I. "Materialul
didactic"
Constantin Brâncuşi a fost o personalitate a
cărui consistenţă umană a fost înghiţită pur şi simplu de legendă. Omul
Brâncuşi a fost, practic, strivit de cioburile propriei statui, precum Zamolxe
din piesa cu acelaşi titlu a lui Lucian Blaga. Este inexplicabil cum de s-a
putut întâmpla acest lucru într-un interval de timp atât de scurt, dar în orice
caz e bine că s-a întâmplat, chiar dacă pentru asta a trebuit să sacrifice
oameni apropiaţi, prieteni, femei. Să-i sacrifice sau pur şi simplu să se
folosească de ei pentru a-şi atinge ţelul.
Preţul acestui comportament a fost, pe de o parte, magnitudinea
operei, care mai produce şi astăzi seisme, iar pe de altă parte singurătatea
tristă a omului, în ultimii ani de viaţă. Spuneam într-un articol anterior
despre Brâncuşi că aproape toate femeile care i-au trecut pragul, atrase ca
fluturii de lampă, au trecut în mod fatal și prin patul lui primitiv din
locuința-șantier. S-a bucurat de ele fără să le dea nimic în schimb, furându-le
chipul și esența, pe care le-a transformat în statui. Nu s-a fălit niciodată cu
„cuceririle” lui, tot ceea ce ştim s-a aflat de la „victime” sau de la martori
indirecţi. Voi face, pentru început, o trecere în revistă a câtorva nume de
femei mai mult sau mai puţin celebre, care au avut curiozitatea fatală de a-l
cunoaşte de aproape...
Margit Pogany
Brâncuşi a cunoscut-o pe pictoriţa unguroaică Margit Pogany prin
1909 şi i-a cerut să-i pozeze pentru un bust. „Am pozat pentru el de
mai multe ori, îşi amintea Margit Pogany. De fiecare dată, începea şi termina
un nou bust (in lut). Fiecare era frumos, minunat de real. Eu îl rugam să-l
păstreze ca variantă finală, dar el izbucnea mereu în râs şi arunca bustul
înapoi, în lada cu lut din colţul atelierului – spre marea mea dezamăgire“.
Margit Pogany a consemnat şi impresia pe care i-a produs-o contemplarea unui
cap de marmură aflat în atelier: „Am realizat că eram chiar eu, deşi
capul nu avea niciuna din trăsăturile mele. Era tot numai ochi. Însă, privind
înspre Brâncuşi, am observat că mă privea pe furiş, în timp ce vorbea cu
prietenii mei. I-a făcut o enormă plăcere să constate că am reuşit să mă
recunosc“. 19 lucrări intitulate „Domnişoara Pogany” a realizat Brâncuşi,
într-un interval de 20 de ani. În 1913 a expus-o în Statele Unite, unde a
trezit un interes uriaş. Cât priveşte prototipul, Margit Pogany, după primul
război mondial aceasta s-a stabilit în Australia. Până în 1937 cei doi au
întreţinut o corespondenţă intensă.
Prințesa Marie Bonaparte
A fost fiica Prințului Roland Bonaparte (1858-1924) și a Mariei
Félix Blanc. Bunicul patern a fost Pierre Napoleon Bonaparte, fiu al lui Lucien
Bonaparte, care era unul dintre frații mai mici ai lui Napoleon I. Bunicul
matern a fost François Blanc, principalul dezvoltator imobiliar din Monte
Carlo. De la această parte a familiei sale, Marie a moștenit o marea avere. În
1907 s-a căsătorit cu Prințul George al Greciei și Danemarcei, al doilea fiu al
regelui George I al Greciei. I-a pozat lui Brâncuşi pentru controversata
„Prinţesă X”, care a provocat un scandal imens în 1919, când artistul a expus-o
la Grand Palais. A fost considerată o lucrare pornografică pentru asemănarea ei
cu un falus, Brâncuşi fiind obligat să o retragă din expoziţie. Este adevărat
că prinţesa Maria Bonaparte a fost obsedată toată viaţa de penis şi de
obţinerea orgasmului (ea fiind frigidă), dar sensul lucrării e cu totul altul.
