Sfântul Ştefan sau
Stephanus (n. 1 - d. 35) după Noul Testament a fost diacon iudeu (evreu) din
Ierusalim care a fost primul martir creştin, condamnat la moarte de
autorităţile iudaice din Ierusalim. Potrivit Noului Testament, Sfântul Ştefan a
fost unul dintre cei şapte bărbaţi ”plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune”,
aleşi de către apostoli pentru a îndeplini calitatea de diaconi. Ştefan a fost
unul dintre ucenicii lui Iisus Hristos, care îl urmau pretutindeni şi care au
asistat direct la faptele sale. Fiind ales să îi conducă pe diaconi, Sfântul
Ştefan a fost numit Arhidiacon.
Întrucât, în Biserica
primară, rolul diaconului era unul mult mai important decât în zilele noastre,
Sfântul Ştefan a intrat rapid în atenţia fariseilor, care erau nemulţumiţi de
faptul că el predica public învăţăturile lui Iisus. La scurtă vreme după începerea
misiunii sale de diacon, el a fost adus în faţa Sinedriului, pentru a fi acuzat
de blasfemie contra lui Moise şi a lui Dumnezeu. Întrebat de acelaşi Caiafa
care îl judecase pe Iisus cum răspunde acuzării, Sfântul Ştefan a ţinut o lungă
cuvântare, acuzându-i, la rândul său, pe cei ce îi doreau pieirea: "Cum au
fost părinţii voştri aşa sunteţi şi voi! Pe care dintre prooroci nu i-au
prigonit părinţii voştri? Şi au ucis pe cei care au vestit mai dinainte sosirea
Celui Drept ai Cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum. Voi care aţi
primit Legea întru rânduieli de la îngeri şi n-aţi păzit-o!" (Faptele
Apostolilor VII, 51-53).
Sfântul Ştefan a fost
găsit vinovat de blasfemie şi condamnat la moarte prin lapidare. După
pronunţarea sentinţei, conform Noului Testament, el a avut o teofanie, spunând:
"Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui
Dumnezeu". El a fost dus înafara cetăţii, unde a fost ucis cu pietre,
devenind primul martir - primul ucis pentru că mărturisise credinţa în Iisus.
Urmând exemplul acestuia, în clipa morţii el cere iertare pentru cei ce îl
ucid. Conform Noului Testament şi tradiţiei creştine, printre cei ce l-au
judecat şi care au asistat la uciderea lui s-a aflat şi Saul, convertit
ulterior la creştinism, cel ce avea să devină Sfântul Pavel.
Mormântul Sfântului
Ştefan a fost descoperit în anul 415. Din anul 560 osemintele sale s-ar afla împreună
cu osemintele arhidiaconului roman Laurentius (d. 258) în cripta bisericii „San
Lorenzo fuori le Mura” din Roma.
Sfântul Ştefan diaconul este sărbătorit de creştinii romano-catolici,
anglicani, reformaţi, evanghelici şi unitarieni pe 26 decembrie, iar de cei
ortodocşi şi greco-catolici pe 27 decembrie.
Sfântul Ştefan, rege al Ungariei este sărbătorit de creştinii romano-catolici
şi ortodocşi deopotrivă. Ştefan I a fost canonizat în 1038 de Papa Grigore al
VII-lea ca sfânt al Bisericii Catolice, iar în 2000 a fost canonizat şi de
Biserica Ortodoxă, devenind astfel primul sfânt comun al celor două biserici
după Marea Schismă.
Domnul nostru Iisus
Hristos, după săvîrşirea tainei mîntuirii noastre, înălţîndu-se la cer, şi pe
Sfîntul Duh, Care de la Tatăl purcede trimiţîndu-L în limbi de foc, iar
Biserica cea dintîi începînd a se înmulţi, au cîrtit elinii împotriva evreilor.
