Alfred de Musset (n.
11 decembrie 1810 în Paris - d. 2 mai 1857 în Paris) a fost un scriitor
francez. A fost unul din primii reprezentanți ai romantismului în această țară.
A frecventat cenaclul lui Victor Hugo.
Scrierile sale au ca
temă predilectă meditația asupra condiției creației artistice și aversiunea
față de mediocritatea burgheziei. În special în poezie, a ilustrat
predispoziții sufletești contradictorii, capriciile sentimentului erotic în
aspirația spre fericire, înclinația romantică a răului veacului (mal du siècle)
și dialogul dintre poet și muze.
Poezie
Teatru
1833: Un spectacol în
fotoliu ("Un spectacle dans un fauteuil")
Roman și nuvele
Scrieri inedite
Cititorului
În cartea asta,
fără-ndemânare,
Am pus întreaga
tinerețe-a mea.
Mărturisesc, acum
când ea apare,
Că multe-aș fi putut
să schimb în ea.
Dar, cum și firea
noastră-i schimbătoare,
De ce să fac
trecutu-altminterea?
Te du, deci, biată
pasăre, în zare
Și Dumnezeu te-ndrume
unde-i vrea.
O cititorule,
oricine-ai fi,
Citește cât mai mult
mă poți citi;
La urmă vine-osânda,
pare-mi-se.
Întâiul vers copilu-l
migăli;
Pe cel de-al doilea,
băiețandrul; și
Bărbatul, doar pe el
din urmă-l scrise.
1840
Cântec
Sărmanei inimi slabe i-am spus:
”Tu
Nu crezi c-ajunge să iubești doar
una?
Și nu-ți dai seama că shimbând
într-una,
Îți pierzi în doruri fericirea?
Nu?”
Ea mi-a răspuns: ”N-ajunge,
precum crezi;
N-ajunge să iubești mereu tot
una!
Și nu-ți dai seama că schimbând
într-una,
Mai dulci plăceri trecute
le-ntrevezi?”
Sărmanei inimi slabe i-am spus:
”Tu
N-ajunge cât ești
tristă-ntotdeauna?
Și nu-ți dai seama că schimbând
într-una
Iubita, noi dureri întâmpini?
Nu?”
Ea mi-a răspuns: ”N-ajunge,
precum crezi;
Tristețile n-ajung de totdeauna.
Și nu-ți dai seama că schimbând
într-una,
Dăm farmec nou la vechi dureri?
Nu vezi?”
1831
Stea palidă a serii
Stea palidă a serii, tu sol
trimis din zare,
Ce din amurguri fruntea sclipindă
îți desprinzi,
Cu ochii-ți, din palatul de-azur
au ce cuprinzi?
Ce vrei să vezi în depărtare?
S-a potolit furtuna și vântul
a-ncetat;
Cu freamăt blând pădurea își
lăcrimează dorul;
Un fluture de aur, lin, prin
livadă, zborul
Printre miresme și-a luat.
Ce cauți peste lumea ce doarme în
stihie?
Parcă spre munți acuma cobori în
pas ușor;
Pleci surâzând, prieten plin de
melancolie,
Iar ochiul tău clipește în zări
tremurător.
Stea ce cobori în noapte spre
verzile coline,
Tu, ce din mantia nopții ca
lacrimă-ai descins,
Și vezi în depărtare păstorul
care vine
Cu turma lui, pe drumul
de-ntunecimi cuprins,
Spre ce tărâm mergi, astru, în
nesfârșita noapte?
Vrei un culcuș, prin trestii, pe
tărmul solitar?
Sau, chip frumos în ceasul
tăcerii, fără șoapte,
Cobori adânc în mare, ca scump
mărgăritar?
De e să mori, luceafăr, și dacă-n
marea-adâncă
Vrei pletele bălaie să le
scufunzi, îți cer:
Întârzie-ți plecarea! Mai stai o
clipă încă!
Stea dulce a iubirii, nu coborî
din cer!
1835
Niciodată
Un cântec trist de Schubert, lin prin văzduh plutea,
Când tu, - ții minte oare? – mi-ai spus: ”Nu! Niciodată!
Nu!” îmi spuneai și totuși în ochii-ți strălucea
Azurul melancolic al bolții înstelată.
Spuneai: ”Nu! Niciodată!”, dar chipul tău zâmbea ,
Ca-ntr-un profil de veche medalie turnată;
Și, mândru, al comorii ce-ascunzi instinct, punea
Pe-obrajii tăi, năframa-i geloasă-mbujorată.
Păcat! O, ce cuvinte de nepăsare pline
Când îți vorbeam, marchiză, de dragoste știi bine,
Nu-ți deslușeam nici chipul, nici zâmbetul de crin.
Mai dulce decât ochii-ți senini e-a ta simțire;
Și mă gândeam în taină, privindu-i cu mâhnire,
La sufletul ce-n floarea-i ți se-nchidea divin.
1839
Tristețe
Iubire, vlagă, încântare
Și viață, tot s-a irosit;
Și chiar mândria-mi, pentru care
Drept geniu-am fost pecetluit.
Când Adevărul l-am găsit,
Credeam că-i un prieten mare;
Dar după ce l-am cântărit,
Simții o scârbă-ngrozitoare.
Și totuși, vai, nimic nu știe
Cel ce să-l afle întârzie;
Căci pururi el va lumina!
De sus, Cel Sfânt răspuns îmi cere:
”Tot ce mai am ca mângâiere
E lacrima ce-am plâns cândva!”
1840
Domnului Victor Hugo
Iubim atâtea lucruri pe lumea asta, doară
Ca să-nțelegem bine ce prețuim din plin:
Joc, ocean, cofeturi, un firmament senin,
Femei, sau cai, sau lauri, sau roze bunăoară.
Călcăm pe flori firave, ce-abia prind să răsară,
Și plângem, și cuvinte de bun rămas rostim.
Cu timpul, ne dăm seama și noi că-mbătrânim
Când clocotul se duce din inima hoinară.
Din toate-aceste bunuri, ce nu spun lucru mare,
De preț e numai unul; un vechi amic, se pare.
Te cerți și fugi de dânsul; când însă, cumințiți,
Ne întâlnim, surâdem, și două mâini se-ndeamnă,
Gândindu-se că-n timpuri mergeam nedespărțiți,
Că sufletul nu-i veșnic și ”ieri” un ”mâine”-nseamnă.
1843
Ultimele versuri
De optsprezece luni ornicul meu
Trist, îmi tot sună moartea la ureche.
De optsprezece luni de griji și veghe
Simt și văd moartea-n orice loc, mereu.
Cu cât făptura mea se-mpotrivește,
Cu-atât instinctul morții nu-mi dă pas,
Și-atunci când îndrăznesc să fac un pas,
Simt inima în piept cum se oprește.
Puterile-mi se duc, necruțătoare;
Chiar și odihna parcă e-un frământ;
Ca un biet cal greu istovit și frânt,
Curaju-mi stins se clatină și moare.
1857
ÎÎn românește de Lazăr Iliescu
Poezii culese din ”Alfred de Musset - Poezii”, Editura Tineretului, 1960
.jpg)
