Walt Whitman

Walter Whitman (31 mai 1819 - March 26, 1892) a fost un poet american , eseist , jurnalist şi umanist . El a fost o parte din tranziţia între transcendentalism şi realism , care încorporează ambele opinii în operele sale. Whitman este unul dintre cei mai influenţi poeţi din canonul american, adesea numit tatăl versului liber . Opera sa a fost foarte controversata la vremea ei.

Nascut pe Long Island , Whitman a lucrat ca jurnalist, un profesor, un functionar public, şi ca asistent medical de voluntariat în timpul Războiului Civil American. Dupa un accident vascular cerebral spre sfârşitul vieţii sale, s-a mutat la Camden, New Jersey, în cazul în care starea lui de sănătate a continuat să scadă. A murit la vârsta de 72 şi înmormântarea lui a devenit un spectacol public.

Deşi biografii continua să dezbatere sexualitatea lui, el este, de obicei, descris ca fiind fie homosexuale sau bisexuale în sentimentele lui si atractii. Cu toate acestea, există un dezacord între biografi dacă Whitman a avut experiente sexuale reale cu bărbaţii. Whitman a fost preocupat si de  politica, pe tot parcursul vieţii sale. El a sprijinit Proviziunea Wilmot şi s-a opus extinderii sclaviei în general. Poezia sa a prezentat o viziune egalitară şi la un moment dat el a fost pentru abolirea sclaviei, dar mai târziu el a văzut mişcarea aboliţionistă ca o ameninţare la adresa democraţiei.

Whitman la 1860

El a fost al doilea din cei nouă copii  şi a fost poreclit imediat "Walt" să fie distins de tatăl său, Walter Whitman Sr. La vârsta de unsprezece Whitman a încheiat şcolarizarea formală.  El a încercat apoi ocuparea forţei de muncă pentru venituri suplimentare pentru familia sa, el a fost un baiat de birou pentru doi avocaţi, iar mai târziu a fost un ucenic. La vârsta de 16 mai 1835, Whitman a plecat de la Steaua şi Brooklyn.  El s-a mutat la New York pentru a lucra ca tipograf. Whitman a predat intermitent la diferite şcoli până în primăvara anului 1838, deşi el nu a fost mulţumit ca profesor.

Whitman la 1848

El a experimentat mai intai  o varietate de genuri literare populare, care au apelat la gusturile culturale ale perioadei.  În curând in 1850, el a început să scrie ceea ce va deveni Fire de iarba, o colecţie de poezie pe care el  continua s-o editeze şi revizuiasca până la moartea sa. 

La începutul anului 1873, Whitman a suferit un  accident vascular cerebral care l-a paralizat; mama sa a murit în luna mai a aceluiaşi an. Ambele evenimente au fost dificile pentru Whitman şi l-au lăsat deprimat.  El s-a mutat la Camden, New Jersey pentru a trăi cu George fratele său, acordând o cameră şi bord până când a cumparat propria casa pe Mickle Sf. în 1884.  În acest timp, el a început socializarea cu Maria Oakes Davis, văduva unui căpitan de vapor, care locuia în apropiere.  Ea s-a mutat  cu Whitman pe 24 februarie 1885 pentru a servi ca menajera sa, în schimbul de inchiriat gratuit. În acest timp, Whitman a ediţat a produs Fire de iarba în 1876, 1881 şi 1889.

Casa din Camden, New Jersey

Whitman a murit pe 26 martie 1892.  O autopsie a dezvăluit ca plamanii lui s-au diminuat până la o capacitate de respiraţie de a opta parte din cea normala a acestora, rezultand o pneumonie bronşica şi că un abces de dimensiunile unui ou pe piept a erodat una din coastele lui.  Cauza decesului a fost oficial enumerata ca "pleurezie pe partea stângă, consumarea plamanului drept, generat de tuberculoză.

Cântec murmurat pentru vremea liliacului

Îmi cânt acum bucuria din vremea liliacului,

(întorcându-mă în amintire).