Nu acei elini care se închinau idolilor, pe care Sfînta Scriptură îi numeşte
limbi, pentru că acelora, în acea vreme, încă nu li se deschisese uşa credinţei
şi încă nu li se propovăduise cuvîntul mîntuirii. Că nu îndată după uciderea
lui Ştefan au început a se primi păgînii în Biserica celor credincioşi, dintre
care cel dintîi a fost Cornelie Sutaşul. Pe acesta botezîndu-l Sfîntul Petru,
nu a plăcut celor ce erau dintre evrei că a intrat între bărbaţii care nu erau
iudei. De acea cîrteau asupra lui Petru, pînă cînd le-a spus lor despre pînza
cea arătată din cer şi atunci au tăcut şi slăveau pe Dumnezeu, zicînd: Că şi
limbilor le-a dat Dumnezeu pocăinţă în viaţă. Deci, nu elinii cei ce erau
dintre limbi cîrteau asupra evreilor, în vremea Sfîntului Ştefan, ci acei care
erau dintre evrei şi aveau aceeaşi lege dată de Moise şi erau risipiţi prin
toate ţările, precum şi Sfîntul Apostol Pavel scrie: Celor douăsprezece
seminţii, care sînt întru risipire, să se bucure. Aceia deprinseseră limba elinească,
însă nu şi credinţa şi obiceiurile; din care pricină elinii îi numeau pe
dînşii, ierusalimiteni.
Astfel zice Sfîntul
Ioan Gură de Aur: "Elinii socotesc pe cei ce vorbesc elineşte, pentru că
aceştia fiind evrei, vorbeau elineşte". Nişte elini ca aceia, care erau
risipiţi, au făcut cîrtire către evreii cei din Ierusalim, că erau trecute cu
vederea văduvele lor în slujbele cele de toate zilele, pe de o parte că li se
poruncea lucrul cel mai prost, iar pe de alta că nu deopotrivă, ci partea cea
mai mică şi mai de pe urmă din hrană şi din haine se da lor. Atunci cei
doisprezece Sfinţi Apostoli, adunînd toată Biserica din acea vreme, au zis: Nu
este cu cuviinţă nouă a lăsa cuvîntul lui Dumnezeu şi a sluji meselor. Căutaţi
dar, fraţilor, dintre voi şapte bărbaţi mărturisiţi, plini de Duh Sfînt şi de
înţelepciune, pe care îi vom pune pe slujba aceasta, iar noi vom petrece în
rugăciuni şi în predicarea cuvîntului. Şi a plăcut cuvîntul acesta al Sfinţilor
Apostoli înaintea întregului popor credincios. Astfel, au ales pe Ştefan,
bărbat plin de credinţă şi de Duhul Sfînt; pe Filip, Prohor, Nicanor, Timon,
Parmena şi pe Nicolae Antiohianul, ale căror nume arată că nu erau din neamul
evreilor din Ierusalim, ci din cei ce locuiau prin părţile elinilor, că şi numele
lor nu sînt evreieşti, ci elineşti. Precum Ştefan care era rudenie cu Saul, cel
chemat mai pe urmă la credinţă şi la apostolie, iar acesta numit în urmă Pavel,
era din părţile Ehiliehiei, din cetatea Tarsului. Deci, din elini au ales
pentru slujbă pe aceşti şapte, ca să fie cu plăcere poporului elinesc, care se
mîhnea pentru văduvele lor cele trecute cu vederea şi aşa să se potolească
mîhnirea lor şi să înceteze cîrtirea. Pe aceştia alegîndu-i, i-au adus înaintea
apostolilor, iar ei rugîndu-se şi-au pus mîinile peste dînşii şi i-au făcut
diaconi. Ştefan, fiind plin de credinţă şi de putere, era cel dintîi dintre
dînşii, pentru aceea şi arhidiacon a fost numit, făcînd semne şi minuni mari în
popor, pe care nu le pomeneşte Scriptura, ca şi despre Însuşi Domnul Hristos,
căci dacă s-ar fi scris cîte una, pare-mi-se că nici în toată lumea nu ar fi încăput
cărţile ce s-ar fi scris.
