George Enescu (n. 19 august 1881, Liveni, Botoșani - d. 4
mai 1955, Paris) a fost un compozitor, violonist, pedagog, pianist și dirijor. Este
considerat cel mai important muzician român.
Enescu s-a născut la
19 august 1881 în micul sat Liveni-Vîrnav, județul Botoșani, în familia
arendașului Costache Enescu și a soției lui, Maria, fica preotului Cosmovici.
Acesta a fost al optulea copil și primul care n-a murit în copilărie. Numele
lui era Gheorghe și părinții lui l-au alintat cu numele Jorjac. El a manifestat
încă din copilărie o înclinație extraordinară pentru muzică. A început să cânte
la vioară la vârsta de 4 ani, la vârsta de 5 ani apare în primul său concert și
începe studii de compoziție sub îndrumarea lui Eduard Caudella. Primele
îndrumări muzicale le-a primit de la părinții săi și de la un vestit lăutar,
Niculae Chioru.
"Eram, dacă-mi
amintesc bine, un copil silitor și chiar destul de conștiincios. La patru ani
știam să citesc, să scriu, să adun și să scad. Nu era meritul meu, căci îmi
plăcea învățătura și aveam groază de aproape toate jocurile, mai cu seamă de
cele brutale; le găseam nefolositoare, având simțământul că pierd timpul;
fugeam de zgomot și de vulgaritate, iar mai mult decât orice simțeam un fel de
spaimă înnăscută în fața vieții. Ciudat copil, nu?" - (Bernard Gavoty -
Amintirile lui George Enescu).
Între anii 1888-1894
studiază la Conservatorul din Viena, având ca profesori printre alții pe Joseph
Hellmesberger jr. (vioară) și Robert Fuchs (compoziție). Se încadrează rapid în
viața muzicală a Vienei, concertele sale în care interpretează compoziții de
Johannes Brahms, Pablo de Sarasate, Henri Vieuxtemps, Felix
Mendelssohn-Bartholdy, entuziasmând presa și publicul, deși avea doar 12 ani.
După absolvirea
Conservatorului din Viena cu medalia de argint, își continuă studiile la
Conservatorul din Paris (1895-1899) sub îndrumarea lui Martin Pierre
Marsick(vioară), André Gédalge (contrapunct), Jules Massenet și Gabriel Fauré
(compoziție). În ziua de 6 februarie 1898 își face debutul în calitate de compozitor
în cadrulConcertelor Colonne din Paris cu Suita simfonică „Poema Română”. Tot
atunci, în același an, începe să dea lecții de vioară la București și să dea
recitaluri de vioară. Admirat de Regina Elisabeta a României (celebra iubitoare
a arteiCarmen Sylva) era deseori invitat să execute piese pentru vioară în
Castelul Peleș din Sinaia. Enescu a pus pe muzică câteva dintre poemele reginei
Carmen Sylva, dând naștere mai multor lieduri în limba germană ale
compozitorului. Prințesa Martha Bibescu și-l disputa pe marele compozitor cu
regina, dar se pare că aceasta din urmă a reușit să învingă, George Enescu
fiind un invitat permanent la palat unde lua parte la seratele muzicale
organizate de regină.
Din primii ani ai
secolului XX datează compozițiile sale mai cunoscute, cum sunt cele două
Rapsodii Române (1901-1902), Suita Nr. 1 pentru orchestră (1903), prima sa
Simfonie (1905), Șapte cântece pe versuri de Clément Marot (1908).
Activitatea sa
muzicală alternează între București și Paris, întreprinde turnee în mai multe
țări europene, având parteneri prestigioși ca Alfredo Casella, Louis Fournier.
