaie din fundul unei crâşme, pe lăviţi de lemn, cu braţele rezemate pe o masă murdară, serviţi de un băieţel naiv“, nota George Panu despre cei doi autori.
Ioan Slavici aminteşte despre relaţia pe care Eminescu o avea cu dramaturgul Ion Luca Caragiale. „El n-ar fi putut să fie ceea ce a fost dacă n-ar fi trăit o parte din viaţa sa împreună cu Eminescu, care pentru dânsul era o nesecată comoară de ştiinţă şi de îndemnuri binecuvântate. Ca să-şi facă parte din comoara aceasta, el îl zgândărea pe Eminescu, puindu-se în pizmă cu el“, nota Ioan Slavici.
Autorul Ion Păun-Pincio i-a făcut un portret lui Eminescu în 1886, pe când poetul se întorsese pentru o scurtă perioadă la Botoşani.
„Era voinic şi vioi. Fără barbă, fără mustăţi, părea foarte tânăr şi parcă nu-mi venea a crede că acesta e omul, că acesta e poetul care a suferit atâta. Răspunea zâmbind şi fuma cu multă poftă un capăt de ţigară. Purta îmbrăcăminte de om nevoiaş. Straie groase de şiac – deşi era cald –, în cap o pălărie înaltă, neagră şi veche. Câteodată se plimba pe stradă, întovărăşit de biata lui soră, care-l iubea atât de mult. Dânsa era bolnavă de picioare şi mergea foarte anevoie, sprijinindu-se de el“, a rememorat scriitorul Păun-Pincio.

Amintindu-ne de Eminescu
În antologia „Mărturii despre Eminescu“, apărută la Editura Humanitas şi lansată la Târgul Gaudeamus 2013, Cătălin Cioabă a adunat laolaltă numeroase memorii ale contemporanilor lui Mihai Eminescu şi ale altor artişti ai vremii, memorii care creionează un portret umanizat al marelui poet român.
În această carte apar texte scrise, printre alţii, de Ioan Slavici şi Ion Creangă, bunii prieteni ai lui Eminescu, I.L . Caragiale, Titu Maiorescu, Alexandru Vlahuţă, Nicolae Iorga, Carmen Sylva, precum şi de fratele poetului, Matei Eminescu.
„Amintirile contemporanilor ne înfăţişează, pe destule pagini, acest cumplit balans, din ultimii ani ai vieţii (lui Mihai Eminescu, n.r.), între perioadele de dispariţie a oricărui discernământ omenesc şi revenirea temporară la el, când tot ceea ce conştiinţa mai putea face era să se umple cu nespuse păreri de rău şi cu spaimă de sine. Iar acesta rămâne un lucru care scapă până la urmă înţelegerii: dincolo de dorinţa de a şti cât mai multe despre Eminescu, cititorul va trebui să se oprească aici şi să nu încerce, prin ipoteze şi teze de tot felul, să creadă că a ajuns la un înţeles definitiv“, a explicat Cătălin Cioabă, coordonatorul ediţiei.

