Uriah Heep - biografie si discografie de studio completa (full studio discography)

Uriah Heep este o trupa de rock britanica formata in 1969. 12 dintre albumele trupei au intrat in UK Albums Chart (“Return to Fantasy” atingand locul 7 in 1975), in timp ce din cele 15 ajunse in Bilboard 200, “Demons and Wizards” a avut cel mai mare succes (locul 23 in 1972). Spre sfarsitul anilor '70 trupa a avut succes urias in Germania, unde single-ul "Lady in Black" a devenit mare hit. Impreuna cu Led Zeppelin, Black Sabbath si Deep Purple, Uriah Heep a devenit a devenit una dintre trupele de rock de top de la inceputul anilor '70.

Istoric

Anii de inceput (1967-1971)

Originile trupei merg inapoi pana in 1967 cand  chitaristul de 19 ani Mick Box a format o trupa locala in Brentwood, numita The Stalkers, care a inceput sa cante in cluburile si restaurantele locale. Cand trupa a fost parasita de solistul vocal, bateristul Roger Penlington l-a propus pe varul sau David Garrick ca inlocuitor, acesta cunoscand trupa. Box si Garrick au format aproape instantaneu un cuplu de compozitori si avand aspiratii muzicale mai inalte decat colegii de trupa, au renuntat la slujba zilnica pentru a deveni muzicieni profesionisti. Au format o noua trupa denumita Spice; asta s-a intamplat atunci cand David Garrick si-a schimbat numele de familie in Byron. Bateristul Alex Napier (nascut in 1947 in Glasgow, Strathclyde, Scotia) s-a alaturat trupei in urma unui anunt publicitar, iar basistul Paul Newton de la The Gods a completat grupul.

Spice 1968

Chiar de la inceput trupa a evitat sa cante cover-uri si conform lui Box s-a straduit "sa faca ceva original". Condusi initial de tatal lui Newton trupa a urcat pana la nivelul The Marquee, atunci semnand cu Gerry Bron (seful de la Hit Record Production Ltd) care a vazut trupa la clubul Blues Loft in High Wycomb. "Am crezut ca sunt o trupa pe care o pot dezvolta si i-am privit ca atare", isi aminteste Bron mai tarziu. Devine managerul trupei si semneaza cu ei la compania Vertigo Records, nou infiintata de Philips. Patru piese au fost facute in studiourile Lansdown din Londra sub numele de Spice. Atunci numele a fost schimbat dupa binecunoscutul personaj din David Copperfield, Uriah Heep ( conform biografului Kirk Blows " Numele lui Dickens era pe buzele tuturor atunci in preajma Craciunului din 1969, deoarece se sarbatoreau 100 de ani de la moartea sa"). Uriah Heep decide sa extinda sunetul. "Inregistrasem deja prima jumatate a albumului cand am decis ca orga ar fi buna pentru sunetul nostru. Eu eram mare fan Vanilla Fudge, cu orga lor Hammond si chitara mai moale pe prim plan, iar noi avand oricum vocea lui David cu inaltele vibrato ale vocalizei, astfel am hotarat pentru acest sunet", isi aminteste Mick Box. Intai a fost adus Colin Wood de Gerry Bron, dar i-a urmat apoi Ken Hensley, fost coleg cu Newton la The Gods. Acesta canta in prezent la chitara pentru Toe Fat si a fost preluat clapar in trupa. "Am vazut mult potential in trupa, pentru a face ceva deosebit" isi aminteste Hensley.  

Albumul lor de debut "...Very 'Eavy...Very 'Umble" (lansat ca Uriah Heep in Statele Unite) a introdus orga "grea" a lui Hensley si sunetul chitarei, cu dinamica teatrala si vocala alui Byron planand peste fundalul sonor ca de tunet, elementele de acustica si jazz intregind la randul lor amestecul. Titlul albumului se refera la fraza semnatura a personajului lui Dickens Uriah Heep (foarte umil). Hensley a contribuit cu putin la debut, Box si Byron au scris cea mai mare parte a materialului, inclusiv “Gypsy”, in mai multe feluri (conform lui Blows) "...o imbinare de contraste care, in timp, a devenit marca lor comerciala. Intr-un interviu din 1989 Mick Box si-a amintit: "Lucrul amuzant este ca noi am scris totul la Hanwell Community Center si Deep Purple repetau in camera alaturata noua. Iti poti imagina cat zgomot faceam impreuna." Dupa trei sferturi de material din album inregistrat, Alex Napier a fost inlocuit de Nigel Olsson, recomandat lui Byron de catre Elton John. Debutul nu a fost popular cu criticii de rock ( mai ales in Statele Unite unde un redactor infam a promis sa se sinucida daca trupa reuseste), dar retrospectiv atitudinea despre asta s-a schimbat. "Cei nefamiliari cu Uriah Heep pot incerca mai intai “Demons and Wizards” sau alt material compilat, dar cei cu adevarat interesati de trupa si de radacinile heavy metal-ului vor gasi destul material care sa le placa pe acest prim album" a spus criticul Donald A. Guarisco. In decursul facerii albumului relatia de scris si compunere intre Box, Byron si Hensley a inceput sa se dezvolte. "A fost foarte rapid deoarece eram toti in aceeasi oala. A fost menit sa fie asa, acel fel deosebit de chimie a fost intre noi", isi aminteste Mick Box.