În anii Primului război mondial rămâne în București. Dirijează Simfonia a IX-a
de Ludwig van Beethoven (pentru prima dată în audiție integrală în România),
compoziții de Claude Debussy, precum și creațiile proprii: Simfonia Nr. 2
(1913), Suita pentru orchestră Nr. 2 (1915). În același an are loc prima ediție
a concursului de compoziție „George Enescu”, în cadrul căruia compozitorul
oferea câștigătorilor, din veniturile sale proprii, sume de bani generoase,
precum și șansa interpretării acestor piese în concerte.
După război își
continuă activitatea împărțită între România și Franța. De neuitat au rămas
interpretările sale ale Poemului pentru vioară și quartet de corzi de Ernest
Chausson și ale Sonatelor și Partitelor pentru vioară solo de Johann Sebastian
Bach. Face mai multe călătorii în Statele Unite ale Americii, unde a dirijat
orchestrele din Philadelphia (1923) și New York (1938). Activitatea sa
pedagogică capătă de asemenea o importanță considerabilă. Printre elevii săi se
numără violoniștii Christian Ferras, Ivry Gitlis, Arthur Grumiaux și Yehudi
Menuhin. Acesta din urmă, virtuoz cu o profundă cultură umanistă, a păstrat un
adevărat cult și o profundă afecțiune pentru Enescu, considerându-l părintele
său spiritual. „Pentru mine, Enescu va rămâne una din veritabilele minuni ale
lumii. (...) Rădăcinile puternice și noblețea sufletului său sunt provenite din
propria lui țară, o țară de inegalată frumusețe.” (Yehudi Menuhin).
Încă din anii imediat
următori Primului Război Mondial George Enescu a început să acorde un Premiu de
compoziție pentru cei mai talentați tineri creatori români, decernat anual în
urma analizării partiturilor de către un juriu pe care îl prezida. Se acordau
Premiul I, II, III și mențiuni, din banii proprii ai compozitorului. Multe
dintre lucrările premiate au fost interpretate în concertele dirijate de
Enescu.
În anii 1921-1931
lucra la opera Oedip, monumentală creație dramatică și muzicală, care abia în
ultimii ani a început să se impună pe scenele teatrelor de operă din lume. O
dedică Mariei Tescanu Rosetti (fostă Cantacuzino), cu care se va căsători mai
târziu. Aceasta fusese una din doamnele de onoare ale Reginei Maria și, după o
căsătorie cu prințul Cantacuzino și o pasiune pentru filozoful Nae Ionescu,
și-a turnat acid pe față. La auzul veștii, Enescu s-a întors de la Paris
imediat la București și a vegheat la căpătâiul doamnei de care era îndrăgostit.
În urma acestui episod, Maruca Rosetti-Cantacuzino va rămâne desfigurată toată
viața și va apărea in fotografii cu un voal negru pe față. Pe 4 decembrie 1937
Enescu se va căsători cu ea. Opera Oedip a fost terminată la conacul Marucăi
din Tescani, într-un pavilion de vară ridicat pe o colină artificială din
pământ, chiar în mijlocul pădurii. Premiera operei Oedip a avut loc la Paris pe
13 martie 1936 și s-a bucurat de un succes imediat. Primul bariton care l-a
interpretat pe Oedip pe scena operei din Paris a fost Andre Piernet. Opera se
inspiră din cele doua piese păstrate din ciclul de tragedii tebane ale lui
Sofocle, Oedip la Colonos șiOedip rege. Libretistul operei a fost Edmond Fleg.
Cariera internațională a operei a fost însă întreruptă de declanșarea celui
de-al Doilea Război Mondial, când, în 1940, Paris-ul a fost ocupat de armata
germană.
Opera și-a păstrat
însă popularitatea în România, fiind de mai multe ori montată în timpul Festivalului
internațional „George Enescu” din București, premiera românească datând din
1958, când în rolul titular a evoluat David Ohanesian, regia aparținând lui
Jean Rânzescu iar dirijor fiind Constantin Silvestri. O spectaculoasă punere în
scenă s-a făcut în regia lui Andrei Șerban (1995), care a provocat numeroase
controverse. În ultimii 20 de ani se observă un puternic reviriment al operei,
prin montări în mai multe țări ale lumii, printre care Italia, Germania,
Austria, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Portugalia.