Însă fără îndoială vom zice că Sfîntul Ştefan, fiind asemenea cu apostolii şi
punîndu-şi mîinile pe bolnavi îi făcea sănătoşi. Fiind şi bărbat puternic în
lucru şi în cuvînt, întărea pe credincioşi în credinţă, mustra pe iudeii cei
necredincioşi, spunîndu-le din lege şi din prooroci, că din zavistie şi din
nedreptate au omorît pe Fiul lui Dumnezeu, Mesia cel aştepat din veac. Odată,
făcîndu-se întrebare între iudei, farisei şi saduchei şi între evreii cei ce se
numeau elini, despre Domnul nostru Iisus Hristos, unii ziceau că este prooroc,
iar alţii amăgitor şi alţii că este Fiul lui Dumnezeu. Atunci Sfîntul Ştefan,
stînd la loc înalt, a vestit tuturor pe Iisus Hristos, Domnul nostru, zicînd:
Bărbaţi, fraţi, aflaţi pentru ce s-au înmulţit răutăţile între voi şi s-a
tulburat tot Ierusalimul; fericit este omul care a crezut în Iisus Hristos,
pentru că Acesta este cel Care a plecat cerurile şi S-a pogorît pentru păcatele
noastre şi S-a născut din Sfînta şi Preacurata Fecioară Maria, cea aleasă mai
înainte de întemeierea lumii. Acesta neputinţele noastre le-a luat şi bolile
noastre a purtat. Pe cei orbi i-a făcut să vadă, pe cei leproşi i-a curăţit şi
dracii a izgonit. Ei, auzind acestea, se certau cu dînsul, grăind împotrivă şi
hulind pe Dumnezeu cel propovăduit, precum scrie în Faptele Apostolilor. Atunci
s-a sculat, se zice, un oarecare din sinagoga ce se numea a Libertinilor, a
Cirinenilor şi a Alexandrinilor, a celor din Cilicia şi din Asia, întrebîndu-se
cu Ştefan. Pentru că evreii cei ce trăiau prin laturile cele mai depărtate,
prin mijlocul elinilor îşi aveau în Ierusalim adunările lor deosebite şi erau
afară de sinagogile cele mari evreieşti şi o mulţime de sinagogi ale altor
limbi - sau evreii care vieţuiau între alte neamuri - pentru că evreii din
fiecare latură îşi trimiteau copiii la sinagogă sau la adunarea lor din
Ierusalim, ca să înveţe legea lui Dumnezeu. Încă şi ei, în fiecare an venind la
închinăciune la biserica lui Solomon, într-ale lor adunări găzduiau, se adunau
şi învăţau. Acest lucru învederat este, din ceea ce scrie la cap.11 al
Faptelor: În Ierusalim veneau Iudei, bărbaţi cu bună cuviinţă dintre toate
limbile cele de sub cer. Adică parteni, mideni, elamiteni şi ceilalţi, evrei ce
vieţuiau în Partia, în Midia, în Elamitia şi în celelalte laturi, după cum
scrie acolo şi care veniseră în Ierusalim la praznic
Acolo era adunarea
cilicienilor, a alexandrenilor şi a cirincilor. Iar pentru adunarea libertinilor
se povesteşte că era între evrei un neam deosebit, care îşi trăgea neamul său
din evreii aceia ce au fost odinioară robiţi de Pompei al Romei şi după aceea
li s-au dăruit libertate şi se numeau liberi, sau slobozi, aşa zice şi Sfîntul
Ioan Gură de Aur: "Libertinii cei ce au fost dăruiţi cu libertate de
romani, aşa se numesc, căci cum erau acolo mulţi străini, aşa aveau şi
adunările unde se cuvenea a se citi legea şi a face rugăciunile. Deci, aceste
adunări ale libertinilor, ale chirinenilor şi altele, întrebîndu-se cu Sfîntul
Ştefan, nu puteau sta împotriva înţelepciunii şi a duhului cu care grăia el.
