Dragobetele este o
sărbătoare cu radacini slave de rit vechi celebrată în unele locuri si pe
teritoriul tarii noastre pe 24 ( Glovo-Obretania) sau pe 28 februarie, l, 3 și
25 martie. Sărbătoarea de Dragobete ( Vobritenia )este considerată echivalentul
sărbătorii Valentine's Day, sau ziua Sfântului Valentin, sărbătoare a iubirii.
Etimologia cuvântului a fost dezbătută de numeroși etnologi și filologi,
propunându-se variate explicații pentru originea sa. Dragobetele este o
sarbatoare cu o traditie relativ noua , avand o "vechime" in jurul a
170-180 de ani de la patrunderea ei in teritoriile romanesti si păstrate cu
precădere în nord-estul ,sudul-estul și sud-vestul României.
Etimologie
Nicolae
Constantinescu, etnolog al Universității din București, a afirmat că nu există
atestări documentare ale acestei sărbători decât în secolul al XIX-lea, „ceea
ce nu înseamnă mare lucru pe scara timpului”. Profesorul a propus ca
etimologic, el provine din derivarea cuvântului „drag-dragul”( cu tema slava),
adăugând că „nu putem ști sigur, pentru că în domeniul etimologiei ești tot
timpul pe nisipuri mișcătoare”. Lingvistul Lazăr Șăineanu a propus analogia cu
„dragu-bete”, sufixul „-bete” fiind folosit în zonele din Oltenia, semnificând
„adunare, mulțime”.[1] Etnograful Marcel Lutic de la Muzeul de Etnografie al
Moldovei a prezentat etimologia acestei sărbători populare, considerând că
majoritatea denumirilor ei provin de la „Aflarea Capului Sfântului Ioan
Botezătorul”, sărbătoare religioasă celebrată pe 24 februarie care în slavă se
numește Glavo-Obretenia. Românii au adaptat-o, astfel apărând sub diverse nume
(„Vobritenia”, „Rogobete”, „Bragobete”, „Bragovete”) în perioada Evului mediu,
până când s-a impus în unele zone (sudul și sud-estul României) ca
Dragobete. Această explicație este data
și de „Micul dicționar academic”, care atestă folosirea cuvântului din anul
1774. „E foarte posibil ca la forma actuală să se fi ajuns prin confuzii
paronimice, etimologie populară, prin apropierea compusului slav de cuvinte
cunoscute din familia lui drag și prin reinterpretarea lui ca nume propriu de
persoană; în acest caz, «zeul» s-a născut pornind de la un nume”, a afirmat
Rodica Safiu de la România literară. N.A. Constantinescu, în „Dicționar
onomastic românesc”, 1963, tratează cuvântul „Dragobete” la articolul despre
„drag” (cu temă slavă) și ca substantiv comun, însemnând „gândăcel de culoare
arămie, verde-deschis pe spate, cu puncte albe pe fiecare elitră”, cunoscută și
sub numele de „târtăriță” sau „repede” (Cicindela campestris). În „Dicționarul
etimologic al limbii române”, Al. Ciorănescu propune ca etimon, cu rezerve,
cuvântul sârb „drugobrat” ce se traduce prin „cumnat”. Alte teorii expuse de Lutic consideră proveniența
numelui de la cuvintele din slava veche „dragu” și „biti”, care s-ar traduce
prin „a fi drag” sau de la cuvintele dacice „trago” - țap și „pede” - picioare,
acestea transformându-se, în timp, în drago, respectiv bete: „În paranteză fie
spus, credem ca dacii au avut o divinitate celebrată în această perioadă a
anului, divinitate al cărei nume nu ni s-a păstrat, după cum multe alte nume
ale divinităților dacice nu ne mai sunt cunoscute”.