Pentru slava Naturii, tu, limbă, voi buze,

alegeţi-mi suvenirurile din cea mai

îndepărtată vară,

Adunaţi semnele de bun venit (aşa cum copiii

adună pietricele şi scoici şi le înşiră pe un fir),

Puneţi-le în aprilie, în mai; viaţa orăcăie în heleşteie,

aerul e transparent,

Albine, fluturi, vrabia cu ciripitul ei simplu,

Albastra, săgetătoarea rândunică; nu uitaţi

eretele fluturându-şi aripile aurite;

Lumina irizată, fumul care urcă, aburii,

Luciul apelor cu peşti în el şi cu azurul cerului

deasupra.

Totul e vesel şi strălucitor: izvoarele curgând,

Pădurile de arţari, crestarea în februarie a arborilor,

pregătirea zahărului din seva lor;

Sturzul sărind de colo, colo, cu ochiul lui luminos,

cu pieptul arămiu,

Cu limpedele lui cântec muzical de la răsăritul

soarelui şi apoi din amurg,

Zburând iute printre merii din livadă unde face

cuib pentru soaţa lui;

Zăpada topită din martie, salcia arătându-şi

mugurii verzi-gălbui…

Primăvara a sosit! Vara e aproape! Şi ce e în ea

şi din ea?

Tu, suflete, liber, căutând fără odihnă

nici eu nu ştiu ce,

Vino să nu mai zăcem aici, hai sus şi

departe!

O, dacă aş putea să zbor ca pasărea,

Ori să evadez, să navighez asemeni unei corăbii,

Să plutesc cu tine, o, suflete, peste tot, prin

toate ca o navă pe mare!

Adunând semne, cele ce au fost la început,

cerul albastru, iarba, picăturile din roua

dimineţii,

Parfumul de liliac, boschetele cu întunecatele

lor frunze crestate ca nişte inimioare,

Toporaşii, micile, delicatele, palidele flori

numite Nevinovatele,

Exemple nu numai pentru ele însele, ci şi

pentru atmosferă.

Înfrumuseţând boschetul care îmi place,

Şi cântând cu păsările

Un cântec de bucurie din vremea liliacului,

mă întorc în amintire.

Cântec despre mine

fragment

E cineva fericit când se naşte?

 Mă grăbesc să-i informez şi pe ea şi pe el

că la fel de fericit e unul care moare

şi eu ştiu asta

Eu trec pragul morţii cu cel care pleacă

şi-l trec înapoi cu noul născut la prima scăldătoare

eu nu-s doar acela cuprins între pălărie şi ghete

Şi observ felurite lucruri, nu-s două la fel

şi fiecare-i bun în felul său,

Pământul bun şi bunele stele şi toate

cele bune din sateliţii lor.

Eu nu sunt pământ, nici satelit al

vreunui pământ,

Eu sunt ortacul şi tovarăşul neamurilor

toate la fel de nepătrunse şi nemuritoare ca mine,

(Ele nu ştiu cât sunt, dar eu ştiu)

Fiecare soi e pentru sine şi-al său, pentru mine

şi-ai mei sunt masculinul şi femininul,

Pentru mine sunt cei ce-au fost băieţi şi

iubesc femei,

Pentru mine bărbatul semeţ care simte

cât de tare ustură rana insultei,

Pentru mine ibovnica şi fata bătrână,

 pentru mine mamele şi mamele mamelor,

Pentru mine buzele care-au surâs şi ochii

care au plâns,

Pentru mine copiii şi cei ce fac copii.

Dezbrăcaţi-vă! nu sunteţi vinovaţi în ochii mei,

nici dispreţuiţi, nici daţi la rebut,

Văd prin mătase şi prin bumbac

dacă sunteţi voi sau nu sunteţi,

Vă dau târcoale, tenace, neobosit şi receptiv,

şi nu mă pot smulge de-aici.