Apoi, Sfîntul Ştefan biruia cu cuvîntul adevărului în acea vreme trei părţi din
toată lumea, a Europei, a Asiei şi a Africii. Biruia pe Europa, prin libertinii
cei veniţi din Roma, care este în părţile Europei; biruia Asia, prin cilicienii
care erau din Asia; biruia Africa prin cirinei şi prin alexandrini, care erau
din părţile Africii.
Aceştia, neputînd a grăi ceva, împotriva adevărului, care era mai luminos decît
soarele, s-au aprins de mînie şi, cuprinzîndu-i zavistia, au invitat pe nişte
bărbaţi, care iubeau minciuna, să spună la sinagoga cea mare evreiască, că ar
fi auzit pe Ştefan grăind cuvinte de hulă împotriva lui Dumnezeu şi a lui
Moise. Cu acest fel de vicleşug tulburînd poporul, pe bătrîni şi pe cărturari,
au răpit pe Sfîntul Ştefan şi l-au dus în adunarea lor înaintea arhiereilor şi
a toată mulţimea învăţătorilor de lege. Apoi au pus înainte şi martori
mincinoşi, zicînd: Omul acesta nu încetează a grăi cuvinte de hulă împotriva
acestui loc sfînt şi a Legii, că l-am auzit şi pe el zicînd că Iisus
Nazarineanul va risipi locul acesta şi va schimba obiceiurile pe care ni le-a dat
nouă Moise (Fapte 6,11-14).
Sfîntul Ştefan stătea în mijlocul acelei adunări ucigaşe ca un înger al lui
Dumnezeu, strălucind cu lumina dumnezeiescului dar, precum odinioară Moise s-a
preamărit cu strălucirea feţei lui, şi toţi cei ce şedeau în adunare, căutînd
la dînsul, au văzut faţa lui ca faţa îngerului. Şi a zis arhiereul: Oare sînt
adevărate cele grăite de martori? Iar Sfîntul, deschizîndu-şi gura sa, a
început a grăi de la Avraam, care mai întîi a primit făgăduinţa venirii lui
Mesia şi le-a spus istoria pînă la Moise, vestind-o cu toată buna cucernicie şi
cu cinste, grăind împotriva martorilor celor mincinoşi, că nu este hulitor al
lui Moise, nici al legii lui Dumnezeu celei date prin Moise, ci mai vîrtos
adeverind că părinţii lor au fost hulitori. Nu au vrut, zice el, părinţii
noştri să o asculte pe ea, ci au lepădat-o şi s-au întors cu inimile lor la
Egipt.
După aceasta, surpînd acea mărturie mincinoasă că ar fi hulit asupra locului
sfînt, a zis: "Solomon i-a zidit Lui biserică (adică lui Mesia) ca şi cum
ar fi zis: Nu-mi este cu neştiinţă locul cel sfînt, cel rînduit cu bună voirea
lui Dumnezeu, de împăratul Solomon cel înţelept şi cu slava Domnului cea
arătată în nor sfinţit. Cinstesc locaşul cel făcut din mîini întru slava lui
Dumnezeu, însă mărturisesc că Dumnezeu voieşte mai vîrtos a petrece în locurile
cele nemateriale şi nefăcute de mînă, adică în sufletele omeneşti cele curate.
Cel Preaînalt nu vieţuieşte în bisericile cele făcute de mîini, precum zice
proorocul: Cerul Îmi este scaun şi pămîntul reazem picioarelor Mele. Ce casă
Îmi veţi zidi Mie?", grăieşte Domnul, sau care este locul odihnei Mele? Nu
mîna Mea a făcut acestea toate?"