Cand Nigel Olsson s-a intors in trupa lui Elton John, Keith Baker i-a luat locul. Al doilea album al trupei, “Salisbury”, a fost mai direct in genul rock-ului progresiv cu piesa de 16 minute care da titlul albumului, sunetul ei fiind al unei orchestre de 24 de piese. Una din piesele de pe album, “Lady in Black”, descrisa ca fiind "o melodie cu aranjamente stilate, care pleaca dintr-un stil folk, mergand catre un rock trepidant plin de armonii fantomatice si riff-uri rontaite de chitara" devine un hit in Germania dupa relansarea ei in 1977 (trupa castigand premiul Leul de la Radio Luxemburg).
Produs de Gerry Bron, al doilea album al trupei a parcurs un drum lung (conform AllMusic) pana la "amestecul perfect de putere heavy metal si complexitatea de rock progresiv" a lui Uriah Heep. A fost de asemenea semnificativ pentru ridicarea imediata a lui Ken Hensley la rolul de principal compozitor al trupei. Curand dupa lansarea albumului Keith Baker a parasit trupa si a fost inlocuit de Iain Clark (de la alta trupa a casei Vertigo, Cressida). Cu el trupa a facut un turneu in Statele Unite ale Americii concertand cu Three Dog Nights si Steppenwolf.

1970 line-up 2

In primavara lui 1971 contractul lui Gerry Bron cu casa de discuri Philips/Vertigo s-a incheiat, asa ca si-a facut propria marca Bronze Records.Al treilea album al trupei s-a inregistrat in vara lui '71, in timpul celor 3 vizite la Lansdowne. "A fost momentul in care trupa si-a construit o directie muzicala solida', isi amintea Bron mai tarziu. Al treilea album, “Look at Yourself”, lansat in octombrie 1971, a marcat solidificarea ideilor disparate care au devenit o caracteristica proeminenta de la Salisbury si care au prezentat o directie muzicala si un sunet unificat.

“Tears in My Eyes” si “July Morning” au fost titlurile care au iesit in mod special in evidenta, fiind comparate de fani cu “Stairway to Heaven” a lui Led Zeppelin si “Child in Time” alui Deep Purple. "Cred ca July Morning este unul din cele mai bune exemple ale felului in care trupa s-a dezvoltat de la acel moment. A introdus multa dinamica, lumina, dar si umbra in sunetul nostru", isi amintetste Ken Hensley. Albumul a ajuns pana pe locul 39 in Marea Britanie.

Succesul (1972-1976)

La sfarsitul lui 1971 a devenit clar, conform lui Ken Hensley, ca Byron si Box au devenit nucleul strans unit al trupei. Simtindu-se marginalizat, Newton a plecat si a fost inlocuit rapid cu Mark Clarke, apoi in noiembrie '71 a plecat Iain Clark inlocuit de Lee Kerslake fost in The Gods. Neozeelandezul Gary Thain, pe atunci membru in Keef Hartley band, s-a reunit ca membru permanent in Uriah Heep la jumatatea altui turneu american al trupei. "Gary avea deja un stil propriu, era incredibil, ca fiecare basist din lume pe care l-am cunoscut iubea stilul lui cu acele linii de bas melodice", spunea mai tarziu Box. Astfel "clasicul" Uriah Heep se formase, conform biografului K Blows "totul se asezase la locul sau".

Classic line-up

Rezultatul acestei noi chimii gasite a fost albumul “Demons and Wizards” care a ajuns pe locul 20 in Marea Britanie si locul 23 in Statele Unite in iunie 1972. In timp ce titlul si coperta realizata de Roger Dean sugerau ca trupa prelucrase mituri medievale romantice si sigur cantece ca “Rainbow Demon” si “The Wizard” (scris in colaborare cu Mark Clarke in timpul scurtei lui sederi in trupa) aveau legaturi tematice cu lumea fantastica, o abordare mai simpla catre hard rock era mai aparenta.

Pentru a inlatura orice posibile insinuari referitoare la orice concept aflat in spatele albumului, nota lui Hensley de pe coperta spune ca albumul a fost "doar o colectie de cantece de-ale noastre si am petrecut timp foarte bun inregistrandu-le". Ambele parti, criticii si pasionatii, au socotit albumul ca fiind la un inalt nivel, ceea ce, conform lui AllMusic, "...a crescut reputatia lui Uriah Heep ca maestri ai heavy metal gotic cu variatiuni" isi aminteste Hensley:
"Trupa a fost foarte concentrata la acel timp. Toti ne-am dorit acelasi lucru, voiam sa facem aceleasi sacrificii ca sa-l realizam si toti am fost foarte dedicati. A fost primul album care a infatisat acea pozitie si a fost ceva magic in combinatia de oameni care au creat atat de multa energie si entuziasm."

