Vasile Alecsandri (n.
21 iulie 1821, Bacău — d. 22 august 1890, Mircești, județul Iași) a fost un
poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, membru fondator al
Academiei Române, creator al teatrului românesc și al literaturii dramatice în
România, personalitate marcantă a Moldovei și apoi a României de-a lungul
întregului secol al XIX-lea.
Primii ani
Vasile Alecsandri a
fost fiul medelnicerului Vasile Alecsandri și al Elenei Cozoni. După unii
cercetători, anul nașterii ar putea fi 1821,1819 sau chiar 1818. Locul nașterii
sale este incert, deoarece nașterea s-a petrecut în timpul refugiului familiei
Alecsandri în munți din calea armatei lui Alexandru Ipsilanti. Se consideră că
s-a născut undeva pe raza județului Bacău. Și-a petrecut copilăria la Iași și
la Mircești, unde tatăl său avea o moșie și unde a revenit pe întreaga durată a
vieții sale să-și găsească liniștea. A început învățătura cu un dascăl grec,
apoi cu dascălul maramureșean Gherman Vida.
Între anii 1828 și
1834, s-a deschis la Iași pensionul lui Victor Cuenim. Spătarul Alecsandri l-a
înscris pe fiul său la pensionul francez, unde a studiat alături de Mihail
Kogălniceanu și de Matei Millo, actorul de care l-a legat o mare prietenie și
admirație și pentru care a scris Chirițele și o mare parte dincânticelele
comice.
Anii de formație
În anul 1834,
împreună cu alți tineri boieri moldoveni, printre care viitorul domn Al. I.
Cuza și pictorul Ion Negulici, a fost trimis la studii la Paris, unde și-a dat
bacalaureatul în anul 1835. În 1837 s-a pregătit pentru un bacalaureat în
științe, urmând cursurile Facultății de Inginerie, pe care nu a terminat-o.
În 1838 apar primele
încercări literare în limba franceză: Zunarilla, Marie, Les brigands, Le petit
rameau, Serata. În anul următor s-a întors în țară și a ocupat un post în
administrație până în 1846. Împreună cu Costache Negruzzi a făcut o călătorie
în Italia, care a devenit motiv de inspirație pentru nuvela romantică
Buchetiera de la Florența.
În 1840, împreună cu
Mihail Kogălniceanu și Costache Negruzzi a luat conducerea teatrului din Iași
și și-a început activitatea de dramaturg care i-a adus cele mai constante
succese. Opera sa dramatică însumează circa 2000 de pagini, rămânând cel mai
rezistent compartiment al activității sale literare și va constitui baza solidă
pe care se va dezvolta dramaturgia românească în principalele sale direcții
tehnice: comedia străină și drama istorică. În noiembrie s-a jucat Farmazonul
din Hârlău iar în februarie 1841, Cinovnicul și modista, ambele preluate după
piese străine.
Din 1842 datează
importanta sa călătorie în munții Moldovei, în urma căreia descoperă valoarea
artistică a poeziei populare. Scrie primele sale poezii în limba română pe care
le va grupa mai târziu în ciclul Doine și care sunt foarte strâns legate de
modelul popular din care au luat naștere.
În 1844, împreună cu
Mihail Kogălniceanu și Ion Ghica scoate săptămânalul Propășirea, în care poetul
va publica versuri ce vor fi incluse în ciclul Doine și lăcrimioare, iar în 11
ianuarie se reprezintă piesa Iorgu de la Sadagura, comedie de rezistență în
dramaturgia scriitorului.
În 1845 cu ocazia
seratelor literare de la Mânjina o cunoaște pe Elena, sora prietenului Costache
Negri, de care se îndrăgostește și căreia, după moartea timpurie 1847, îi
dedică poezia Steluța și apoi întreg ciclul de poezii Lăcrămioare.
Exilul
Vasile Alecsandri a
fost unul dintre fruntașii Revoluției de la 1848. Mișcarea revoluționară din
Moldova a avut un caracter pașnic (fiind denumită în epocă „revolta poeților”).
La 27 martie 1848, la o întrunire a tinerilor revoluționari moldoveni care a
avut loc la hotelul Petersburg din Iași, a fost adoptată o petiție în 16 puncte
adresată domnitoruluiMihail Sturdza, petiție redactată de catre Vasile
Alecsandri.
După înfrângerea
mișcării pașoptiste Vasile Alecsandri este exilat. După ce călătorește prin
Austria și Germania se stabilește la Paris, unde se întâlnește cu alți
militanți pașoptiști munteni; din perioada exilului datează poeziile Adio
Moldovei și Sentinela română.În mai 1849 pleacă, împreună cu ceilalți exilați,
la Brașov, apoi în Bucovina, iar în toamna aceluiași an, la Paris.