Apoi, umplîndu-se de rîvnă dumnezeiască, precum şi Ilie odinioară, a adus
cuvînt de mustrare, zicînd către dînşii: Voi cei tari la cerbice şi netăiaţi
împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea vă împotriviţi Duhului Sfînt,
precum părinţii voştri aşa şi voi! Pe cine din prooroci n-au izgonit părinţii
voştri? Şi au omorît pe cei ce mai înainte au vestit despre venirea lui Mesia
cel aşteptat (Fapte 7,47-52).
Aceste cuvinte ale sfîntului au pornit spre nespusă mînie pe arhiereu, pe
cărturari şi pe tot poporul cel înrăutăţit al iudeilor, căci, auzind acestea,
se iuţeau în inimile lor şi scrîşneau cu dinţii asupra lui. Însă el nu băga în
seamă mînia lor, că era plin de Duhul Sfînt, care îl făcea cu bărbăţie şi de
Dumnezeu vorbitor. Apoi, căutînd la cer a văzut slava lui Dumnezeu, pe care mai
înainte dorea să o vadă şi cu credinţă neîndoită nădăjduia a o dobîndi. Pe
aceasta mai înainte de vreme a început a o vedea, ca şi cum ar fi ieşit din trup
şi ar primi răsplătirea. Deci a văzut şi pe Iisus Hristos, Stăpînul şi Domnul
său, ca şi cum venea către sine, căci dezlegîndu-se degrabă de trup, avea să
meargă către El, ca unde este Domnul, acolo şi sluga lui să fie. Ceea ce a
văzut singur, aceea a vestit-o tuturor, strigînd cu glas mare: Iată, văd
cerurile deschise şi pe Fiul Omului stînd de-a dreapta lui Dumnezeu.
El nu a tăinuit ceea ce a văzut, precum este obiceiul sfinţilor a nu arăta la
alţii descoperirile ce li se fac de Dumnezeu pentru a lor smerenie. Ci, Sfîntul
Ştefan a făcut arătată acea preaslăvită descoperire, iar aceasta a făcut-o
pentru a întări credincioşii în credinţă, iar necredincioşii să se ruşineze.
Încă şi pentru a adeveri şi pe ceilalţi mucenici, ce vor veni după dînsul, că
celor ce mor pentru Hristos muceniceşte, nu le este în văzduh vreo împiedicare
la suirea către înălţime sau vreo încercare; ci calea cea dreaptă, cerul
deschis, răsplătirea gata, puitorul de nevoinţe aşteaptă şi singură slava
Domnului întîmpină pe mucenic în porţile cereşti.
Pentru aceea întîiul mucenic, netăcînd, vesteşte ceea ce vede, ca şi cum ar
chema după sine şi pe alţii, către aceeaşi cunună mucenicească. Iar iudeii cei
zavistnici, care se învăţaseră a ucide pe prooroci şi care îndrăzniseră şi
asupra Domnului, împlinitorul legii şi al proorocilor, nu au suferit a auzi
cuvintele cele adevărate grăite de Sfîntul Ştefan, singuri fiind mincinoşi, ci
strigînd cu glas mare, îşi astupau urechile şi au pornit cu un suflet şi-au pus
asupra lui mîinile cele ucigaşe. Apoi, scoţîndu-l din cetate - precum mai întîi
pe Domnul Cel ce a binevoit a pătimi afară de poartă - au ucis cu pietre pe
sluga Domnului cea bună şi credincioasă. Martorii cei mincinoşi şi ucigaşii,
pentru ca să le fie mai uşor a arunca cu pietre asupra sfîntului, s-au
dezbrăcat de hainele lor şi le-au pus lîngă picioarele unui tînăr, numit Saul.