Classic formula

Doua single-uri au fost lansate de pe album - "The Wizard" si "Easy Livin' ", al doilea     (un rock provocator, conform lui Blows' "...croit pentru teribilismul extravertit al lui Byron") atingand pozitia 39 in Bilboard Hot 100. 

Sase luni mai tarziu, in noiembrie 1972, a fost scos al cincilea album de studio al Trupei, "The Magician Birthday" ( #28 UK, #31 USA) cu single-ul "Sweet Lorraine" lansat pe piata americana impreuna cu cantecul de titlu (o fantezie epica multiparti infatisand duelul vocal Hensley-Byron si chitara electrica extensiva a lui Box la mijlocul cantecului) fiind partea stralucitoare a albumului. "Uriah Heep obisnuia sa aiba imagine, acum are personalitate" scria Melody Maker in 1973. Multe lucruri plecau de la inflacaratul Byron "David a fost punctul de comunicare, de concentrare a intregii prezentari scenice a trupei. Are atat de multa carisma, atat talent" admitea Hensley multi ani mai tarziu. Dar Hensley era mult prea dezvoltat ca instrumentist sofisticat si ca persoana de scena, al carui scris si abilitati de instrumente cu clape au aprins restul trupei.

Un pachet extravagant (mai mult de 8 pagini de brosura) a fost albumul dublu Uriah Heep Live, inregistrat la Primaria din Birmingham in ianuarie 1973. Dupa completarea unui alt turneu japonez, trupa (datorita problemelor cu taxele fiscale) a mers sa inregistreze la castelul d'Herouville in Franta. Acolo a fost creat sunetul solid, dar mai degraba general din “Sweet Freedom” (locul 18 in Marea Britanie, locul 33 in SUA), cantec lansat pe single impreuna cu “Stealin' “.Castigand recunoasterea internationala, trupa paraseste lumea fantastica din versuri, adaugand la paleta frica si depresie cu “Dreamer” si acustic folk cu “Circus”. Intre timp, in mod gradat, Ken Hensley a inregistrat propriul material mai "moale", lansand in acelasi an albumul sau solo de debut "Proud Words on a Dusty Shelf".

Albumul “Wonderworld” (1974), inregistrat la studiorile Musicland din Munchen a dezamagit fanii si membrii trupei deopotriva. "Inregistrand in strainatate, a perturbat metoda normala de operare a trupei si a avut un efect negativ puternic asupra grupului. Comunicarea nostra s-a destramat, ne certam pentru lucruri ca regalitatile si ne-am implicat in lucruri dincolo de muzica", spunea Hensley. Box isi aminteste saptamanile petrecute in studio ca "dramatice" si pentru toate motivele gresite. "David era beat mai tot timpul, Kenny a fost foarte emotiv din cauza asta si eu am cautat in mod constant sa-i ajut, ceea ce a fost foarte greu si pentru mine. Au fost si ceva frictiuni deoarece  (artistic) lui Kenny nu-i placea atentia pe care (inflacaratul) David o primea." Gary Thain a fost in si mai mare necaz. Conform lui Blows, "Un program turistic intens, combinat cu dependenta puternica de droguri a basistului trupei (inerenta inante de alaturarea de trupa) a produs destul "zgomot", lucrurile ajungand la un sfarsit in timpul turneului din septembrie 1975", cand basistul a suferit mai multe socuri electrice pe scena in Dallas. Curand dupa iesirea din spital Thain l-a acuzat in mod deschis pe managerul Gery Bron ca a transformat Uriah Heep in ceva comercial si a fost imediat concediat. Pe 8 decembrie 1975 Gary a fost gasit mort in casa sa din Nordwood Green, datorita unei supradoze de heroina.

John Wetton (ex Family and King Crimson) s-a alaturat trupei si o data cu venirea lui s-a inregistrat “Return to Fantasy”, reprezentand un Uriah Heep revitalizat, atingand locul 7 in topul din Marea Britanie. "A fost o usurare sa ai pe cineva solid, pe care sa te poti baza si care a venit cu o multime de idei" isi reaminteste Box. Urmatorul an lung de turnee a fost marcat de un nou accident. Box a cazut de pe scena in Louisville, Kentucky si si-a rupt osul radius de la bratul drept (dar a continuat turneul cu un aparat ajutator si cu 3 injectii pe seara). In noiembrie 1975 s-a lansat albumul “The Best of Uriah Heep”, precedat de albumul solo de debut al lui Byron "Nu se iau prizonieri" si al doilea album solo al lui Hensley "Eager to Please".

