Alfred de Musset

Alfred de Musset (n. 11 decembrie 1810 în Paris - d. 2 mai 1857 în Paris) a fost un scriitor francez. A fost unul din primii reprezentanți ai romantismului în această țară. A frecventat cenaclul lui Victor Hugo.

Scrierile sale au ca temă predilectă meditația asupra condiției creației artistice și aversiunea față de mediocritatea burgheziei. În special în poezie, a ilustrat predispoziții sufletești contradictorii, capriciile sentimentului erotic în aspirația spre fericire, înclinația romantică a răului veacului (mal du siècle) și dialogul dintre poet și muze.

Poezie

1833: Rolla

1835 - 1837: Nopțile ("Les nuits")

1840: Poezii complete ("Poésies complètes")

1850: Poezii noi ("Poésies nouvelles")

Teatru

1833: Un spectacol în fotoliu ("Un spectacle dans un fauteuil")

1833: Capriciile Mariannei ("Les Caprices de Marianne")

1834: Cu dragoste nu-i de glumit ("On ne badine pas avec l'amour")

1834: Lorenzaccio

1834: Fantasio

1836: Să nu spui vorbe mari ("Il ne faut jurer de rien")

Roman și nuvele

1836: Confesiunea unui copil al secolului ("La Confession d'un enfant du siècle")

1845: Mimi Pinson

Eseistică

1836/1837: Scrisorile lui Dupuis și Cotonet ("Lettres de Dupuis et Cotonet").

Scrieri inedite

Cititorului

În cartea asta, fără-ndemânare,

Am pus întreaga tinerețe-a mea.

Mărturisesc, acum când ea apare,

Că multe-aș fi putut să schimb în ea.

Dar, cum și firea noastră-i schimbătoare,

De ce să fac trecutu-altminterea?

Te du, deci, biată pasăre, în zare

Și Dumnezeu te-ndrume unde-i vrea.

O cititorule, oricine-ai fi,

Citește cât mai mult mă poți citi;

La urmă vine-osânda, pare-mi-se.

Întâiul vers copilu-l migăli;

Pe cel de-al doilea, băiețandrul; și

Bărbatul, doar pe el din urmă-l scrise.

1840

Cântec

Sărmanei inimi slabe i-am spus: ”Tu

Nu crezi c-ajunge să iubești doar una?

Și nu-ți dai seama că shimbând într-una,

Îți pierzi în doruri fericirea? Nu?”

Ea mi-a răspuns: ”N-ajunge, precum crezi;

N-ajunge să iubești mereu tot una!

Și nu-ți dai seama că schimbând într-una,

Mai dulci plăceri trecute le-ntrevezi?”

Sărmanei inimi slabe i-am spus: ”Tu

N-ajunge cât ești tristă-ntotdeauna?

Și nu-ți dai seama că schimbând într-una

Iubita, noi dureri întâmpini? Nu?”

Ea mi-a răspuns: ”N-ajunge, precum crezi;

Tristețile n-ajung de totdeauna.

Și nu-ți dai seama că schimbând într-una,

Dăm farmec nou la vechi dureri? Nu vezi?”

1831

Stea palidă a serii

Stea palidă a serii, tu sol trimis din zare,

Ce din amurguri fruntea sclipindă îți desprinzi,

Cu ochii-ți, din palatul de-azur au ce cuprinzi?

Ce vrei să vezi în depărtare?

S-a potolit furtuna și vântul a-ncetat;

Cu freamăt blând pădurea își lăcrimează dorul;

Un fluture de aur, lin, prin livadă, zborul

Printre miresme și-a luat.

Ce cauți peste lumea ce doarme în stihie?

Parcă spre munți acuma cobori în pas ușor;

Pleci surâzând, prieten plin de melancolie,

Iar ochiul tău clipește în zări tremurător.

Stea ce cobori în noapte spre verzile coline,

Tu, ce din mantia nopții ca lacrimă-ai descins,

Și vezi în depărtare păstorul care vine

Cu turma lui, pe drumul de-ntunecimi cuprins,

Spre ce tărâm mergi, astru, în nesfârșita noapte?