Portret realizat de Ioan Slavici
Eminescu era om de o vigoare trupească extraordinară, fiu adevărat al tatălui său, care era munte de om, şi ca fire, grădină de frumuseţe, şi ar fi putut să ajungă cu puteri întregi la adânci bătrâneţe dac-ar fi avut oarecare purtare de grijă pentru sine însuşi şi-ar fi fost încă [de] copil îndrumat a-şi stăpâni pornirile spre exces.
El era însă lipsit cu desăvârşire de ceea ce în viaţa de toate zilele se numeşte egoism, nu trăia prin sine şi pentru sine, ci pentru lumea în care-şi petrecea viaţa şi pentru ea. Trebuinţele, suferinţele şi durerile, întocmai ca şi mulţumirile lui individuale, erau pentru dânsul lucruri nebăgate-n seamă. Ceea ce-l atingea pe el erau trebuinţele, suferinţele, durerile şi totdeauna rarele bucurii ale altora. De aceea, zicea el, că sunt multe dureri şi puţine plăceri – nu pentru el, ci pentru lumea oglindită-n sufletul lui.
Nu l-au înţeles şi nu sunt în stare să-i pătrundă firea cei ce iau scrierile lui drept manifestare a fiinţei lui individuale.
El niciodată nu s-a plâns de neajunsurile propriei sale vieţi şi niciodată nu a dat pe faţă bucuria izvorâtă din propriile sale mulţumiri. Flămând, zdrenţuit, lipsit de adăpost şi răbdând în ger, el era acelaşi om senin şi veşnic voios, pe care-l ating numai mizeriile mai mici ale altora. Întreaga lui purtare de grijă era deci numai pentru alţii, care, după părerea lui, nu puteau să găsească în sine înşişi mângâierea pe care o găsea el pierzându-se în privirea lumii ce-l înconjura. „Nenorocirea cea mare a vieţii e – zicea el – să fii mărginit să nu vezi cu ochii tăi, să ştii puţine, să înţelegi rău, să judeci strâmb, să umbli orbecăind prin o lume pentru tine pustie şi să fii nevoit a căuta afară din tine compensaţiuni pentru munca grea a vieţuirii.“
Lui nu-i trebuiau nici bogăţii, nici poziţiune, nici trecere-n societate, căci se simţea fericit şi fără de ele, şi din acest simţământ de fericire individuală pornea mila lui către cei mulţi şi nemărginitul lui dispreţ faţă de cei ce-şi petrec viaţa-n flecării ori sporesc durerile omeneşti. În întreaga lui scrisă nu este o singură notă de ură, şi noi, care-l ştim în toate amănuntele vieţii lui, am rămas adeseori uimiţi de firea lui îngăduitoare faţă cu cei ce se făceau vrednici de a fi urâţi. Dispreţul lui se dedea însă pe faţă fără de nici o teamă şi adeseori şi fără de milă şi mai ales aceasta făcea pe mulţi să se ferească de dânsul.
Dacă n-a fost egoist în înţelesul comun al cuvântului, încă mai puţin a fost vanitos ori stăpânit de ambiţiune: pornirea lui covârşitoare era amorul propriu şi nimic nu era în el mai presus de simţământul de dignitate.
„Ceea ce li se poate ierta altora – zicea el adeseori – nu pot să-mi permit eu.“
Eminescu nu era însă în stare să mintă, să treacă cu vederea reaua credinţă a altora, să tacă şi, atunci când era dator, să vorbească, să măgulească ori chiar să linguşească pe cineva, şi-n gândul lui cea mai învederată dovadă de iubire şi de stimă era să-i spui omului şi-n bine, şi-n rău adevărul verde-n faţă. El era în stare să se umilească, să stăruie, să cerşească pentru vreun nevoiaş: pentru sine însuşi cu nici un preţ. Vorba lui era vorbă şi angajamentul luat de dânsul era sfânt. Niciodată el nu lua asupra sa sarcini pentru care nu se socotea îndeajuns pregătit ori pe care nu era gata să le poarte cu toată inima.
Orişicât de pornit ar fi fost şi orişicât de des s-ar fi pierdut în gânduri, el nu uita niciodată să-şi facă datoria, era totdeauna la locul lui şi alerga după creditorii săi, dar contra propriei sale convingeri nu lucra cu nici un preţ.
În mijlocul societăţii în care i-a fost dat să-şi petreacă viaţa, un asemenea om nu putea să facă carieră, nici să-şi creeze poziţiune.
„Când oamenii au trebuinţă de tine – zicea el adeseori –, aleargă să te caute, sunt însă foarte mulţumiţi când pot iar să scape de privirea ta pătrunzătoare şi de gura ta cea rea.“ [...]
„Nu merită să fie trăită viaţa pe care pot s-o am eu!“ – era cel mai covârşitor dintre gândurile lui şi aceasta se dă pe faţă când într-un fel, când într-altul şi-n scrierile lui.

