Ţiganii din România
sunt, după statistici, mai numeroşi ca în orice ţară. Deşi oficial numărul lor
este de peste 600.000, în realitate ei sunt mult mai mulţi, asta şi pentru
faptul că, la ultimul recensământ, cei mai mulţi dintre ei nu şi-au declarat
etnia.
Originea ţiganilor a
suscitat interesul istoricilor, specialiştii arătând că această etnie există încă
din timpul Imperiului de Răsărit, în secolul XI, când bizantinii au adus mai
multe mii de robi din Siria. Ulterior, de la plecarea lor din India, în urma
certurilor dintre conducători, s-au despărţit în două ramuri, o parte
îndreptându-se spre Nordul Africii, în timp ce partea cea mai consistentă a
luat calea Europei.
Odată cu ultimele
invazii mongolice s-au ivit şi ţiganii. "Tătarii care veneau de prin
stepele asiatice şi ruseşti au târât cu ei acest popor care le-a servit drept
robi. În vârtejul cuceririlor, tătarii au întâlnit ramura de ţigani care
apucase spre Nord şi au pus stăpânire pe ea, fără vreo greutate. Ţiganii s-au
arătat credincioşi noilor stăpâni şi foarte umiliţi, spune în studiile sale
istoricul George Potra. Practic, se confirmă faptul că drumul pe care s-a
infiltrat ţiganii în principatele române coincide cu drumul năvălirilor romane,
istoricul Nicolae Iorga fiind unul dintre susţinătorii acestei idei. În
principatele române, ţiganii au intrat în robia celor bogaţi, iar ei au fost împărţiţi
în trei categorii: ţigani domneşti, ţiganii mănăstireşti şi ţiganii
boiereşti.
Ţiganii domneşti,
despre care se spune că erau proprietatea statului, erau ocupaţi în domeniul
prelucrării metalelor, li se mai spuneau şi căldărari şi mai tot timpul erau pe
drumuri, locuind în căruţe cu coviltir. Iarna, se adăposteau în pădure,
unde îşi săpau bordeie în pământ. Tot din această categorie mai făceau parte
ţiganii lingurari, ursarii care se ocupau de dresatul urşilor şi rudarii, care
se ocupau cu mineritul şi spălarea aurului. “Din multele acte de danie ale lui
Ştefan cel Mare, vedem că viteazul şi cucernicul ctitor nu se sfia să-şi aducă
robi şi din Ţara Românească, bineînţeles robi ţigani, după cum rezultă din
documente. Pe 16 martie 1490, Ştefan cel Mare dăruieşte mănăstirii Putna
unsprezece sălaşe de ţigani, din ţiganii săi proprii aduşi din Ţara
Românească. Că Ştefan cel Mare a luat ca pradă de război ţigani din
Muntenia o spun şi cronicile timpului”, spune George Potra. Robii ţigani aveau
o mare importanţă în complexul bunurilor unui boier, care plăteau bani buni
pentru a-i avea în stăpânire.
O a doua categorie de
ţigani robi erau cei mănăstireşti, care erau şi ei foarte numeroşi. Domnii
Ţării Româneşti şi ai Moldovei se luau la întrecere în a ctitori biserici şi
mănăstiri pe care le înzestrau cu moşii întinse şi foarte multe sălaşe de
ţigani. Istoricii care au căutat în documente au găsit numeroase dovezi în
sensul celor arătate mai sus. Astfel, la 3 septembrie 1448, în Suceava, Petru
Voievod a întărit mănăstirea Neamţului cu patru sălaşe de ţigani daţi de
Alexandru cel Bun. În 1688, Neagu, fiul căpitanului Măinea de la Goştile, a dat
mănăstirii Căldăruşeni un ţigan în locul ţiganului mănăstirii, care fusese ucis
de semenii lui. “Precum să se ştie că întâmplându-se de s-au sfădit nişte
ţigani ai noştri cu ţiganii mănăstirii Căldăruşani, s-au întâmplat primejdie
unui ţigan al nostru de au lovit pre un ţigan al mănăstirii în cap şi
dintr-aceea i s-au întâmplat acelui ţigan de au murit, deci într-un alt chip
n-am putut face, ci am căzut cu mare rugăminte la părintele egumenul Efrim, ca
să-i dau un ţigan pentru ţigan şi neavând nici sfinţia lui ce mai face
fost-au bucuros ca să-i dau ţigan pentru ţigan”, este învoirea făcută de Neagu.
O a treia categorie
de ţigani robi erau cei boiereşti. Aceştia proveneau din daniile domneşti,
cuceririle de război, moşteniri, zestre, cumpărări şi schimburi. Spre
exemplificare, în anul 1802 domnul Moldovei, Alexandru Şuţu dăruieşte ţigani
lui Iancu Şuţu, “spre răsplătirea slujbelor sale ce slujăşte domnieii mele şi
ţării cu credinţă şi dreptate. Care ţigani de acu înainte să-i fie drepţi robi
în veci cu femeile şi cu toţi copiii lor, cu gineri şi nurorilor lor”. În afară
de darurile domneşti, numărul ţiganilor boieşte sporea şi prin foile de zestre
care le aduceau boieroaicele la căsătoria lor. Adică din foaia de zestre făceau
parte şi câţiva ţigani, ca parte a avuţiei miresei. “La capitolul bucătărie
sunt menţionate toate vasele şi obiectele trebuincioase, în plus o ţigancă
văduvă, probabil bucătăreasă sau femeie de ajutor şi două fete de ţigan în
casă”, se arată într-un document al timpului.
La 1850, în Moldova
şi Ţara Românească locuiau un sfert din ţiganii din Europa, adică peste
200.000. Din acest motiv, pe 20 februarie 1856, după un proces îndelung pornit
de Mihail Kogălniceanu în anul 1837, au fost eliberaţi din sclavie ultima
categorie de robi ce aparţineau proprietarilor particulari. Dezrobirea romilor
a fost promulgata prin ”Legiuirea pentru emancipaţia tuturor ţiganilor din
Principatul Romanesc” de domnitorul Barbu Ştirbei, pe baza unui text intocmit
de Petre Mavrogheni si Mihail Kogalniceanu.
Sursa
- http://adevarul.ro/locale/focsani
.jpg)
