Salvador Dali

Salvador Dalí, numele la naștere, Salvador Domingo Felipe Jacinto Dalí Domenech, (n. 11 mai 1904, Figueras, Spania - d. 23 ianuarie 1989, Figueras) a fost un pictor spaniol, originar din provincia Catalonia, reprezentant de seamă al curentului suprarealist în artă. Grație aparițiilor excentrice și megalomaniei sale, Salvador Dalí a devenit o vedetă mondială, care a reușit să folosească forța mass-media pentru a-și spori averea și gloria.

Salvador Dali in 1939

Viața și opera

Incă de copil, manifestă un viu interes pentru pictură, primele încercări le face pe cutii de carton pentru pălării, primite de la mătușa sa, croitoreasă de lux. Familia locuiește la Figueras, într-o vară, părinții îl trimit la Moula de la Torre, la unul dintre prietenii lor, Ramon Pichot, pictor impresionist. Convins de talentul lui Salvador, Pichot îi sugerează să-și continue studiile în Madrid. În 1918, va avea prima expoziție a operelor sale în teatrul local din Figueras.

În 1921 intră la Academia de Arte Frumoase San-Fernando din Madrid, unde se împrietenește cu Federico García Lorca și Luis Bunuel, dar - decepționat de sistemul de predare - incită studenții la manifestări de protest și este exclus din școală. Începe să poarte favoriți, pantaloni scurți, pardesiu lung, pălărie de pâslă și să fumeze pipă.

Este interesat de futuriștii italieni, apoi de "Școala de Metafizică" a lui Giorgio De Chirico, care îi va influența considerabil evoluția artistică, mai cu seamă că lecturile pasionate din Freud treziseră vocația pentru manifestările inconștientului în artă.
În anul 1926 se duce la Paris, unde vine în contact cu ambianța intelectuală a capitalei Franței, în acel timp în plină efervescență suprarealistă, și face cunoștință cu André Breton, Pablo Picasso, Joan Miró și Paul Eluard. În acest cerc suprarealist se împrietenește mai ales cu scriitorul francez René Crevel, care îi va dedica pictorului o broșură intitulată "Dalí sau antiobscurantismul" (1931).

"Metoda paranoico-critică"

Dalí este entuziasmat de mișcarea suprarealistă, în care vede posibilitatea manifestării imaginației sale exuberante unită cu o virtuozitate tehnică a desenului și culorii. Din cauza comportamentului său, în 1934 este exclus din grupul artiștilor suprarealiști, ceea ce nu-l împiedică să se considere singurul artist capabil de a capta "formele suprareale". Ca alternativă la "automatismul psihic" preconizat de Breton, Salvador Dalí recurge la propriul său stil ca "metodă paranoico-critică", pe care o definește drept "o metodă spontană a cunoașterii iraționale care constă în interpretarea critică a reveriilor delirante". Astfel, imaginile pe care pictorul încearcă să le fixeze pe pânză derivă din agitația tulbure a inconștientului (paranoia) și reușesc a căpăta formă numai datorită raționalizării delirului (momentul critic).
Din această metodă au rezultat imagini de o extraordinară fantezie până la stupefacție. Tehnica adoptată este aceea a picturii din Renaștere, din care preia doar exactitatea desenului și cromatismul, nu însă măsura echilibrului formal. În picturile sale prevalează efecte iluzioniste și o complexitate tematică care amintesc emfaza și exuberanța barocului iberic. Dalí recurge la spații largi în care include o mare cantitate de elemente - oameni, animale obiecte - într-o combinație irațională a raporturilor și deformare a realității.

Pasiunea pentru Gala

In 1929 o întâlnește pe Gala Diaconov, soția poetului Paul Éluard, pentru care face o pasiune ce nu se va stinge tot restul vieții lui. Reușește să o despartă de Éluard, Gala devenindu-i nu numai soție, dar și muză inspiratoare, reprezentând-o în multe din picturile sale. Grație Galei, Dalí va cunoaște în cele din urmă dragostea trupească, care îi fusese până atunci cu desăvârșire străină, salvându-l de nebunie, după cum a mărturisit ulterior artistul (dar unii biografi se îndoiesc de această afirmație).

Dali si Gala

Delirul megalomaniei

Între 1939 și 1948 trăiește la New York, unde expozițiile sale obțin un succes triumfal. Artistul se complace într-o mândrie provocatoare și creează teme în care apare, obsesiv, un univers sub semnul erotismului, sadismului, scatologiei și putrefacției. Se plimbă pe străzile New York-lui cu un clopoțel, pe care îl folosește pentru a atrage atenția asupra sa - gândul că ar putea trece neobservat este pentru el la fel de insuportabil ca sărăcia și smerenia.