Vrei un culcuș, prin trestii, pe tărmul solitar?

Sau, chip frumos în ceasul tăcerii, fără șoapte,

Cobori adânc în mare, ca scump mărgăritar?

De e să mori, luceafăr, și dacă-n marea-adâncă

Vrei pletele bălaie să le scufunzi, îți cer:

Întârzie-ți plecarea! Mai stai o clipă încă!

Stea dulce a iubirii, nu coborî din cer!

1835

Niciodată

Un cântec trist de Schubert, lin prin văzduh plutea,

Când tu, - ții minte oare? – mi-ai spus: ”Nu! Niciodată!

Nu!” îmi spuneai și totuși în ochii-ți strălucea

Azurul melancolic al bolții înstelată.

Spuneai: ”Nu! Niciodată!”, dar chipul tău zâmbea ,

Ca-ntr-un profil de veche medalie turnată;

Și, mândru, al comorii ce-ascunzi instinct, punea

Pe-obrajii tăi, năframa-i geloasă-mbujorată.

Păcat! O, ce cuvinte de nepăsare pline

Când îți vorbeam, marchiză, de dragoste știi bine,

Nu-ți deslușeam nici chipul, nici zâmbetul de crin.

Mai dulce decât ochii-ți senini e-a ta simțire;

Și mă gândeam în taină, privindu-i cu mâhnire,

La sufletul ce-n floarea-i ți se-nchidea divin.

1839

Tristețe

Iubire, vlagă, încântare

Și viață, tot s-a irosit;

Și chiar mândria-mi, pentru care

Drept geniu-am fost pecetluit.

Când Adevărul l-am găsit,

Credeam că-i un prieten mare;

Dar după ce l-am cântărit,

Simții o scârbă-ngrozitoare.

Și totuși, vai, nimic nu știe

Cel ce să-l afle întârzie;

Căci pururi el va lumina!

De sus, Cel Sfânt răspuns îmi cere:

”Tot ce mai am ca mângâiere

E lacrima ce-am plâns cândva!”

1840

Domnului Victor Hugo

Iubim atâtea lucruri pe lumea asta, doară

Ca să-nțelegem bine ce prețuim din plin:

Joc, ocean, cofeturi, un firmament senin,

Femei, sau cai, sau lauri, sau roze bunăoară.

Călcăm pe flori firave, ce-abia prind să răsară,

Și plângem, și cuvinte de bun rămas rostim.

Cu timpul, ne dăm seama și noi că-mbătrânim

Când clocotul se duce din inima hoinară.

Din toate-aceste bunuri, ce nu spun lucru mare,

De preț e numai unul; un vechi amic, se pare.

Te cerți și fugi de dânsul; când însă, cumințiți,

Ne întâlnim, surâdem, și două mâini se-ndeamnă,

Gândindu-se că-n timpuri mergeam nedespărțiți,

Că sufletul nu-i veșnic și ”ieri” un ”mâine”-nseamnă.

1843

Ultimele versuri

De optsprezece luni ornicul meu

Trist, îmi tot sună moartea la ureche.

De optsprezece luni de griji și veghe

Simt și văd moartea-n orice loc, mereu.

Cu cât făptura mea se-mpotrivește,

Cu-atât instinctul morții nu-mi dă pas,

Și-atunci când îndrăznesc să fac un pas,

Simt inima în piept cum se oprește.

Puterile-mi se duc, necruțătoare;

Chiar și odihna parcă e-un frământ;

Ca un biet cal greu istovit și frânt,

Curaju-mi stins se clatină și moare.

1857

ÎÎn românește de Lazăr Iliescu
Poezii culese din ”Alfred de Musset - Poezii”, Editura Tineretului, 1960

Quintus Horatius Flaccus

Quintus Horatius Flaccus, în limba română Horațiu, (n. 8 decembrie 65 î.Hr., Venosa; d. 27 noiembrie 8 î.Hr., Roma) a fost unul din cei mai importanți poeți romani din "perioada de aur" a literaturii romane ("Secolul lui Augustus") sau "epoca augustană", cuprinsă între 43 î.Hr. (moartea lui Cicero) și 14d. Hr. (moartea împăratului Augustus).