"High and Mighty" a urmat in iunie 1976. A fost considerat de categorie mai usoara, desi Box statuase "mai putin greu, dar mai umil" (less on the 'eavy, more on the 'umble). Punctul major de disputa a fost legat de productia albumului. Cu Bron dedicat proiectelor sale nemuzicale (linia aeriana de taxi), trupa decide sa-si produca singura albumul. Mai tarziu managerul a spus ca acesta a fost cel mai rau album Uriah Heep, dar Hensley l-a acuzat de ignorare deliberata a intereselor trupei. Albumul totusi a fost lansat in maniera cea mai generoasa (cu jurnalisti si oameni de afaceri adusi aerian pe varful unui munte din Elvetia, la o receptie). Totusi nu s-a potrivit cu calitatea live a concertelor care au fost haotice in crescendo, datorita prestatiei inconsistente pe scena a lui Byron. Aproape intotdeauna dupa spectacol s-a imbatat, dar nu a ajuns in punctul in care ar fi periclitat concertele, mai la inceput. Performanta a fost totusi pe primul plan in gandul lui David. Hensley isi aminteste ca problemele au aparut in clipa in care concertul a inceput sa vina pe locul doi. Distanta intre David si ceilalti din trupa a crescut pana la punctul in care nu s-a mai putut lucra. "A fost o tragedie, dar trebuie sa spun ca David facea parte dintre oamenii care nu pot admite ca fac ceva gresit si cauta consolare doar in sticla', comenta Bron in iulie 1976 dupa turneul din Spania cand Byron a fost dat afara. Curand dupa aceasta basistul John Wetton a anuntat ca pleaca. Era evident deja pentru el si pentru colegi ca nu se potrivesc unii cu altii. "Cand ni s-a alaturat am crezut ca inlocuim un mare basist (Thain) cu un altul, fara a tine cont de factorul personalitate, care s-a dovedit a fi crucial. A fost ca o grefa de piele pe care insa corpul a respins-o, isi amintetste Hensley.

Perioada dupa David Byron (1977-1981)
Uriah Heep a recrutat basistul Trevor Bolder (ex David Bowie, Mick Ronson) si dupa auditiile cu David Coverdale (Deep Purple, Whitesnake), Ian Hunter si Gary Holton ( Heavy Metal Kids), l-au adus pe John Lawton fost in Lucifer's Friends si in Les Humphries Singers. Impreuna cu el au "virat" departe de versurile orientate in fantastic si compozitiile multi-parti, inapoi catre un hard rock puternic si direct, sunetul tipic al epocii.  Box spunea mai tarziu "Imaginati-va ca nu era chiar cel istet pe care-l cautam, dar cimpoaiele lui erau bune (abilitatile interpretative), asa ca in final am mers pe muzica". Hensley confirma si el:"Avea o voce despre care credea ca va da o noua dimensiune".

"Firefly" a fost lansat in februarie 1977, depre el remarcandu-se: "efervescenta renascuta si energie dand la iveala ceea ce era clar-un nou inceput pentru Heep" (remarca K.Bloss), "o noua vigoare si incredere" (conform cronicii din Record Mirror), si, de asemenea, "abilitatile noului solist vocal (conform AllMusic), desi lipsit de abilitatile multioctave ale lui Byron, "acesta se poate lauda cu o voce impresionanta si bogat emotionala pentru hard rock, care s-a cristalizat instantaneu pe sunetul Uriah Heep". Trupa a inceput un turneu in SUA in deschidere la Kiss. Paul Stanley isi amintea mai tarziu "Profesional erau incredibili si atat de consistenti, incat serile lor mai proaste sunau excelent, iar cele bune erau nemaipomenite".

"Innocent Victim", lansat in noiembrie 1977, "are o usoara linie comuna cu Firefly, conform lui Box, dar inca in retrospectiva acestuia", amestecul de balade pop-rock, mai acute, parand sa incerce sa curteze piata americana a companiei AOR. Single-ul "Free Me" ( al carui stil acustic si accent al armoniei l-au adus periculos de aproape de sfera lui "Eagles" conform lui AllMusic) a devenit un hit international (fiind nr.1 in Noua Zeelanda). In Germania albumul s-a vandut in peste 1 milion de copii, devenind cel mai mare succes al trupei, la fel de mare ca re-relansarea “Lady in Black”. Pentru ceva timp in aceasta perioada, au fost 3 piese ale trupei care au stat in aTop 20 din Germania, in acelasi timp: “Wise Man” de pe Firefly si “Lady in Black” si “Free Me”.