Acesta, fiind rudenie şi de o seminţie cu cel ce se ucidea, mai mult se iuţea
asupra lui, rîvnind după legea cea veche. Saul era atunci binevoitor pentru
uciderea lui Ştefan şi cum Sfîntul Ioan Gură de Aur grăieşte despre aceasta:
"Îi părea rău lui Saul că nu are mîini mai multe ca să ucidă cu toate pe
Ştefan, dar şi aşa a aflat ca să-l ucidă cu mîini multe, care erau ale
martorilor mincinoşi, ale căror haine le păzea Saul".
Deci, fiind ucis
Sfîntul Ştefan în valea lui Iosafat - care este între Eleon şi între Ierusalim,
lîngă pîrîul Cedrilor, ce avea mulţime de pietre pe lîngă mal - stătea de
departe pe o piatră Preacurata Fecioară, cu Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu,
privind de sus şi rugîndu-se cu sîrguinţă către Domnul şi Fiul său ca să-l
întărească în răbdare şi să primească sufletul lui în mîinile Sale. O! cît îi
era de dulce Maicii Domnului moartea Sfîntului, întîiului mucenic şi Arhidiacon
Ştefan, deşi era într-acea cumplită ucidere cu pietre; căci privea la
pătimirile lui, din înălţimile cele cereşti, preadulcele Iisus; iar din
dealurile cele pămînteşti, preadulcea Maică, împreună cu iubitul ucenic.
Multă ploaie de
pietre zburînd asupra lui şi cu totul roşindu-se de sîngele lui, iar cu trupul
slăbind şi din legăturile cele fireşti dezlegîndu-se, îl durea inima pentru cei
ce-l ucideau şi mai cu sîrguinţă se ruga pentru ei, decît pentru sine. Căci
pentru sine a zis: "Doamne, Iisuse, primeşte sufletul meu!" Iar
pentru ei, plecîndu-şi genunchii şi cu glas mare strigînd, a zis: "Doamne,
nu le socoti lor păcatul acesta!" Aceasta zicînd, a adormit.
Astfel s-a săvîrşit bunul nevoitor. Astfel s-a încununat cu nişte trandafiri
roşii, prin sîngerarea de pietre, întîiul mucenic şi a mers în cerul pe care
l-a văzut deschis, către Domnul şi Împăratul slavei, ca să împărăţească
împreună cu El întru împărăţia cea nesfîrşită. El fusese ales arhidiacon de
Sfinţii Apostoli, îndată după Pogorîrea Sfîntului Duh şi a pătimit în acelaşi
an după Înălţarea Domnului, în ziua de douăzeci şi şapte a lunii decembrie,
avînd de la naşterea sa mai mult de treizeci de ani. Era frumos la faţă, dar
mai frumos cu sufletul.
Sfîntul lui trup a fost aruncat spre mîncarea fiarelor şi a păsărilor şi a
zăcut neîngropat o zi şi o noapte. După aceea, în noaptea a doua, Gamaliel,
acel slăvit învăţător al legii evreieşti din Ierusalim, care mai pe urmă a
crezut în Hristos împreună cu fiul său, Avelvie, a trimis nişte bărbaţi
cinstiţi şi credincioşi şi, luînd în taină moaştele sfîntului, le-a dus într-un
sat al său, care era departe de Ierusalim, ca la douăzeci de stadii, ce se
chema Cafargamala şi acolo le-a îngropat cu cinste, făcînd deasupra lui mare
plîngere. "Căci cine n-ar fi plîns - zice Sfîntul Ioan Gură de Aur -
văzînd pe acel miel blînd, ucis cu pietre şi zăcînd mort".
După mulţi ani, binecredincioasa Evdochia, soţia împăratului Teodosie cel Mic,
venind în Ierusalim, la locul acela unde a fost ucis Sfîntul Întîiul Mucenic
Ştefan cu pietre şi s-a roşit pămîntul cu cinstitul său sînge, a zidit o
biserică preafrumoasă în numele şi în cinstea lui Hristos Dumnezeu, a Căruia
este slava în veci. Amin.
Sursa -
http://cadelnita.blogspot.com
.jpg)