Când acordă interviuri, vorbește despre sine la persoana a treia, folosind formularea "divinul Dalí" sau pur și simplu "divinul". Explică în mod savant cum mănâncă în fiecare dimineață jambon cu dulceață de trandafiri, cum înoată în fiecare zi douăzeci de minute, face o siestă de șapte minute, dar mărturisește că frica de moarte nu îl părăsește niciodată. Susține că această spaimă este, împreună cu libido-ul, motorul creației lui.

Fantana laptelui

Până în ultima perioadă a vieții lui, Dalí a continuat să alimenteze până la extrem faima sa de artist excentric, original până la limita delirului, devenit cu timpul prizonierul propriului său personagiu, orgolios și imprevizibil. În 1975 primește un titlu nobiliar, devine "marchiz de Pubol", deoarece în acel timp locuia în castelul Pubol, pe care i-l oferise Galei.

Gala moare în 1982, în 1983 Dalí pictează ultimul său tablou, “Coada de rândunică”. După un accident în care suferă arsuri grave, se retrage din viața publică. Părăsește castelul și se adăpostește în turnul "Galatea" din al său "Teatro-Museo", unde va muri în ziua de 23 ianuarie 1989, la Figueras, localitatea în care s-a născut.

Galerie de picturi

Persistenta memoriei

Calatorie celesta

Copilul geopolitic

Gala placida din sfere

Paranoia suprarealista

Aventurile lui Alice in Tara Minunilor

Peisaj cu fluturi

Tentatia Sfantului Anton

Realitate virtuala

Corabie cu panze de fluturi

Scena suprarealista

Mana 1930

Girafa arzand

Mori de vant cu fluturi

Rabindranath Tagore

Rabindranath Tagore , numele europeinizat al lui Rabindranâth Thâkur (n. 6 mai 1861, Jorosanko, Calcuta — d. 7 august 1941) a fost un scriitor și filosof indian din provincia Bengal, supranumit Sufletul Bengalului și Profetul Indiei moderne, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1913. Motivatia juriului a fost:

„în temeiul versurilor sale profund sensibile, proaspete și frumoase, prin care, cu un meșteșug desăvârșit, a izbutit să facă din gândirea sa poetică, rostită în propriile-i cuvinte englezești, o parte integrantă a literaturii occidentale“.

Pictura de Walther Illner

Fiu al lui Debendranâth Thâkur, unul din fondatorii mișcării „Brahmo Samaj“, Tagore a crescut într-o famile de artiști și reformatori sociali și religioși, opuși sistemului castelor și favorabili unei ameliorări a condiției femeii indiene. Tagore și-a făcut studiile la Calcutta și în Anglia, unde a studiat dreptul. În 1906, după divizarea Bengalului, aderă la mișcarea naționalistă indiană. Tagore este cunoscut atât ca poet, cât și ca filosof, însă aceste două calități sunt greu de separat în cultura indiană, în mod implicit filosofia este permanent prezentă în poezia sa. S-a interesat de problemele educației și, în 1921, reorganizează Universitatea „Vishba-Bharati“ din Shantiniketan, unde însușirea culturii indiene este accesibilă atât studenților indieni, cât și celor străini. În 1951 a fost recunoscută ca Universitate internațională de stat.

A început să scrie poezii încă de la vârsta de 17 ani. Operele sale au fost scrise în dialectul bengalez, pe care Tagore le traducea el însuși în limba engleză. A fost cel mai important scriitor indian din epoca colonială. Tagore a scris poezii, povestiri, romane, drame și eseuri filosofico-pedagogice. Opera sa literară cea mai faimoasă este culegerea de poezii „Grădinarul“ sau „Ofranda lirică“ (1913). Alte opere mai cunoscute sunt romanul „Căminul și lumea“ (1910), drama „Oficiul poștal“(1912). Scrierile sunt pătrunse de o adâncă religiozitate și reflectă admirația pentru natură și pentru patria sa, India. Începând cu anul 1929 a început să se ocupe cu pictura, a fost și compozitor al mai multor cântece cu caracter popular. Imnurile naționale ale Indiei și Bangladeshului sunt compuse pe cuvintele unor poeme ale lui Rabindranath Tagore. A fost primul scriitor din Asia care a fost laureat cu Premiul Nobel pentru Literatură (1913).