La sfarsitul lui 1978 a iesit "Fallen Angel", completand o tripleta de albume de studio, care infatiseaza o componenta consistenta (doar a doua oara in cariera lor cand au facut asa ceva). Prea ametitor pentru gustul lui Mick Box ( si totusi "prea excentric pentru a putea intra in gratiile AOR record", conform AllMusic). A fost bine primit la acel timp ("Sounds" i-a dat 4 stele), dar a esuat la clasamentul albumelor. Intre timp, relativa stabilitate a perioadei Lawton, a fost dezmintita din spatele scenei de discutiile datorate faptului ca Hensley castiga mult mai mult decat colegii sai. "Tot ce scria trebuia sa foloseasca...Si daca insisti sa folosesti totul, sfarsesti cu albume substandard". a opinat Box nemultumit. Prapastia mare s-a dezvoltat totusi intre Hensley si Lawton. Conform celor scrise de K. Blows "combinatia frictiunilor constante dintre cei doi (ducand chiar si  la violente vazute de cei din trupa) si prezenta continua a sotiei lui Lawton pe drumurile din turnee au dus in final la renuntarea la vocalist imediat dupa ce au cantat la Blitzen Festival in Belgia.

Fostul component de la Lone Star, John Sloaman, a fost adus in trupa, un vocalist tanar, care canta si la orga si la chitara, in cuvintele lui Mick Box “un om bun la toate”. Dar aproape imediat, Lee Kerslake a plecat, dupa o cearta cu Bron, pe care bateristul l-a acuzat de favoritism in favoarea materialelor lui Hensley. Cateva piese de pe albumul urmator au trebuit re-reinregistrate cu un nou baterist, Chris Slade (fost in Manfred Mann’s Earth Band). LP-ul “Conquest” a fost lansat in februarie 1980 si a primit cinci stele de la Record Mirror, dar conform lui Box “a fost un album dificil de inregistrat” si a reprezentat “un Heep confuz”, chiar “o harababura” in cuvintele lui Trevor Bolder. Trupa a plecat in turneul de aniversare pentru 10 ani, impreuna cu Girlschool ca ajutor si au atras un public considerabil. Hensley a fost foarte nefericit, in primul rand cu Sloaman si a explicat de ce:
“Trupa l-a ales pe John si eu m-am opus acelei decizii. Era un bun muzician si arata bine, dar eu am considerat ca vocal nu era asa bun. Felul in care interpreta piesele era total diferit de felul in care eu le scriam. Eu am inteles ca a trebuit sa mergem mai departe, dar asta era ca diferenta dintre Black Sabbath si Gino Vannelli. Noi nu ne-am adresat problemelor noastre de baza, nerestabilind directia muzicala si John nu ne-a ajutat deloc sa facem asta.”

O intalnire, la biroul managerului, pentru dizidenta compozitorului si textierului a fost ultima picatura ce a umplut paharul si in septembrie 1980 Hensley a plecat. Gregg Dechert, un canadian care a lucrat cu Sloaman in Pulsar, a venit in trupa si s-a plecat pe data de 23 intr-un turneu britanic. Dupa aceea Sloaman a plecat, motivand diferente muzicale. El a mers mai tarziu sa lucreze cu UFO, Gary Moore si Robert Palmer. Plecarea abrupta a lui Hensley a lasat grupul in stare de colaps. Box si Bolder l-au vizitat pe David Byron cu propuneri atractive. “Nu ne-a venit sa credem cand a spus ca nu vrea sa stie”, povesteste Box. Bolder care la acea vreme “se saturase pana peste cap de Bron si conducere”, a plecat la Wishbone Ash. Cand a plecat si Dechert, Uriah Heep ramasese doar ca Mick Box, cu numele si un contract.

Era lui Peter Goalby (1982-1986)
Box isi aminteste “m-am inchis in apartamentul meu pentru doua zile si am baut pana mi-am pierdut simturile, plangandu-mi de mila. Dar cumva m-am redresat si m-am gandit la optiuni.” Mai intai l-a sunat pe Lee Kerslake (care intre timp fondase Blizzard of Oz cu Ozzy Osbourne) si tobosarul l-a adus cu el pe basistul Bob Daisley. Apoi a venit John Sinclair, pe care Box il stia de cand canta cu Heavy Metal Kids si care acum canta in Los Angeles cu o trupa numita Lion. Noul vocalist al trupei a devenit Peter Goalby de la faimoasa Trapeze. Candva daduse auditie pentru trupa, dar fusese respins si, ca un paradox, Hensley fusese singurul care il sustinuse atunci. “Cu contributia tuturor la scris am refacut noua noastra directie” isi reaminteste Box.

Produs de Ashley Howe, albumul “Abominog” (conform lui Blows) a fost “…important… in felul in care i-a scos pe Heep din anii ’70 si i-a impins in anii ’80 cu o forta apreciabila”, chiar daca trupa suna putin cam american. Lansat in martie 1982 (si precedat in februarie de Abominog Junior EP), a castigat favorurile criticii. Sunetul i-a adus aprecieri de cinci stele, nou infiintata revista de rock Kerrang! declarand “cel mai matur si probabil cel mai bun album din cariera lor” si retrospectiv este inca vazut ca “unul dintre cele mai consistente si angajate din lungul catalog al trupei”. Albumul s-a situate relativ bine in clasamentele americane (locul 56) dupa lansarea lui in Statele Unite in septembrie si dupa succesul participarii in 21 august la Festivalul de la Donnington, Castle Donington Monsters of Rock. 