Reprezentări
Ion Ghinoiu, în
„Obiceiuri populare de peste an – Dicționar” (1997), asociază numele de Dragobete
cu un personaj din mitologia populară românească: „zeu tânăr al Panteonului
autohton cu dată fixă de celebrare în același sat, dar variabilă de la zonă la
zonă (...), patron al dragostei și bunei dispoziții pe plaiurile românești”,
fiind identificat cu „Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, și cu Eros,
zeul iubirii în mitologia greacă”. Autorul oferă detalii despre familia
acestuia, numindu-l „fiu al Babei Dochia și cumnat cu eroul vegetațional
Lăzărică”. Dicționarul menționează (în plan secund) că Dragobete este și o
„sărbătoare dedicată zeului dragostei cu același nume”. Romulus Vulcănescu în
„Mitologia română” (din 1985) îl descrie ca o „făptură mitică”, fiind „tânăr,
voinic, frumos și bun”. Simeon Florea Marian, în „Sărbătorile la români” (1898-1901,
reeditare din 1994), a scris că „în mai multe comune din Muntenia” și mai ales
în Oltenia, sărbătoarea creștină „Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul” (din 24
februarie) „se numește Dragobete”.. El a afirmat că după credința poporului,
aceasta este ziua în care toate păsările și animalele se împerechează.[4]
„Dragobetele în aceste părți este o zi frumoasă de sărbătoare”; „băieții și
fetele au deci credință nestrămutată că în această zi trebuie ca și ei să
glumească, să facă Dragobetele, după cum zic ei, ca să fie îndrăgostiți în tot
timpul anului”. Este menționată o legendă din comuna Albeni, potrivit căreia
„Dragobete Iovan era fiul Babei Dochia”..
Autorul l-a descris ca fiind „o ființă, parte omenească și parte
îngerească, un june frumos și nemuritor, care umblă în lume ca și Sântoaderii
și Rusalele, dar pe care oamenii nu-l pot vedea, din cauză că lumea s-a spurcat
cu sudalme și fărădelegi”. A fost
prezentat în aceeași lucrare și ca zeul dragostei și al bunei dispoziții, de
ziua lui se organizau petreceri, deseori urmate de căsătorii. El este
protectorul și aducătorul iubirii în casă și în suflet”. Dragobetele mai poate fi întâlnit și sub
denumirea de „Dragomir”, cunoscut ca un cioban care o însoțește pe Baba Dochia
în călătoriile prin munți, dar reprezintă de asemenea și o figură pozitivă,
simbol al primăverii, iar de ziua lui se sărbătorea înnoirea firii și se
pregătea de primăvară. O alta
reprezentare a acestuia este cea a unei plante, numite Năvalnic, în folclor
fiind răspândită ideea ca Maica Domnului l-a transformat în aceasta pe
Dragobete deoarece el a încercat din nesăbuință să-i încurce cărările.
Ovidiu Focșa,
etnograf în cadrul Muzeului de Etnografie al Moldovei, a precizat că „despre
Dragobete se crede că este o un protector al păsărilor, fiind o sărbătoare
strâns legată de fertilitate, fecunditate și de renașterea naturii.(...)
Aceasta sărbătoare marca revigorarea naturii și nu numai, ci și a omului care,
cu aceasta ocazie, se primenea. Era o sărbătoare a revigorării vegetației, a vieții
în creștere, o data cu trecerea la anotimpul de primăvara durata zilei creștea,
în contrapondere cu noaptea care descrește, ca dovada și zilele sunt mai
însorite. Se pare că, în această perioadă, păsările, vegetația dar și oamenii
se puneau în acord cu natura, era o nunta a naturii, însemnând renașterea
acesteia, retrezirea la viață, ceea ce este și semnificația centrala a
sărbătorii”. Marcel Lutic a afirmat că
în trecut, Dragobetele era „o zi frumoasă pentru băieții și fetele mari, ba
chiar și pentru bărbații și femeile tinere”. Dragobetele mai are și alte nume:
„Cap de primăvară”, „Cap de vară”, „Sânt Ion de primăvară”, „logodnicul
pasărilor”, „Dragomiru-Florea” sau „Granguru”.