Horațiu s-a născut la 8 decembrie 65 î.Hr. în Venusia (astăzi Venosa) din provincia Apulia, fiu al unui libert (sclav eliberat). Tatăl său avea funcția decoactor argentarius (încasator de impozite) și realizase o oarecare avere. Familia se mută la Roma și Horațiu are posibilitatea să obțină o cultură aleasă, frecventând școala de retorică a lui Orbilius. Continuă studiile la Academia din Atena, ocupându-se în special de filosofie și poezie. După asasinarea lui Caesar în anul 44 î.Hr., Horațiu se alătură trupelor republicane conduse de conspiratorii Brutus și Cassius și devine tribun militar. După înfrângerea suferită în bătălia de la Philippi (42 î.Hr.) în fața trupelor lui Marcus Antonius și Octavianus Augustus (viitorul împărat), Horațiu se întoarce laRoma, beneficiind de o amnistie generală instituită de învingători. Averea părintească fu însă confiscată, Horațiu obține o funcție de secretar în administrația statului și are timp să se dedice poeziei. Primele sale versuri sunt remarcate de Virgiliu, pe atunci "Poeta laureatus" al Romei, care îl prezintă nobilului și influentului încurajator al artelor, Gaius Maecenas. Între Horațiu și Maecenas se dezvoltă o strânsă și durabilă prietenie. În anul 33 î.Hr., Maecena îi dăruiește o proprietate în regiunea munților Sabinici, nu departe de Roma. Aici are liniștea și tihna (otium) pe care le consacră creației sale literare. După moartea lui Virgiliu, în anul 19 î.Hr., Horațiu este acela care primește distincția de "Poeta laureatus". În anul 8 î.Hr. Maecena moare și în același an, la 27 noiembrie, moare și Horațiu, fiind înmormântat pe colina Esquilina.

Opera

Creația lui Horațiu s-a păstrat în întregime până în zilele noastre și poate fi împărțită în trei perioade:

§  Opera timpurie (42 î.Hr.-30 î.Hr.):

§  Satirae, satire care evoluează de la tonul violent sau sarcastic la ironia amuzantă și înțeleaptă, prin care răzbate conținutul didactic, dar și grație spirituală, umor și eleganță

§  Epodon liber

§  Perioada clasică a maturității (31 î.Hr.-20 î.Hr.):

§  Carmina I-III, unde este prefigurată concepția epicureică echilibrată a poetului și realismul său psihologic

§  Epistulae I, prina care se realizează trecerea de la satira personală la filozofia morală

§  Opere târzii (18 î.Hr.-13 î.Hr.):

§  Carmen saeculare, imn scris la cererea împăratului August în cinstea Dianei și a lui Apollo

§  Carmina IV

§  Epistulae II, cuprinde celebra Ars poetica, în care sunt formulate principiile clasicismului antic reluate ulterior de Boileau și Pope.

Satirele
Cele două cărți cu Satire (Satirae), numite de Horațiu Sermones ("Convorbiri"), cuprind 18 poezii scrise în hexametre dactilice, inspirate din operele satiricului Gaius Lucillius. Sub forma unui dialog cu Maecena, sunt tratate teme etice, criticându-se, pe baza unor exemple, ambiția nemăsurată, prostia, avariția, defecte și vicii care îi fac pe oameni nefericiți, într-un mod tolerant și cu umor, fără asprimea predecesorului său. Uneori se referă la slăbiciunile propriei sale persoane. Dialogul dintre poet și interlocutorul său ia sfârșit prin postularea principiului epicurian, al cărui adept a fost Horațiu, bazat pe preconizarea ataraxiei, a echilibrului interior și armoniei: "Est modus in rebus, sunt certi denique fines,Quos ultra citraque nequit consistere rectum" "E o măsură-n toate: tu, drumul drept îl tine.”
Și nu călca hotarul pus între rău și bine" (Sermones, I,1: trad. de Al. Hodoș și Th. Măinescu)

Epodele
Cartea Epodelor (Epodon liber, din limba greacă: "epódos" = refren), denumită de Horațiu "Iambi", deși numai o parte din poezii sunt scrise în ritm iambic, restul în dactile, cuprinde 17 poeme lirico-satirice cu referire la evenimentele și problemele politice ale epocii, după modelul poetului grec Archilochos din Paros.