“Head first” (mai 1983) produs tot de Ashley Howe (devenit ca al saselea membru al trupei, conform spuselor lui Goalby), a urmat mult in acelasi fel, urmarind (conform lui AllMusic) "o combinatie similara dintre puterea de foc a heavy metal si orientarea catre supletea unui rock melodios”. Nu cu mult inainte de lansarea sa Daisley s-a intors la Ozzy Osbourne si in trupa a revenit Trevor Boulder. Ambele albume “Abominog” si “Head First” au actualizat sunetul trupei si au generat un succint si nou interes pentru Uriah Heep printre tinerii fani de heavy metal.
Uriah Heep au facut un turneu in Statele Unite ca deschizatori pentru Rush, Judas Priest si Def Leppard, al caror vocalist, Joe Elliot declara:”Au fost cea mai buna trupa cu care am fost vreodata in turneu, ca deschizatori sau cap de afis, deoarece nu era nici un ego marit, nici o pretentie de vedeta. Erau atat de buni, incat am invatat foarte mult de la ei.”

In acest timp Gerry Bron nu mai era managerul lui Uriah Heep ( ei il cautasera in Europa pe Neil Warnock si echipa manageriala de la Blue Oyster Cult in Statele Unite) si, in final, Bronze Records a falimentat datorita datoriilor mari pe care le avea, ceea ce conform lui Box “…i-a costat pe Heep o gramada de bani.” Au facut mari turnee in Asia si America de Sud inainte de a intra in studio cu producatorul Tony Platt si cu un nou contract cu marca Portrait a lui CBS, asigurat de noul manager Harry Maloney. Intre timp David Byron a decedat datorita unui atac de inima de la cancerul de ficat pe care il avea, pe 28 februarie 1985 la doar 38 de ani.

“Equator” (martie 1985) s-a vandut slab datorita faptului ca “CBS a facut un serviciu groaznic cu introducerea in magazine”, spunea Box. Pe de alta parte, ceea ce  Kirk Blows a descris ca “o piesa de produs solida, care avea potentialul de a o duce extrem de  bine”, a fost descris mai putin favorabil de criticii de mai tarziu. De exemplu, Jason Anderson, argumenteaza “cu un album neinspirat, doar cu o inalta nota sentimentala” trupa a irosit sansa pe care Portrait i-a dat-o.

Total epuizat si avand probleme serioase de voce, Goalby a plecat in noiembrie 1985 dupa un turneu australian. “Am iubit si am crezut in Uriah Heep, dar in final au scos untul din mine “ au fost cuvintele lui de plecare. Atunci John Sinclair a plecat sa se alature lui Ozzy Osbourne si s-a intors claparul Phil Lanzon (Grand Prix, Sad Café), acesta potrivindu-se in schema imaginata de Box.
Cantaretul American Steff Fontaine, fost in trupa de metal crestin Joshua, s-a alaturat in iulie 1986, dar a fost criticat ca fiind total neprofesionist, (a ratat un concert in San Francisco, din varii motive) si a fost demis in septembrie, dupa doar un turneu american. Pozitia lui a fost oferita fostului solist vocal de la Grand Prix, Praying Mantis si Stratus, Bernie Shaw. Privit in retrospectiva, aceasta a fost mutarea castigatoare. Shaw a fost onorat sa fie chemat intr-o trupa legendara ca renume, iar Box a simtit ca el era piesa care lipsea din angrenaj.

Noi membri. “Raging Silence” si “Different World” (1986-1993)
Componenta a ramas neschimbata din 1986 pana in 2007, veteranul Mick Box fiind la carma, Trevor Bolder la bas, Lee Kerslake la tobe, solist vocal Bernie Shaw si Phil Lanzon la claviaturi. Principalul circuit de turnee a fost in Germania, Olanda, Scandinavia, Japonia si Rusia. In decembrie 1987 au fost una din primele trupe vestice care au cantat in Rusia Sovietica ( UB40 fiind prima in 1986). Sub politica de glasnost a lui Gorbaciov (Nitty Gritty Dirt Band si Elton John cantasera acolo spre sfarsitul anilor ’70, in era pre-Gorbaciov). La Stadionul Olimpic din Moscova trupa a cantat zece nopti consecutiv pentru peste 180.000 de oameni (urmarea unei primiri pe care Bernie Shaw a caracterizat-o ca fiind “ceva ca Beatlemania”) si care in presa internationala a fost remarcat nu ca o reusita neaparata a lui Uriah Heep, dar ca o reusita strapungere a lumii muzicale vestice. Concertele au fost inregistrate si s-a lansat un album “Live in Moscow”, care a inclus trei noi piese. Ironic, aceasta s-a intamplat in spatele Cortinei de fier, dar a reabilitat numele lui Heep la ei acasa. Dupa o serie de concerte cu casa inchisa deja, in Cehoslovacia, Berlinul de est si Bulgaria, trupa a revenit in Marea Britanie, participand la Festivalul de la Reading din august 1988 si apoi au urmat turnee acasa cu trupa Dogs D’Amour.