Tagore a fost un scriitor bilingv, exprimându-se atât în limba bengali cât și în limba engleză, în care și-a tradus unele opere concepute în bengali. Opere apărute în limba engleză:

Poeme în proză

§  Gitanjali (1912)

§  The Gardener (1913)

§  Fruit-Gathering (1916)

§  The Fugitive (1921)

Teatru

§  Chitra (1913)

§  The King of the Dark Chamber (1914)

Povestiri

§  HungryStones and Other Stories (1916)

§  Mashi and Other Stories (1918)

§  Broken Ties (1925)

Romane

§  The Home and the World (1919)

§  The Wreck (1921)

§  Gora (1924)

Eseuri

Sadhana (1914)

The Religion of Man (1931)

Cititorule, cine esti tu ...

cititorule, cine esti tu oare

care-mi citesti poemele acestea

si dupa o suta de ani?

nu-ti pot trimite nici o singura floare

din belsugul acestei primaveri

nici un singur licar de aur

din norii de-acolo, impurpurati de lumini ...

deschide-ti larg usile si priveste afara !

din propria ta gradina in floare

culege-ti doar miresmate aduceri aminte

de flori pieritoare

cu o suta de ani mai’nainte.

si-n bucuria inimii tale sa simti

bucuria vie care-ntr-o primavara

cu zori diafani

a cantat si vocea ei vesela

si-a rostogolit-o si peste o suta de ani.

Copilul ce-i impodobit

copilul ce-i impodobit

in scumpe haine princiare

si poarta lanturi de giuvaericale

pe dupa gat

isi pierde placerea jocului ;

vesmintele-l stanjenesc la fiecare pas.

de teama ca se zgarie

sau isi pastreaza mainile in colb

deoparte sta de lume

de spaima nici nu se clinteste.

- Mama oare-i prieste

aceasta inchisoare de scumpeturi

daca-l indeparteaza de tarana sanatoasa

daca e jefuit de dreptul de-a patrunde

in marele bazar al vietii-obisnuite, omenesti ?

O, nebunule, care incerci

o, nebunule, care incerci

pe tine insuti sa te cari

pe proprii tai umeri

o, cersetorule care vii sa cersesti

la propria ta usa !

lasa-ti povara-n mainile aceluia

care poate sa ti-o care toata

si nu privi cu jind in urma niciodata!

dorinta ta lumina lampii-o stinge

de cum rasuflul i-l atinge

ce pacatos !

sa nu primesti nici daruri, nici odoare

din palmele-i murdare.

primeste doar ce-ti daruie

cel ce-n iubire sacra staruie.

Fii gata, inima mea

fii gata, inima mea

si-avanta-te-nainte

lasa-i sa intarzie pe cei ce vor

numele tau a fost strigat

in cerul diminetii.

bobocului de noapte-i este dor de roua

dar floarea inflorita striga

dupa libertatea luminii.

sparge-ti invelisul, inima mea

si-avanta-te-nainte !

Nu-ti este tie harazit

nu-ti este tie harazit

sa faci bobocul verde sa-nfloreasca.

oricat l-ao scutura si l-ai lovi

nu-i in puterile tale

sa-l faci sa dea petale.

atingerea-ti murdara-l pangari.

ii smulgi petalele, si i le spulberi

farame le strivesti in pulberi.

ah ! nu-ti este tie harazit

sa faci bobocul verde sa-nfloreasca

cel care poate sa-l deschida

o face-atat de simplu !

i-arunca o privire pe sub gene

si mustul vietii se porneste-n vene.

la suflul asta floarea-si scoate

aripile la vant, vaslind din toate.

culori s-aprind ca dorul inimii curate

si o mireasa isi destaina

dulcea-i taina.

cel care poate sa-l deschida

o face atat de simplu.

Cand ea trecu pe langa mine...

cand ea trecu pe langa mine cu pasi repezi

m-atinse cu poala rochiei, usoara

din nestiuta insula a unei inimi

razbi un suflu cald de primavara

o falfaire si-atingere de-aripa

ma netezi si disparu-ntr-o clipa

ca o petala frageda de floare

ce-o rupe si-o involbura o boare.

cazu pe inima-mi ca un suspin

al soldului in fosnet lin

si ca o soapta moale

a inimii sale.