Odele
Horațiu a scris patru cărți de ode, intitulate "Carmina", care cuprind 104 poeme pe teme civice, mitologico-religioase, politice, morale, erotice, bacchice, unele consacrate Romei sau lui Augustus, reprezentând o culme a măiestriei sale poetice. Primele trei cărți au fost realizate în anul 23 î.Hr., ultima în anul 13 î.Hr. Ca modele i-au folosit creațiile din literatura greacă ale lui Alceu, Anakreon,Pindar și Sappho. Spre deosebire de predecesorii săi greci, odele lui Horațiu sunt poezii lirice pure și nu au fost transpuse pe muzică. Meditația asupra scurgerii ireversibile a timpului este un motiv major în odele horațiene, încercarea de a opri trecerea timpului și apropierea sfârșitului prin rugăminți și ofrande aduse zeilor este zadarnică (Carmina, II,14: Ad Postumum). Având în vedere meditația asupra acestor motive, în oda Ad Leuconoen, poetul îndeamnă la trăirea clipei - carpe diem - și renunțarea la cercetarea inutilă a viitorului: "Spem longam reseces. Dum loquimur, fugerit invida aetas:CARPE DIEM, quam minimum credula postero!" "Speranța după timp ți-o păsuiește căci vremea, cât de rea, se scurge cât vorbim
CULEGE ZIUA CEA DE ASTĂZI, ce va fi mâine noi nu știm" (Carmina, I,11: Ad Leuconoen) În poemul-epilog al cărții a treia de Ode regăsim expresia celebră a motivului autoelogiului propriei opere literare: "Exegi monumentum..." (Carmina, III,30). Carmen saeculare, scrisă cu ocazia sărbătorilor "seculare" (ludi saeculares) organizate de împăratul Augustus (17 î.Hr.), este oda patriotică cea mai avântată închinată gloriei Romei.

Epistole
Epistulae ("Scrisori"), două cărți (20 și 13 a.Chr.) în hexametru dactilic cu problematică filosofică, morală, literară etc. Ca filosof, Horațiu preferă principiul aristotelian al "căii de mijloc de aur" (aurea mediocritas) și învățăturile lui Epicur, conform cărora plăcerea reprezintă bunul unic, iar durerea singurul rău existent. Adevărata plăcere se găsește în starea de absolută liniște sufletească, în tihnă, într-un mod de viață bazat pe virtuțile majore (mores maiorum): modestia, curajul, fidelitatea, statornicia, dreptatea și respectul. A doua carte de epistole este consacrată problemelor literaturii. Se remarcă printre ele "Epistula ad Pisones" ("Scrisoare către Pisoni", Lucius Calpurnius Piso, consul în anul 15 a.Chr., și cei doi fii ai săi, Lucius și Gaius, iubitori și protectori ai literelor), cunoscută mai târziu ca "Ars poetica" ("Artă poetică"). Fără a avea pretenția de a redacta un tratat de poetică după toate regulile, Horațiu își exprimă clar în 476 de versuri, sub forma unei conversații prietenești cu Pisonii, ideile sale referitoare la problemele scrierii operelor literare. Această operă a exercitat o deosebită influență asupra posterității, până în timpurile moderne. Astfel Nicolas Boileau-Despréaux, poet și critic literar francez, sintetizează în "Art poétique" 1674) principiile clasicismului, fructificând izvoarele antice: Aristotel (poezia este o imitație a vieții -mimesis) și ideile estetice ale lui Horațiu.