Tradiții
Dragobetele se
sărbătorește pe 24, 28 februarie sau la 1, 3 și 25 martie, aceste numeroase
date fiind cauzate de confuzia dată de cele două calendare (iulian și
gregorian). Marcel Lutic a observat ca acestea se află „în preajma zilelor
Babei Dochia și a echinocțiului de primăvară. Mai ales în sudul României,
există o perioadă întreagă, la îngemănarea lunilor februarie cu martie sau, cel
mai adesea, în martie care sta sub semnul Dragobetelui”. În majoritatea
locurilor, data celebrării este 24 februarie, iar Nicolae Constantinescu a
declarat că a descoperit un document în care Bogdan Petriceicu Hasdeu confirma
1 martie ca ziua în care se sarbatorea Dragobetele.
Îmbrăcați de
sărbătoare, fetele și flăcăii se întâlneau în fața bisericii și plecau să caute
prin păduri și lunci, flori de primăvară.
Dacă se găseau și fragi infloriți, aceștia erau adunați în buchete și se
puneau ulterior în lăutoarea fetelor, timp în care se rosteau cuvintele:
„Floride fraga/Din luna lui Faur/La toată lumea sa fiu dragă / Urâciunile să le
desparți”. Pe dealurile din sat se aprindeau focuri, iar în jurul lor stăteau
și vorbeau fetele și băieții. La ora prânzului, fetele se întorceau în sat
alergând, obicei numit zburătorit, urmărite de câte un băiat căruia îi căzuse
dragă. Dacă băiatul era iute de picior și o ajungea, iar fata îl plăcea, îl
săruta în văzul tuturor. De aici provine expresia Dragobetele sărută
fetele!.[6] Sărutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an, sau chiar
pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru a-ți afișa dragostea în
fața comunității.
„Unii tineri, în Ziua
de Dragobete, își crestau brațul în formă de cruce, după care își suprapuneau
tăieturile, devenind astfel frați, și, respectiv, surori de cruce. Se luau de
frați și de surori și fără ritualul de crestare a brațelor, doar prin
îmbrățișări, sărutări frățești și jurământ de ajutor reciproc. Cei ce se
înfrățeau sau se luau surori de cruce făceau un ospăț pentru prieteni”, a
afirmat Simion Florea Marian. Folcloristul român Constantin Rădulescu-Codin, în
lucrarea „Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credințele și unele tradiții
legate de ele.” scria: „Dragobete e flăcău iubieț și umblă prin păduri după
fetele și femeile care au lucrat în ziua de Dragobete. Le prinde și le face de
râsul lumii, atunci când ele se duc după lemne, flori, bureți ...”. De aici și
provine răspândita expresie adresată fetelor mari și nevestelor tinere, care
îndrăzneau să lucreze în această zi: „Nu te prindă Dragobete prin pădure!”.
În aceasta zi,
oamenii mai în vârstă trebuiau să aibă grijă de toate animalele din ogradă, dar
și de păsările cerului. Nu se sacrificau animale pentru că astfel s-ar fi
stricat rostul împerecherilor. Femeile obișnuiau să atingă un bărbat din alt
sat, pentru a fi drăgăstoase întreg anul. Fetele mari strângeau de cu seara
ultimele rămășițe de zăpadă, numită zăpada zânelor, iar apa topită din omăt era
folosită pe parcursul anului pentru înfrumusețare și pentru diferite descântece
de dragoste. Există o serie de obiceiuri în zona rurala legate de această sărbătoare.
Bărbații nu trebuie să le supere pe femei, să nu se certe cu ele, pentru că
altfel nu le va merge bine în tot anul. Tinerii consideră că în această zi
trebuie să glumească și să respecte sărbătoarea pentru a fi îndrăgostiți tot
anul. Iar dacă în această zi nu se va fi întâlnit fata cu vreun băiat, se crede
că tot anul nu va fi iubită de nici un reprezentat al sexului opus. În această
zi, nu se coase și nu se lucrează la câmp și se face curățenie generală în
casă,pentru ca tot ce urmează să fie cu spor. În unele sate se scotea din
pământ rădăcina de spânz, cu multiple utilizări în medicina populară.
.jpg)