Haos - Gabriela Dangu

Traind fara de tine in timpuri absolute,

Amiezi cu soare ne inconjoara Luna,

Doar moartea mortii mele mai poate s-o sarute,

Iubitule, noi suntem Una…

Nici cerul nu mai stie cum e sa traiesti in moarte,

A-ncaruntit arzand intr-una

Doar clipa ce de veacuri in noi se desparte…

Iubitule, eu si cu tine suntem Una…

Ma doare bucuria ce vine din Lumina,

Adanc in Moartea grea de veacuri ma cufund,

Si ancestrale  vremuri astept zadar sa vina

Plutind pe Styx, sa nu mai stau la rand.

Sa-mi fie trecerea spre adancuri – drum,

Sa nu ma-ntreb intr-una a cui e vina,

Sa nu ma plang ca lacrima mi-e scrum,

Sa-mbratisez, pe netacute, doar Lumina.

Tot ratacind zadarnic, doar umbra peste timp,

Tot confundand iubirea cu furtuna ,

 Dau Moartea-mi pe Viata ta, la schimb…

Iubitule, noi nu mai suntem Una?

Adapostind in mine ce mi-a ramas de-atunci,

Cand Moartea ne era singura Viata,

Iubitule, de doru-mi sa nu plangi,

Iti voi veni in ganduri doar inspre dimineata

Incet, prin piele, iubite-ti voi patrunde,

Si, serpuind prin vene-ti, intr-un penultim ceas

Tu lasa doar Lumina, `ncet sa te inunde,

Doar ea, lumina, si eu, in tine, sa iti fi ramas…

Imi sfasii nemurirea pierduta in petale,

Eu, scrum de vise si spini intepatori,

Eu, ce credeam ca Moartea e singura mea cale,

Iubitule, mi-e frica… eu am sa plec in zori…

Chiar intre nemurire si Iad de tine-mi este dor,

Iti cant prin vremuri sa stii pe unde-ti sunt

Ma iarta, doar, ca am ales sa mor,

Si din iubirea noastra eu sa ne fac mormant…

Ma picuri cu iubire, pierdut intre petale,

Cuprins adanc de mine, ma-mbratisezi tacut,

Ma-nvalui in Lumina, `mi saruti gura moale,

Eu tac…as vrea sa nu te fi durut…

Jacques Brel - Ne Me Quitte Pas

Clody Bertola si barbatii din viata sa

Cu un nume predestinat scenei, Clody a ales arta de la inceput. "De mica, imi doream sa fiu dansatoare, insa pana la urma am ajuns sa fac teatru", declara actrita. Iar teatrul a rasplatit-o, oferindu-i cele mai frumoase povesti de dragoste: cu maestrul Liviu Ciulei si apoi cu celebrul regizor Lucian Pintilie.
Dedicata trup si suflet scenei, in viata personala actrita cu origini italiene, franceze si germane nu a avut parte de sentimente constante de iubire fata de partenerii sai.
Primul sau mariaj s-a consumat alaturi de pictorul Stefan Constantinescu. "Credea in mine. Era un mare admirator al meu. Cu toate acestea, ii suportam greu gelozia si independenta. Stiam ca daca voi ramane cu el, n-o sa pot sa fac teatru", declara actrita cu privire la primul sau sot. Motiv pentru care cei doi s-au despartit. 

Prima dragoste adevarata
Cu toate ca a primit o educatie religioasa la pensionul catolic din Paris, unde a fost trimisa dupa sinuciderea tatalui sau, Clody Bertola nu s-a lasat intimidata sa-si gaseasca fericirea in bratele mai multor barbati. Iar finalul dezastruos al primei casatorii a determinat-o sa caute in continuare perechea potrivita.
Urmatorul barbat din viata artistei a fost actorul si regizorul Liviu Ciulei. Nici macar faptul ca el era mai mic cu zece ani nu a reprezentat un obstacol in calea artistei. Alaturi de Ciulei a format, in 1947, prima trupa a teatrului Odeon. Au trait impreuna o frumoasa poveste de dragoste, marcata atat de succese profesionale, cat si de repercusiunile regimului comunist. Cu toate acestea, nici acest mariaj nu a durat. Ruptura dintre cei doi s-a datorat slabiciunii lui Ciulei pentru o alta femeie, "care de fapt nu a contat deloc in viata lui. Atunci a aparut in viata mea o fiinta puternica, care m-a cucerit si m-a dominat total: Lucian Pintilie", avea sa sublinieze mai tarziu Bertola, intr-un interviu publicat in 1997, in cartea Ludmilei Patlanjoglu, "La vie en rose cu Clody Bertola". 