Repere ale operei lui Horatiu
Opera lui Horațiu, prin concepția filosofică, spiritul ei larg, lirismul avântat, înclinația satirică, ironia fină, eleganța și concizia, varietatea de ritmuri a versurilor, valorificarea experienței umane și artistice în funcție de principiile morale, a găsit un ecou profund în conștiința artistică a multor poeți moderni, printre care și Mihai Eminescu, admirator entuziast al marelui poet latin. Seninătății, echilibrului armonios din meditațiile horațiene îi corespunde o artă literară întemeiată pe simetrie, pe stăpânirea rațională a expresiei.

Leuconoei

Nici să ispiteşti vreodată Babilonicele Cifre.

Tot ce fi-va, mult mai bine-i să înduri! Că Iupiter

Va să-ţi dăruiască încă multe ierni, sau că aceasta-i

Cea din urmă care sfarmă spumegândele talazuri

Ale mării Tireniene de stâncoasele ei ţărmuri-

Fii înţeleaptă;pritoceşte-ţi vinul;cu scurtimea vieţii

Lungile nădejdi măsoară-ţi. Numai cât am stat de vorbă,

Timpul pizmătarnic, iată, şi trecu. Trăieşte-ţi ziua

Cea de azi;în cea de mâine te încrede prea puţin!...

Carmina III,30.

Un monument naltat-am, care mai vesnic e decat arama

si-atat de nalt cum nu-s inalte nici piramidele regesti;

pe el nici ploaia rozatoare, nici vant napraznic nu-l darama

si nu il vor clinti nici anii ce nu poti sa ii socotesti

cum trec in siruri nesfarsite cu clipele ce fug mereu.

nu voi muri intreg: din mine o parte, partea cea mai mare,

va-nfrange Moartea si, prin slava ce-mi vor nalta urmasii, eu

in orice veac la fel de tanar voi creste fara incetare,

cat timp Pontiful si Vestala pe Capitoliu s-or sui.

Vor spune toti acolo unde Aufidul vuie razvratit

si-n secetoasele ogoare pe care Daunus domni

vor spune toti de mine, care-am ajuns, din umil neam iesit,

un domn puternic, ca intaiul eoliana armonie

in cant latin am mladiat-o. O, Melpomene, iti aduna

din slava-aceasta partea care pe drept ti se cuvine tie

si pletele cu laur delfic voioasa mi le incununa.

Tom Waits

Thomas Alan Waits (n. 7 decembrie 1949) este un compozitor, poet și actor american. Vocea sa particulară a fost descrisă ca fiind „înecată într-un butoi de whisky, atârnată la afumat pentru câteva luni și apoi călcată de o mașină”. Muzica sa combină blues, jazz, rock și alternativ. Waits a compus coloana sonoră a unor filme („Night on Earth”, regia Jim Jarmusch), precum și opera „The Black Rider”. Cariera sa include roluri în filmele „Down by Law”, „Coffee And Cigarettes”, „The Fisher King” („Regele pescar”, regia Terry Gilliam), „Bram Stoker's Dracula”. În 1980 s-a căsătorit cu Kathleen Brennan, care i-a devenit și colaboratoare la majoritatea proiectelor muzicale.

Tom Waits a debutat în 1973, cu albumul „Closing Time“. Cu vocea lui spartă şi seducătoare şi imaginaţia unui Peter Pan, muzicianul care a lansat de curând un nou album („Bad as Me“) e artistul-clopot. Îl vezi, dar niciodată nu-l poţi atinge.

Muzica americanului Tom Waits e greu de încadrat într-un stil anume. Ar putea fi aproape un artist-cult dacă n-ar urî atât de mult orice convenţie. Piesele sale se detaşează de mainstream, combină jazz-ul cu blues-ul, alătură gospel-ul, pop-ul sau chitara electrică. Apoi, iau sunete din viaţă şi le dau un nou sens - în cântecele lui Waits poţi auzi zgomotul unei străzi, al claxoanelor, o portavoce sau cutii de conserve izbindu-se unele de altele ca o grămadă de oase. Majoritatea performanţelor sale live - o mixtură de apropiere şi retragere - au fost descrise ca desprinse dintr-un circ. 