“Raging Silence” produs de Richard Dodd si lansat in mai 1989, a fost urmat de o reintoarcere in Uniunea Sovietica, concerte in Polonia, Berlinul de est, sase concerte in Brazilia si un alt turneu britanic. “Ultimii doi ani au fost cei mai placuti din viata mea cu Heep” spunea la acel timp Trevor Bolder. Trupa a cantat in studiourile Central TV din Nottingham pe 29 noiembrie 1989 (filmul a facut parte din serialul de la Independent TV “Bedrock” si cativa ani mai tarziu a fost reluat in serialul Cue Music) si au celebrat a douazecea aniversare cu o serie de compilatii si relansari.

Produs de Trevor Bolder si lansat la incaputul anului 1991, “Different World” a avut o receptie amestecata in presa (discreditat in Kerrang!, ridicat in slavi in Metal Hammer) si s-a vandut slab. “Inca un sunet tehnic, dar bland artistic de la Uriah Heep” (conform cu AllMusic), a ratat intrarea in clasamente si a marcat sfarsitul contractului trupei cu Legacy Records. Facand turnee continuu, trupa a scos ceva compilatii, dintre care “Rarities from the Bronze Age” si  “The Lansdown Tapes” (continand material nelansat de la inceputul anilor ’70) sunt considerate cele mai notabile. Totusi, prima jumatate a anilor ’90, e privita, chiar si de fanii Heep, ca “anii salbatici”.

Mai tarziu (1994-2006)
La sfarsitul lui martie/inceputul lui aprilie 1995, fostul solist al trupei, John Lawton, s-a reunit pentru doua saptamani cu Heep la turneul din Africa de sud si Austria, cu Deep Purple, cantand in locul lui Bernie Shaw care avea probleme cu vocea.

Albumul “Sea of Light” (lansat in aprilie 1995) produs de trupa impreuna cu Kalle Trapp a fost bine primit si privit retrospectiv. arata reintrarea trupei in forma, cheia succesului fiind (conform criticului Donald A. Guarisco) felul in care “au renuntat la stilul pop metal al albumelor ca “Equator” pentru a se intoarce la tenta de metal gotic din vechea scoala, care a ridicat nivelul lui Uriah Heep,  caracteristica albumelor ca “Look at Yourself”.

Produs de Pip Williams, “Sonic Origami”, lansat original in Europa si Japonia in 1998 toamna si un an mai tarziu in Statele Unite, a avut un “mare ton epic de-a lungul lui”, care, conform criticului de rock Steve Huey, “nu intotdeuna se potriveste cu calatorul prin sunetul progresiv cu tenta de hard rock a lui Uriah Heep, fiind totusi o intrare solida in genul ales”. Lansarea a fost urmata de un turneu European de succes, care a continuat pana in 1999. Trupa a lansat DVD-ul “The Legend Continues” si a facut turnee in Marea Britanie. O reuniune de senzatie a fost cu Hensley si Lawton in Londra, pe 7 decembrie 2001 in cursul petrecerii pentru “Magician’s Birthday” si care de atunci a devenit o traditie, chiar daca Hensley nu s-a mai alaturat trupei.

 Uriah Heep in 2000

In vara lui 2001 trupa a plecat in turneu in Satele Unite, dupa sapte ani de absenta de acolo si s-a reintors in anul urmator, pentru a fi prezenta ca si cap de afis la ambele nopti de Classic Rock Productions Classic Rock Festival at the Patriots Theater at the Trenton War Memorial in Trenton, New Jersey de pe 5 si 6 octombrie 2002, alaturi de  Mostly Autumn, Asia, Karnataka, Focus and Nektar. Uriah Heep a concertat electric in prima seara si acustic in cea de-a doua.
Pentru cei mai multi din anii care au urmat Uriah heep a revenit in turnee in Marea Britanie sau pentru concertul lor anual Magician’s Birthday Party, care in 2003 a avut loc la London Astoria (acum demolata). In tot acest timp Mick Box a activat si ca manager al trupei, pana pe 5 aprilie 2005, cand l-au adus manager pe Simon Porter.

“Wake the Sleeper” si “Into the Wild” (2007–2013)

Devreme in 2007 bateristul Lee Kerslake a parasite grupul datorita problemelor de sanatate. In martie acelasi an trupa la recrutat pe Russell Gilbrook ca baterist si imediat au inceput inregistrarea unui nou album de studio intitulat “Wake the Sleeper”, unde au folosit doua baterii in cantecele Wake the Sleeper si War Child. Planificat sa fie lansat in vara lui 2007, Universal Music abia l-au lansat anul urmator pe 2 iunie.