In cautarea perechii perfecte
Lucian Pintilie a fost cel din urma iubit al actritei, alaturi de care a trait mai bine de 40 de ani. "Eu am avut relatii ciudate cu barbatii. Stefan Constantinescu a fost mult mai in varsta. Liviu Ciulei si Lucian Pintilie erau mult mai tineri", afirma Bertola. Cu toate acestea, niciun obstacol nu a reusit sa o desparta de Pintilie. Legatura dintre cei doi a inceput tot pe scena. Cu douazeci de ani mai tanar decat Bertola, Pintilie conducea echipa responsabila cu filmarea piesei de teatru "Omul care aduce ploaia", in care viitoarea lui sotie detinea rolul principal. La fel ca la primele intalniri cu iubitii din trecut, nu a simtit niciun fior special, ceva care sa o anunte ca va petrece alaturi de acel barbat cei mai frumosi ani din viata. Cu toate acestea, actrita a fost mai tarziu pe deplin fermecata de Pintilie: "M-a fascinat lipsa lui totala de formalism, aproape de proasta crestere. Ma atragea la el nebunia, "golania" lui plina de spiritualitate. Felul de a gandi original despre arta, despre oameni. Felul de a trai fara compromisuri", declara Clody. Si cu toate ca divortul de Ciulei fusese deja pronuntat, apropierea definitiva a venit mult mai tarziu: dupa un accident de masina, in care Lucian Pintilie a fost implicat alaturi de mama lui, aceasta decedand pe loc.

Un etern triunghi de iubire

Cel mai mare mister care a inconjurat-o pe Clody in viata privata a fost maniera prin care a reusit sa-si tina aproape toti barbatii alaturi de care a trait. Mai mult decat atat, acestia au devenit chiar prieteni si colaboratori pe plan profesional. 
In momentul in care s-a casatorit cu Liviu Ciulei, Clody s-a mutat in noua casa cu tot cu fostul sot, pictorul Stefan Constantinescu, care a ramas acolo pana in ultimele zile ale vietii. "Stefan mi-a fost sot, prieten si tata. Liviu il admira mult pentru gustul sau rafinat. Obisnuia sa-l consulte intotdeauna cand lucra la un spectacol." 
Dupa ce si a doua casatorie s-a destramat, in viata actritei a intrat regizorul Pintilie. Si de aceasta data, intre cei doi barbati s-a legat o relatie de respect si prietenie: "Pe Lucian, Liviu il socotea cel mai destept om pe care l-a cunoscut. L-a chemat sa lucreze la "Bulandra", l-a sprijinit." 

Ultimul drum
Cu cativa ani inainte de a muri, actrita a cerut ca, dupa moarte, cenusa ei sa fie dusa in oraselul Assisi, din Italia. "I-am spus (lui Lucian Pintilie) ca atunci cand am sa mor as vrea sa-mi arunce cenusa peste dealurile inverzite de acolo."
Clody Bertola a lăsat scris în testamentul ei o dorinţă mai specială: ea a vrut ca la înmormântarea ei să vorbească doi colegi la care a ţinut enorm şi pe care i-a admirat ca profesionişti: Victor Rebengiuc şi Florian Pittiş. Cei doi ”fii”, cum îi numeşte actriţa în testamentul lăsat familiei, i-au fost alături în distribuţia spectacolului care a făcut istorie în teatrul românesc, Lungul drum al zilei către noapte(spectacol cu o durata de aproape 6 ore), de Eugene O’ Neill, montat în 1976 de Liviu Ciulei, la Teatrul Bulandra. Cei doi actori jucau în spectacol chiar rolurile fiilor eroinei principale.
Testamentul a fost întocmit cu mai multă vreme în urmă, motiv pentru care numele lui Florian Pittiş, decedat , înaintea marii sale colege, apare pe lista vorbitorilor.
Actrita a decedat la 28 decembrie 2007. Ludmila Patlanjoglu a fost cea care s-a ocupat de viata artistei in cele mai mici detalii, publicand in 1997 cartea “La vie en rose cu Clody Bertola”, care cuprindea si un interviu cu aceasta, legat de zbuciumatele ei legaturi amoroase.

 Liviu Ciulei, Clody Bertola si Victor Rebengiuc in piesa Play Strindberg 1971

Victor Rebengiuc, Mircea Albulescu, Jules Cazaban si Clody Bertola la prima reprezentatie a piesei lui Eugene O'Neal "Moartea unui comis voiajor"