Farmecul distanţei 

Waits e nebunul, gingaşul, depravatul sau sentimentalul. E diavolul, călăreţul negru sau e pur şi simplu un adolescent care hoinăreşte pe străzi să cau­te sufletul unei seri de sâmbătă. Sau e toate astea la un loc, dar şmecheria e că oricât de bun ar fi, nu poţi ajunge la el. 

Parte din farmecul lui e tocmai această distanţă; se îmbracă într-un fel de haină de sticlă şi te lasă să-l vezi, dar nu să-l atingi. Puţinii care o fac sunt cei cu care e pe aceeaşi lugime de undă şi pe care-i păstrează lângă el pe viaţă: nevasta lui, Kathleen Brennan, care i-a şi compus majoritatea cântecelor - sunt căsătoriţi din 1980 şi Waits a fost citat spunând despre ea că are „imaginaţia unui opioman" -, regizorul Jim Jarmusch, de care-l apropie aceeaşi nevoie de nou, de experimental, de încălcare a regulilor. 

Dincolo de explozia artistică a lui Tom Waits se ascunde un timid închis care rar apare pe la vreo conferinţă de presă. Iar când apare, face mişto de orice ca să se eschiveze. În fond, s-a opus mereu modei, cursului firesc: „Încă de la «Closing Time», albumul de debut, din 1973, Waits a fost paralel cu trendul vremii: rock'n roll-ul. În era lui Elvis Presley, Waits îl prefera pe Gershwin, alegea pianul în locul chitarei şi pe Mose Allison în locul lui Chuck Berry. La începutul carierei, muzica lui înclina spre acustic şi răbdare emoţională, făcând în ciudă bliţurilor şi vitezei", notează Sasha Frere-Jones într-un text publicat în „The New Yorker" în octombrie 2011, când Waits şi-a lansat noul album, „Bad as Me".

Cu Iggy Pop in "Coffee and cigarettes"

S-a dezlănţuit Iadul
„Bad as Me" este un album cu care Tom Waits sparge regulile din nou, într-un moment în care conflictele şi schimbările sociale clocotesc în lume. O scenă numai bună pentru un carnaval ca al lui. „Bad as Me" e „plin de vervă ca o partidă de scrabble" mai scrie jurnalista de la „The New Yorker", concluzionând că nicăieri nu e mai evident asta decât în piesa „Hell Broke Luce". „Luce", care în engleză se citeşte la fel ca verbul a dezlănţui din expresia „to break loose", defineşte nişte peşti prădători de apă de râu, care trăiesc şi atacă în bancuri, şi e inspirat dintr-un graffiti de pe peretele închisorii Alcatraz - încă o trimitere la stilul lui Waits şi la căutarea unor noi forme de exprimare. 

"Îmi plac smogul, traficul, oamenii excentrici, vecinii gălăgioşi, barurile aglomerate şi-mi petrec majoritatea timpului în maşină, în drum spre filme." - spune Tom Waits.

La braţ cu Jim Jarmusch 

Bob: „E o lume frumoasă şi tristă."
Zack: „Da, e o lume frumoasă şi tristă, prietene." („Down by Law", 1986)

„Eu şi Tom ne cunoaştem de mai bine de opt ani. Nu e numai cântăreţul a cărui muzică m-a inspirat, ci şi un om pentru care am un respect adânc, personal. Îl admir fiindcă rămâne sincer cu el însuşi - şi-n ce face, şi-n viaţă. Îşi urmează propriul cod, care nu e întotdeauna cel dictat de legile, de regulile şi de aşteptările celorlalţi. Tom Waits e puternic şi direct. Nu-i nicio amăgeală sau prostie în spatele acestui om", povesteşte regizorul Jim Jarmusch la începutul unor dialoguri transcrise cu Waits, în 1992.