In octombrie 2009 Uriah Heeep lanseaza albumul “Celebration” pentru a 40-a aniversare, continand inregistrari noi pentru 12 din piesele lor cele mai cunoscute, precum si doua cantece nou-noute. “Colectia arata inca o data ca Uriah Heeep merita respect pentru realizarile lor trecute, dar mult mai important e clar ca lumina zilei ca este o  trupa cu un viitor luminos, cat si cu un trecut glorios”, scria Chris Kee in numarul din februarie 2010 al revistei Powerplay magazine.

Un turneu in Statele Unite programat pentru iunie/iulie a fost intarziat datorita problemelor cu imigratia; primele doua date au fost reprogramate. A rezultat intr-o aparitie cu BB King la New York, aceasta fiind prima data a turneului. Apoi Uriah Heep a cantat pe scena de rock progresiv la primul festival High Voltage din parcul Victoria din Londra pe 25 iulie 2010. Ei au cantat live albumul din 1972 “Demons and Wizards”, avandu-l alaturi la chitara slide pe Micky Moody, fost membru in Whitesnake.

Uriah Heep au lansat cel de-al 23-lea album de studio “Into the Wild” pe 15 aprilie 2011 in Europa (3 mai in Statele Unite) prin Frontiers Records.
Pe 21 mai 2013 a decedat fostul basist al trupei, Trevor Bolder, bolnav de cancer pancreatic. El avea 62 de ani. Basistul britanic John Jowitt (Ark, IQ, Arena) l-a inlocuit temporar, urmat apoi de catre Davey Rimmer.

“Outsider” si “Living the Dream” (2013–prezent)
In mai 2013 cand trupa a fost in turneu in Germania, Olanda, Austria, Italia si Elvetia, li s-a alaturat din nou John Lawton, datorita faptului ca Bernie Shaw a avut nevoie sa faca o procedura medicala de rutina. Atunci, pe 12 iulie, la San Javier in Spania, trupa i-a avut pe ambii solisti vocali, Shaw si Lawton.

Uriah Heep a intrat in studio in ianuarie 2014 pentru a inregistra al 24-lea album de studio “Outsider”, care a fost lansat in iunie 2014. Pe album apare noul basist Davey Rimmer, inlocuitorul lui Trevor Bolder.

In martie 2015 au facut turneul australiano-zeelandez numit “Down Unda Tour”, cantand in Sydney, Melbourne, Perth, Adelaide, Brisbane si  Auckland. Pe 25 septembrie au anuntat lansarea albumului cu hituri “Totally Driven”, o colectie de re-reinregistrari a hiturilor Uriah Heep incepand cu 2001. Lansarea s-a produs pe 12 noiembrie. Pe 15 octombrie in acelasi an grupul a cantat impreuna cu Hensley si Kerslake in concertul de doua ore de la Crocus City Hall in Moscova.
Cantaretul suedez Stefan Berggren, de la Berggren Kerslake Band (BKB) l-a inlocuit pe Shaw la Festivalul din Rosenheim, Germania de pe 14 iulie 2016 si din nou, mai tarziu, la concertul de Anul Nou de la Sibiu, Shaw avand niste obligatii familiale. In 2016 grupul a sustinut cateva concerte in Japonia si la Legend Rock Cruise.

Pe 16 noiembrie 2017 s-a anuntat ca Uriah Heep va incepe inregistrarea celui de-al 25-lea album de studio, intitulat “Living the Dream”, cu producatorul Jay Ruston. Albumul a fost lansat pe 14 septembrie 2018 si trupa s-a pregatit sa plece intr-un turneu mondial de promovare a albumului, turneu care se va intinde pana in 2019.

Stilul muzical
Muzica lui Uriah heep a fost predominant descrisa ca fiind rock progresiv si heavy metal., cu influente de acid rock, blues si folk. Caracteristicile distinctive au inclus intotdeauna un masiv sunet de orga, armonii vocale puternice si (in anii de inceput) vocea lui David Byron.

Membri actuali
Mick Box – chitara, voce secundara (1969–present)

Phil Lanzon claviaturi, co-solist vocal (1986–present)

Bernie Shaw – solist vocal (1986–present)

Russell Gilbrook – baterie, percutie (2007–present)

Davey Rimmer – bas, voce secundara (2013–present)

Albume de studio

...Very 'Eavy ...Very 'Umble (1970)

Salisbury (1971)

Look at Yourself (1971)

Demons and Wizards (1972)

The Magician's Birthday (1972)

Sweet Freedom (1973)

Wonderworld (1974)

Return to Fantasy (1975)

High and Mighty (1976)

Firefly (1977)

Innocent Victim (1977)

Fallen Angel (1978)

Conquest (1980)

Abominog (1982)

Head First (1983)

Equator (1985)

Raging Silence (1989)

Different World (1991)

Sea of Light (1995)

Sonic Origami (1998)

Wake the Sleeper (2008)

Celebration (2009)

Into the Wild (2011)

Outsider (2014)

Living the Dream (2018)