Fragment din Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani, de Cătălin Cioabă (editor),Editura Humanitas, 2013

Cătălin Cioabă, despre Eminescu bolnav
Iar acesta este, într-adevăr, cel mai puternic contrast pe care ni-l pun sub ochi textele de faţă: contrastul dintre enormul său discernământ – cumpănita aşezare a cugetului, care îl făcea să „simtă“ ca nimeni altul perfecţiunea – şi, mai târziu, în anii bolii, pierderea acestui dat definitoriu al firii sale, care l-a părăsit atât de total, de parcă i-ar fi fost luat pur şi simplu de către cineva înapoi. Amintirile contemporanilor ne înfăţişează, pe destule pagini, acest cumplit balans, din ultimii ani ai vieţii, între perioadele de dispariţie a oricărui discernământ omenesc şi revenirea temporară la el, când tot ceea ce conştiinţa mai putea face era să se umple cu nespuse păreri de rău şi cu spaimă de sine. Iar acesta rămâne un lucru care scapă până la urmă înţelegerii: dincolo de dorinţa de a şti cât mai multe despre Eminescu, cititorul va trebui să se oprească aici şi să nu încerce, prin ipoteze şi teze de tot felul, să creadă că a ajuns la un înţeles definitiv. Cel care se încumetă să găsească explicaţii şi motivaţii în acest teritoriu, intangibil în fond, a şi greşit deja, din clipa în care a rostit primul cuvânt.
Însă paginile de faţă ne revelează totuşi ceva important: boala lui Eminescu, prefigurată întru câtva de „nesaţiul“ său – care a fost, în fond, un nesaţiu al dăruirii de sine –, a avut de învins, înainte de a-l distruge, două mari obstacole. Mai întâi, trupul său robust. Era dăruit cu o asemenea rezistenţă fizică, încât Slavici nu conteneşte să se mire şi să admire forţa sa vitală în tinereţe: „Văzând cum îşi petrece el viaţa, îmi aduceam mereu aminte de Schopenhauer, care zice că pentru o lucrare intelectuală mai însemnată nu e de ajuns o bună desfăşurare a sistemului nervos, ci e nevoie şi de viguroase organe de nutriţiune, mai ales de un bun stomac şi de plămâni buni. Eminescu le avea pe toate din belşug. Petrecându-şi viaţa ca dânsul, cei mai mulţi oameni s-ar fi prăpădit în timp scurt. Pe el nu-mi aduc aminte să-l fi văzut vreodată bolnav, nici posomorât.“ O altă forţă, la fel de puternică, care a stat în calea asaltului final al bolii a fost iubirea discretă şi sprijinul permanent din partea prietenilor şi apropiaţilor. Şi ea poate stârni în egală măsură admiraţia.
Invoc aceste două lucruri fiindcă ele sunt, în fond, o invitaţie de a citi paginile de faţă aşa cum se cuvine. Fără a ne pripi şi a crede că, odată ce ne e desfăşurată sub ochi o viaţă de om, harta ei de întâmplări, putem vedea şi firele care o leagă de cer. Dacă pentru cei de pe vremuri era întru câtva de înţeles ca, sub impactul morţii, să se lanseze în fel de fel de speculaţii („de ce a înnebunit Eminescu?“), în ziua de azi am obţinut, poate – tocmai fiindcă ştim, mai bine ca ei, ce a însemnat Eminescu –, şi reţinerea necesară. Tocmai acesta e, în definitiv, rostul ultim al reeditării unor astfel de texte şi al recompunerii ansamblului lor, şi nicidecum simpla satisfacere a curiozităţii. Dacă volumul de faţă reuşeşte într-adevăr să pună laolaltă mărturiile contemporanilor aşa cum şi-a dorit Petru Creţia, marele câştig tocmai acesta poate fi: să privim cu decenţă comprehensivă desfăşurarea unui destin.
Cine va avea această pietate a minţii în faţa înţelesurilor trăite va ajunge să vadă şi acele lucruri pe care boala nu a reuşit să le distrugă în Eminescu: exuberanţa sa voioasă (în timpul primului acces de boală a cântat, în sanatoriul din Viena, timp de aproape două luni). Iar apoi, zâmbetul său cel blând, din ce în ce mai plin de de viata.

Din prefaţa volumului Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani, Cătălin Cioabă (editor),Editura Humanitas, 2013

Autor Corina Zorzor
Sursa www.adevarul.ro