În timpul celui de Al
doilea război mondial, rămas în București, are o activitate dirijorală bogată,
încurajând și creațiile unor muzicieni români ca Mihail Jora, Constantin
Silvestri, Ionel Perlea,Nicolae Brânzeu,Sabin Drăgoi. După război dă concerte
împreună cu David Oistrach, Lev Oborin, Emil Gilels șiYehudi Menuhin, care îl
vizitează la București și Sinaia. În ultimii ani ai vieții a compus Cvartetul
de coarde Nr. 2, Simfonia de Cameră pentru douăsprezece instrumente soliste, desăvârșește
Poemul simfonicVox Maris pentru soprană, tenor, cor și orchestră, schițat încă
din 1929, Simfoniile Nr. 4 și 5 rămase neterminate (au fost orchestrate mai
târziu de compozitorul Pascal Bentoiu). O dată instaurată dictatura comunistă,
se exilează definitiv la Paris, unde se stinge din viață în noaptea de 3 spre 4
mai 1955. A fost înmormântat încimitirul Père-Lachaise din Paris, într-un cavou
de marmură albă, aflat la poziția 68.
Stilul componistic al
lui George Enescu este greu de definit, oscilând între stilul romantic
monumental al lui Richard Wagner (în Simfonia Nr. 1), influențele muzicii franceze
(de exemplu, în Cântecele pe versuri de Clément Marot), tendințele neo-baroce
(în Suita orchestrală Nr. 2) și exprimarea modernă cu totul personală din
muzica de cameră, opera Oedip sau Simfonia de Cameră. Nu trebuie uitată
influența folclorului românesc, evidentă în cele două Rapsodii Române, Sonata
pentru vioară "cu caracter popular românesc", Suita orchestrală Nr. 3
„sătească”.
Casa din Tescani
Celebritatea
internațională a lui George Enescu - de care era el însuși intrigat - se
datorează în special Rapsodiei Române Nr. 1, popularizată mai ales de Leopold
Stokowski la pupitrul Orchestrei Filarmonice din Philadelphia, uitându-se
marile sale creații. Prin Festivalurile Internaționale „George Enescu”, care au
loc cu regularitate în București cu participarea unor muzicieni de faimă
mondială, opera muzicală enesciană este pusă în valoare.
În București se găsește un Muzeu Național „George Enescu" (în palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei, în care au locuit Maruca și Enescu). Lângă Moinești se găsește conacul de la Tescani, donat de soția lui Enescu statului român cu condiția ca acesta să construiască aici un centru de cultură pentru artiști. La Liveni se găsește casa în care a copilărit compozitorul. Există o casă memorială George Enescu în Sinaia (Vila Luminiș, cartier Cumpătul). În conacul din Tescani, Bacău ("Centrul Cultural Rosetti-Tescanu"), statul român a deschis în anii '80 un centru de creație, aici au fost compuse opere literare (Jurnalul de la Tescani, de Andrei Pleșu), și au loc în fiecare an tabere de pictură și de filosofie.
În București se găsește un Muzeu Național „George Enescu" (în palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei, în care au locuit Maruca și Enescu). Lângă Moinești se găsește conacul de la Tescani, donat de soția lui Enescu statului român cu condiția ca acesta să construiască aici un centru de cultură pentru artiști. La Liveni se găsește casa în care a copilărit compozitorul. Există o casă memorială George Enescu în Sinaia (Vila Luminiș, cartier Cumpătul). În conacul din Tescani, Bacău ("Centrul Cultural Rosetti-Tescanu"), statul român a deschis în anii '80 un centru de creație, aici au fost compuse opere literare (Jurnalul de la Tescani, de Andrei Pleșu), și au loc în fiecare an tabere de pictură și de filosofie.