La anul 1850 Badia
sosea in lumea nostra, trimis de Dumnezeu. Un om sfant venea din Ceruri, urmand
sa se sacrifice pentru neamul sau. Destinul i-a fost tragic, cu atat mai mult
cu cat trogloditii de conducatori au falsificat adevarul despre el. La scoala se
invata ca Badia a murit nebun, boala cauzata de sifilis si de apetitul lui prea
mare pentru femei de orice fel. Nu le-a fost de ajuns ca l-au inchis, l-au si
omorat si i-au intinat memoria.
Da, Badia era nebun! Nebun
de libertate, de dreptate! Nebun de curajos ca a infruntat de unul singur un
sistem corupt, la fel ca cel de acum. Dar peste toate Badia a fost Poetul. El
ne-a cantat si ne-a plans. El a avut har de la Dumnezeu sa vorbeasca de
locurile acestea si de oamenii de aici. Sa vorbeasca mai ales de Iubire! Badia
era Iubire! Si a murit din prea multa Iubire!
La multi ani, Badie!
Atat de frageda
Atât de frageda,
te-asameni
Abia atingi covorul
moale,
Din încretirea lungii
rochii
O, vis ferice de
iubire,
Cât poti cu-a
farmecului noapte
Deodata trece-o
cugetare,
Te duci, s-am înteles
prea bine
Ca te-am zarit e a
mea vina
S-o sa-mi rasai ca o
icoana
Atât de frageda,
te-asameni
Cu floarea alba de
cires,
Si ca un înger dintre
oameni
În calea vietii mele
iesi.
Abia atingi covorul
moale,
Matasa suna sub
picior,
Si de la crestet
pân-în poale
Plutesti ca visul de
usor.
Din încretirea lungii
rochii
Rasai ca marmura în
loc -
S-atârna sufletu-mi
de ochii
Cei plini de lacrimi
si noroc.
O, vis ferice de
iubire,
Mireasa blânda din
povesti,
Nu mai zâmbi! A ta
zâmbire
Mi-arata cât de dulce
esti,
Cât poti cu-a
farmecului noapte
Sa-ntuneci ochii mei
pe veci,
Cu-a gurii tale calde
soapte,
Cu-mbratisari de
brate reci.
Deodata trece-o
cugetare,
Un val pe ochii tai
fierbinti:
E-ntunecoasa
renuntare,
E umbra dulcilor
dorinti.
Te duci, s-am înteles
prea bine
Sa nu ma tin de pasul
tau,
Pierduta vecinic
pentru mine,
Mireasa sufletului
meu!
Ca te-am zarit e a
mea vina
Si vecinic n-o sa
mi-o mai iert,
Spasi-voi visul de
lumina
Tinzându-mi dreapta
în desert.
S-o sa-mi rasai ca o
icoana
A pururi verginei
Marii,
Pe fruntea ta purtând
coroana -
Unde te duci? Când o
sa viï?
De câte ori, iubito
Oceanul cel de gheata mi-apare inainte:
Pe bolta alburie o stea nu se arata,
Departe doara luna cea galbena - o pata;
Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite
O pasare pluteste cu aripi ostenite,
Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus
C-un pilc intreg de pasari, pierzindu-se-n apus.
Arunca pe-a ei urma priviri suferitoare,
Nici rau nu-i pare-acuma, nici bine nu... ea moare,
Visindu-se-ntr-o clipa cu anii inapoi.
Din ce în ce mai sigur ma-ntunec si inghet,
Când nu te pierzi în zarea eternei dimineti.
Oceanul cel de gheata mi-apare inainte:
Pe bolta alburie o stea nu se arata,
Departe doara luna cea galbena - o pata;
Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite
O pasare pluteste cu aripi ostenite,
Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus
C-un pilc intreg de pasari, pierzindu-se-n apus.
Arunca pe-a ei urma priviri suferitoare,
Nici rau nu-i pare-acuma, nici bine nu... ea moare,
Visindu-se-ntr-o clipa cu anii inapoi.
Din ce în ce mai sigur ma-ntunec si inghet,
Când nu te pierzi în zarea eternei dimineti.
.jpg)