Iată ce-i declara, în ianuarie 1920, Constantin Brâncuşi ziaristului Roger
Devigne de la revista „L’ère nouvelle”: „Statuia mea, înţelegeţi
domnule, este femeia, sinteza însăşi a femeii, eternul feminin al lui Goethe
redus la esenţă (…) Cinci ani am lucrat, şi am simplificat, am făcut materia să
spună ceea ce nu se poate rosti. Şi ce este în fond femeia? Un zâmbet între
dantele şi fard pe obraji? (…) Nu asta este femeia! Pentru a degaja această entitate,
pentru a aduce în domeniul sensibilului acest tip etern de forme efemere, timp
de cinci ani am simplificat, am finisat lucrarea. Şi cred că, biruind în cele
din urmă, am depăşit materia. De fapt e chiar păcat să strici frumuseţea unei
materii sfredelind mici găuri pentru ochi, (sculptând) părul, urechile. Şi
materia mea e atât de frumoasă prin liniile acestea sinuoase, strălucind ca
aurul curat şi care rezumă într-un singur arhetip toate efigiile feminine de pe
pământ“.
Eileen Lane
O relaţie „interzisă” a avut Brâncuşi cu o frumoasă americancă de
origine irlandeză, pe nume Eileen Lane, venită ân Europa pentru a-şi vindeca
rănile provocate de o logodnă eşuată. Era fascinată de Brâncuşi dar, în acelaşi
timp, rigidă în gândire şi plină de prejudecăţi, ceea ce l-a determinat pe
Brâncuşi să-i spună: „De ce nu vii cu mine în România? Asta îţi va
schimba ideile. Nu trebuie să-ţi faci probleme de ce vor zice oamenii, te voi
prezenta drept fiica mea”. Eileen a acceptat invitaţia şi, împreună cu
Brâncuşi, a vizitat România, între 11 septembrie şi 7 octombrie 1922. Diferenţa
de vârstă dintre cei doi (peste 20 de ani) a făcut imposibilă finalizare
relaţiei printr-o căsătorie, lucru la care, oricum, Brâncuşi nici nu se gândea.
Eileen, care era foarte îndrăgostită de Brâncuşi, a rupt în cele din urmă
relaţia şi s-a întors în America unde s-a căsătorit. “Doresc să-ţi
mulţumesc pentru zilele petrecute împreună - îi scria ea mai târziu. M-a durut
însă să te văd suferind, la fel cum m-a întristat teama de a nu-ţi putea arăta
o afecţiune pe care nu mai am dreptul să ţi-o împărtăşesc”. Eileen Lane i-a
inspirat lui Brâncuşi lucrarea cu numele său ("Eileen Lane").
II.Dacă facem imprudenţa să-l scoatem pe Brâncuşi din legendă, s-ar
putea să avem surpriza unor dezamăgiri. Omul nu este întotdeauna la înălţimea
faptelor sale cele mai înalte, faptele fiind, în acest caz, opera artistică.
Poate că, în numele imaginii pe care el ne-a indus-o iar noi am construit-o,
raportată la morala comună, unele dintre relaţiile lui Brâncuşi cu femeile sunt
imorale sau chiar incalificabile. Dar, pe lângă faptul că un «monstru» de talia
lui Brâncuşi are circumstanţa genialităţii, e bine să luăm în considerare şi
cuvintele lui Alfred de Musset, care spunea că "cele mai frumoase ciuperci
cresc în bălegar. Dar noi mâncăm ciupercile, nu bălegarul". «Ciupercile»
sunt, evident, inegalabilele sale statui. Majoritatea dintre acestea au fost,
însă, mai întâi femei.
Léonie Ricou
L-a cunoscut pe Brancuşi în salonul ei opulent din Grand Hôtel
Particulier, aflat pe boulevard Raspail la nr. 270, în perioada 1914-1915.
Leonie Ricou era o femeie bogată din înalta societate pariziană, o cunoscută
protectoare a artelor şi a artiştilor. Nu există dovezi certe asupra
caracterului intim al relaţiei lor, în orice caz Leonie i-a inspirat lui
Brâncuşi lucrarea „Madame L.R.” (vândută, în urmă cu doi ani,
la Londra, la o licitaţie Christie’s, cu 20 de milioane de euro). Sculptura n-a aparţinut niciodată
„inspiratoarei”. Ea a stat în atelierul din cartierul Montparnasse până spre
anul 1920, când Brâncuşi a dat-o, în schimbul unei picturi, lui Fernand Léger.
Acesta a fost primul proprietar al lucrării, până la moartea sa, în 1955. A
fost lăsată moştenitre văduvei sale, Nadia, pentru ca, ulterior şi în final să
intre în colecţia Yves Saint-Laurent, care a vândut-o la licitaţia Christie’s.
Lucrarea nu fusese nicodată expusă.