Jim Jarmusch, regele filmului experimental, şi Tom Waits, nebunul cu vocea „înecată într-un butoi cu whisky", fac unul dintre cele mai excentrice şi duete din lumea artistică. Îi uneşte pasiunea pentru nou, pentru ruperea regulilor cu orice preţ. Au fost regizor-muzician, când Waits a compus coloana sonoră pentru filmul „Night on Earth" (1991) şi regizor-actor, cu Waits jucând în „Down by Law" (1986) personajul Zack - într-un trio de băieţi de oraş răzvrătiţi, alături de John Lurie şi Roberto Benigni -, şi „Coffee and Cigarettes" (2003) - e memorabil în dialog cu Iggy Pop, într-o scenă de cafenea care se deschide cu scuze pentru întârziere şi-o replică inocent-metafizică despre trafic. 

Waits a mai fost descreieratul Reinfield dintr-un sanatoriu, în „Dracula" (1992) lui Bram Stoker, un personaj gutural, care mănâncă animale vii, - muşte, păsări - şi imploră pentru o pisică. (Are şi-o replică savuroasă: „Tot ce-i viu mă interesează!"). Şi a jucat în „Regele pescar" (1991) al lui Terry Gilliam, la rândul său un regizor care a căutat forme alternative de exprimare. 

Un Chevrolet în flăcări şi amintiri din copilărie
Însă, dintre toţi regizorii cu care a lucrat, Waits a rămas apropiat doar de Jarmusch, el fiind şi singurul care-a reuşit să-l facă să vorbească despre copilărie, în dialogurile din 1992. 
Înregistrate acasă la Waits, dar, cel mai des, în timp ce conducea fie Cadillacul din 1964, fie un Chevrolet El Camino din 1965, maşinile lui de colecţie, discuţiile sar de la subiecte ca extratereştri, muzică şi limbaj, la copilărie. „Făceam o baie în ocean. Aveam cam 7 ani", îi povesteşte Waits lui Jarmusch când regizorul îl roagă să-i spună o amintire de când era mic. Povestea e, cumva, şi esenţa muzicii şi-a lui Waits cel de-acum. 

„Se lăsa seara şi tata începuse să fluiere după mine, să mă cheme acasă. Apa îmi ajungea până la piept, era vară şi ieşisem în larg mai mult decât ar fi trebuit. Aveam sentimentul ăla ciudat pe care-l ai când eşti pe-o plajă şi-ncepe să se întunece şi ştii c-ar fi cazul să intri în casă. O ceaţă deasă se lăsase peste partea de ocean unde mă aflam - eram în Mexic. Deodată, o navă de piraţi a ieşit din ceaţă. Eram foarte aproape, din pânzele ei ieşea fum şi piraţi morţi atârnau sau cădeau de pe punte. Am rămas împietrit. Pur şi simplu, pentru că mi-am dat seama că vedeam asta. Corabia ieşise din ceaţă şi când m-am întors s-o ating dispăruse din nou. Le-am povestit părinţilor şi, evident, s-au uitat la mine c-o privire lungă: «O navă de piraţi? Băiete, zici c-ai văzut o navă de piraţi? Iubire, Tom a văzut o navă de piraţi!» Şi eu mă gândeam: dar am văzut-o, pe cuvânt, era o navă a morţii, cu steag cu craniu şi oase încrucişate şi tot ce trebuie." 

Notează Jarmusch: „Aventura noastră s-a oprit când Chevroletul a luat foc în timp ce mergeam -  a fost un final potrivit pentru o întâlnire impredictibilă cu Tom Waits". 

"Îl admir pe Tom Waits fiindcă rămâne sincer cu el însuşi. Nu-i nicio amăgeală sau prostie în spatele acestui om" spune Jim Jarmusch.

Chestionarul lui Proust - „Vanity Fair", 2004  

Ce înseamnă fericirea perfectă?

Fericirea nu e niciodată perfectă. 

Care e cea mai mare teamă a ta?

Să fiu îngropat de viu.

Cu care figură istorică te identifici?

Cantinflas. 

Care e cea mai supraevaluată virtute?

Onestitatea. 

Ce cuvinte foloseşti prea des?

„Fă cum spun eu şi nimeni n-o să aibă de suferit."

Când minţi?

E nevoie de-un timp special pentru asta?

Ce sau cine e iubirea vieţii tale?

Soţia mea, Kathleen.