Baronesa Renée Irana Frachon
În perioada 1909-1910, i-a pozat lui Brâncuşi, în celebrul lui
atelier-şantier-sanctuar din cartierul Montparnasse, misterioasa baroană Renée
Irana Frachon, al cărei portret, conform interpretărilor, a devenit, prin
distilări succesive, „Muza adormită”. Ca şi în cazul lucrărilor
„Domnişoara Pogany” sau „Prinţesa X”, Brâncuşi a insistat obsendant în
exprimarea totală a trăirii declanşate de modelele sale feminine. De aceea a
încercat să „extragă” ideea din mai multe materiale (bronz, marmură, lemn). Discreţia
cu care sunt învăluite anumite relaţii ne împiedică să ştim până la ce grad de
intimitate au ajuns. Este şi cazul acestei baronese cu nostalgii (sau, poate,
cu ascendenţe) persane. Ea chiar a vizitat Iranul şi i-a trimis, din Teheran,
o carte poştală lui Brâncuşi, în 1923. Iar ceva mai târziu
a publicat şi o carte despre călătoria ei prin lumea islamică: „Quand j'etais
au Kurdistan”.
Mamă şi fiică: Agnes şi Florence Meyer
Jurnalista Agnes Ernst Meyer l-a cunoscut pe Brâncuşi, în 1910,
prin intermediul soţului ei, Eugene Isaac Meyer, director al Ziarului "The
Washington Post". Relaţia dintre ei s-a materializat artistic în lucrarea
"La Reine Pas Dédaigneuse", sculptată în marmură neagră. Agnes Meyer
e aceea care îi asigura lui Brâncuşi, in 1914, transportul la New York al
lucrarilor pentru expozitia acestuia la Photo-Secession Gallery a lui Stieglitz
şi Steichen, după cum tot ea acoperea cheltuielile procesului câştigat de
sculptor în 1929, contra vămii americane. În acelaşi an, Florence, una dintre
cele trei fiice ale lui Agnes, a venit la Paris pentru a încerca să-şi
construiască o carieră de dansatoare. A ajuns, evident, şi în atelierul lui
Brâncuşi, adusă acolo chiar de mama ei.
În mod fatal, între artist şi fiica jurnalistei a început o relaţie care s-a
prelungit, prin corespondenţă, până în 1947. Se pare că lucrarea „Miracle” a
fost inspirată de Florence Meyer. Iată câteva fragmente din scrisorile trimise
de Brâncuşi, din care reiese destul de clar natura relaţiilor dintre ei (Unele
dintre scrisori sunt semnate cu numele „conspirative” Morice I, Morice II şi
Morice III).
Florence
Meyer
„Nu demult am dejunat cu Favorita. M-a întrebat daca am ştiri de
la dumneavoastră şi i-am spus că v-am scris o scrisoare aproape de dragoste şi
că n-am primit răspuns, la care ea a afirmat că aţi fi fost indignată dacă v-aş
fi scris altfel...“ (23 februarie 1933)
„Îţi mulţumesc mult pentru fotografii, nu sunt rele deloc. Ai
perfectă dreptate să spui că dansatorii sunt fenomene şi nu rezultatul unei
evoluţii, în toate artele este exact la fel. Şcoala nu ne învaţă decât ceea ce
ştim. Drumul înainte este necunoscut, dar noi oricum mergem pe el, împinşi de o
nevoie inerentă tuturor lucrurilor: iată la ce mă gândeam când spuneam că facem
ceea ce trebuie să facem şi nu ceea ce bunul plac ne poate conduce să vrem să
facem. Şi această nevoie profundă, care ne macină în permanenţă, e ca o piatră
preţioasă, brută, pe care trebuie s-o lucrăm cu răbdare şi metodă. Nu te omorî
cu dansul... Caută să nu te oboseşti, căci oboseala excesivă descurajează iar
descurajarea repetată ucide încrederea în noi înşine. Or n-avem decât credinţa
spre a ne ghida, draga mea Florence“ (31 iulie 1933)
„În seara premierei voi fi printre aceste flori, pentru a
sărbători triumful tău. Floarea pe care ţi-o trimit e miraculoasă. Priveşte-o
când eşti în dificultate şi ea te va salva“ (21 decembrie 1936)
„M-am gândit şi mă gândesc mult la tine, tot timpul... Te
îmbrăţişez din adâncul inimii şi te aştept cu cea mai mare dragoste“. (7 august
1938)
„Te îmbraţişez mult, mult, mult, mult, mult... Am găsit cercelul
tău printre pietrele mele şi mă bucur că e în siguranţă. M-am gândit şi mă
gândesc mult la tine, tot timpul... Te îmbrăţişez din adâncul inimii şi te
aştept cu cea mai mare dragoste“. (7 august 1938)
„Foarte, foarte dragă Florence, mă gândesc mult la tine şi aş vrea
să fiu acolo, să te alint. Te îmbrăţişez de aici, cu spiritul şi inima, şi-ţi
trimit multă dragoste“. (21 decembrie 1938).