Când şi unde ai fost cel mai fericit?

În 1963, la ora 1 dimineaţa, spălând vase într-o seară de sâmbătă în bucătăria Napoleone Pizza House, 619 Natio­nal Avenue, California.

Ce talent ţi-ar plăcea cel mai tare să ai?

Cel de a şti cum să repar camioane.

Dacă te-ai putea reîncarna, ce ţi-ar plăcea să fii?

Un taur din Wyoming.

Care este cel mai de jos prag al mizeriei?

Etajul care e chiar sub acel prag.

Unde ţi-ar plăcea să locuieşti?

La Hotelul Esmeralda, Storyville. 

Care e ocupaţia ta preferată?

Oţelar, ventriloc, magician, jocheu, conducător de tren, chirurg de copaci şi îmblânzitor de lei. 

Care e cea mai pregantă trăsătură de caracter a ta?

Abilitatea de a discuta, în profunzime, despre o carte pe care n-am citit-o niciodată. 

Care e calitatea pe care o apreciezi cel mai mult la un bărbat?

Generozitatea, ironia, curajul, umorul, nebunia, imaginaţia şi tehnica de-a primi un pumn cu eleganţă.

Dar la o femeie?

Oase bune, dinţi ascuţiţi, o inimă mare, umorul negru, magia, multă compasiune şi o siluetă bună.

Ce preţuieşti la prietenii tăi?

Cablurile de tractare şi lanţurile pentru remorcat. 

Care sunt scriitorii tăi preferaţi?

Rod Serling, Breece D'J Pancake, Charles Bukowski, Woody Guthrie, Bill Hicks, Fellini, Frank Stanford, Willie Dixon, Bob Dylan.

Care e personajul tău de ficţiune preferat?

Frankenstein. Şi Dumbo.

Cum ţi-ar plăcea să mori?

Nu mi-ar plăcea deloc!

Inclus în cartea „Innocent When You Dream, Tom Waits - The Collected Interviews", editată de Mac Montandon, Orion Books Ltd., 2007

Câştigător a două Grammy 
Tom Waits s-a născut la 7 decembrie 1949, în Pomona, California. Cântecele lui - cunoscute mai ales în zona underground, deloc marketizată - au devenit hituri cu prelucrările unor artişti ai maselor: „Jersey Girl", în interpretarea lui Bruce Springsteen, „Ol' 55", interpretat de formaţia Eagles, şi „Downtown Train", cântat de Rod Stewart. 
Waits a fost nominalizat de mai multe ori la Premiile Grammy, câştigând două pentru albumele „Bone Machine" şi „Mule Variations". Anul trecut a fost inclus în Rock and Roll Hall of Fame. 
Astăzi locuieşte în Sonoma County, California, împreună cu soţia sa, Kathleen Brennan, şi cei trei copii. Îşi descrie viaţa: „Îmi plac smogul, traficul, oamenii excentrici, vecinii gălăgioşi, barurile aglomerate şi-mi petrec majoritatea timpului în maşină, în drum spre filme". 

Discografie
- 1973 „Closing Time"
- 1974 „The Heart of Saturday Night"
- 1975 „Nighthawks at the Diner"
- 1976 „Small Change"
- 1977 „Foreign Affairs"
- 1978 „Blue Valentine"
- 1980 „Heartattack&Vine"
- 1982 „One from the Heart"
- 1983 „Swordfishtrombones"
- 1985 „Rain Dogs"
- 1987 „Franks Wild Years"
- 1988 „Big Time"
- 1992 „Bone Machine"
- 1993 „The Black Rider"
- 1999 „Mule Variations"
- 2002 „Blood Money"
- 2004 „Real Gone"
- 2006 „Orphans: Brawlers, Bawlers & Bastards"
- 2009 „Glitter&Doom Live"
- 2011  „Bad as Me"

Tom Waits: The Piano Has Been Drinking -1977

Tom Waits - Closing Time (1973) Debut Album Full

Sursa - http://adevarul.ro/cultura/arte/tom-waits-circarul-copilul-timidul- articol de Ana - Maria Onisei