Relaţia lor epistolară continua chiar şi în 1947. De data asta,
Florence, care era măritată, îl iubea mai mult ca o fiică, trimiţându-i de la
distanţă, iubitului ei de 69 de ani, pachete cu haine şi bunătăţi. Şi
iată răspunsul lui Brâncuşi:
„Multumesc, Darling, acestea sunt lucrurile care-mi lipsesc cel
mai mult. Morice III începe să te coste destul de scump. Ai să te ruinezi
pentru un ingrat“. (1947)
III.
Aproape niciuna dintre femeile care s-au apropiat, mai mult sau
mai puţin, de Brâncuşi, nu s-a situat la distanţa corectă de el, pentru a
înţelege ceva din această apropiere. Unele l-au părăsit repede, după ce şi-au
astâmpărat curiozitatea, altele au zăbovit mai mult, pe altele le-a gonit el.
În orice caz au fost multe. Noi trecem în revistă doar câteva, cele mai
importante...
„Fetişcana sofisticată”
Nancy Cunnard a fost o femeie şi o scriitoare nonconformistă, care
a militat împotriva rasismului şi fascismului. Deşi s-a născut într-o familie
britanică aristocratică, ea a respins ferm valorile clasei din care provenea.
Afost muza inspiratoare a multor scriitori şi artişti ai secolului XX: Lewis
Wyndham, Aldous Huxley,Tristan Tzara, Ezra Pound, Henry Crowder, Louis Aragon,
Ernest Hemingway, James Joyce, Constantin Brâncuşi , Langston Hughes, Man Ray,
şi William Carlos Williams. Cu cel puţin jumătate dintre ei a împărţit şi
patul, unul dintre ei fiind, evident, Brâncuşi. În perioada în care frecventa
atelierul acestuia din Montparnasse, Nancy Cunnard umbla însoţită de un pianist
negru cu care, de fapt, trăia, aceasta neîmpiedicând-o să aibă multiple relaţii
paralele. Brâncuşi i-a dedicat două lucrări: „Jeune Fille Sophistiquée” („O
fetişcană sofisticată”) şi „Negresa blondă”. Viaţa promiscuă şi dezordonată i-a
ruinat sănătatea fizică şi psihică, ceea ce a dus la internări repetate în
spitale şi centre de boli mintale. Nancy Cunnard a murit la vârsta de 69 de
ani, cântărind doar 26 de kilograme, în Cochin Hôpital, Paris.
„Vrăjitoarea”
În ultimii ani de viaţa ai lui Brâncuşi, una din cele mai
apropiate persoane (de fapt, singura) i-a fost pictoriţa Sonia Terk-Delaunay,
cea care l-a convins să-şi facă un testament prin care să clarifice cine va
trebui să aibă grijă de operele sale de artă şi de atelier. Deşi ţinuse unele
jurnale şi caiete de notiţe, Sonia şi le-a distrus înainte de a muri. Totuşi,
în hârtiile rătăcite printre acte şi fotografii, s-a găsit o însemnare ciudată,
care se referea la o întâlnire de câteva ore a lui Brâncuşi, în atelierul său,
cu o femeie pe care el o numea „Vrăjitoarea”: pianista Vera Moore. Brâncuşi îi
spunea Soniei că puterea Verei asupra lui a fost atât de mare încât, după
încetarea legăturii lor, nu a mai fost atras de nimeni altcineva, nici fizic şi
nici psihic: “La o întâlnire de câteva ore din studioul lui Brâncuşi,
el mi-a povestit că după Vera nu a mai existat nimeni în viaţa lui, nu a mai
atins nici o femeie. De bună voie şi nesilit de nimeni a devenit un ascet. Această
transformare a fost remarcată de toţi, însă nimeni nu a pus-o în legătură cu
Vera”. Se pare însă că, dacă Sonia spune adevărul, Brâncuşi o minţise. Aşa
cum se ştie, după Vera Moore au mai existat cel puţin două femei în viaţa
artistului: Maria Tănase (în 1938) şi Peggy Guggenheim (1939). Brâncuşi o
cunoscuse pe Vera Moore în 1930, au avut o relaţie care a durat până în 1935,
din care ar fi rezultat un copil. Cercetătoarea Siena Miller susţine că acest
rod al iubirii dintre artistul român şi Vera Moore, ar fi John Moore, fost
fotograf la cabaretul Crazy Horse. Acesta are astăzi 77 de ani şi trăieşte la
Jouy en Josas, o localitate din vecinătatea Parisului. John Moore ( pe care-l
cheamă, de fapt, John Constantin Brâncuşi Moore) nu a fost recunoscut de tatăl
său.
.jpg)