Scrie primele
„cântecele comice” (Șoldan Viteazul, Mama Anghelușa) și câteva scenete comice
și muzicale. Se întoarce în țară în luna decembrie.
1855-Cu Ghica la Istanbul
Anii de maturitate
Nicolae Bălcescu,
prietenul lui Vasile Alecsandri, moare la Palermo în 1852. Între anii
1852-1853, Alecsandri rămâne pentru mai multă vreme în Franța. În vara anului
1853, pornește spre sudul Franței, într-o călătorie spre Pirinei, Marsilia,
Gibraltar, Tanger, Africa, Madrid, o călătorie care va lăsa urme în creația sa
poetică, în gustul pentru exoticul mauro-hispanic.
În 1855 s-a
îndrăgostit de Paulina Lucasievici, cu care a avut o fată, Maria, în noiembrie
1857. S-au căsătorit nouăsprezece ani mai târziu, pe 3 octombrie 1876. Din 1860
se stabilește la Mircești, unde rămâne până la sfârșitul vieții, chiar dacă
lungi perioade de timp a fost plecat din țară în misiuni diplomatice.
În 1882 este ales
președinte al secției de literatură a Academiei. Călătorește în Franța pentru a
primi premiul oferit de felibrii; este sărbătorit la Montpellier. Îl vizitează
pe ambasadorul României la Londra, prietenul său Ion Ghica. Pleacă la Paris în
1885, ca ministru al României în Franța. În 1889, primește vizita poeților
francezi Sully Prudhomme și Leconte de Lisle.
Vasile Alecsandri s-a
stins din viață la 22 august 1890, după o lungă suferință, fiind înmormântat cu
toate onorurile la conacul său de la Mircești.
Activitate culturala
A fost unul dintre
fruntașii mișcării revoluționare din Moldova, redactând împreună cu
Kogălniceanu și C. Negri Dorințele partidei naționale din Moldova, principalul
manifest al revoluționarilor moldoveni.
În 1854 - Apare sub
conducerea sa România literară, revistă la care au colaborat moldovenii C.
Negruzzi, M. Kogălniceanu, Al. Russo, dar și muntenii Gr. Alexandrescu, D.
Bolintineanu, Al. Odobescu.
În 1859 - Este numit
de domnitorul Al. I. Cuza ministru al afacerilor externe; va fi trimis în
Franța, Anglia și Piemont pentru a pleda în scopul recunoașterii Unirii.
Primește Premiul
Academiei pentru Literatură în 1881.
Alecsandri și Junimea
În 1863 ia naștere la
Iași societatea Junimea, al cărui membru onorific a fost până la sfârșitul
vieții. În anul 1867 este ales membru al Societății literare române, devenită
Academia Română.
Cu ocazia serbărilor
de la Putna din 1871, poetul trimite două cântece care au însuflețit marea masă
de oameni: Imn lui Ștefan cel Mare și Imn religios cântat la serbarea junimei
academice române. În același an Titu Maiorescu publică în Convorbiri literare
studiul Direcția nouă în poezia și proza românească în care spune: „În fruntea
noii mișcări e drept să punem pe Vasile Alecsandri. Cap al poeziei noastre
literare în generația trecută, poetul <Doinelor și lăcrimioarelor>,
culegătorul cântecelor populare păruse a-și fi terminat chemarea literară
(...). Deodată, după o lungă tăcere, din mijlocul iernei grele, ce o petrecuse
în izolare la Mircești, și iernei mult mai grele ce o petrecuse izolat în
literatura țării, poetul nostru reînviat ne surprinse cu publicarea
Pastelurilor ... “
Opera. Evolutie si
tendinte.
În 1843 apare, în
Albina Românească, Tatarul, prima poezie care va face parte din ciclul Doine și
lăcrămioare. Tot acum scrie poeziile Baba Cloanța, Strunga, Doina, Hora, Crai
nou. În 1848 scrie poezia Către români, intitulată mai târziu Deșteptarea
României.
În 1850, după o
absență de aproape doi ani, Vasile Alecsandri se întoarce în țară; publică în
revista Bucovina poeziile populare Toma Alimoș,Blestemul, Șerb sărac, Mioara,
Mihu Copilul. Începe sa lucreze la ciclul Chirițelor cu Chirița în Iași.
Aceasta va fi urmată de Chirița în provincie(1852), Chirița în voiagiu (1864)
și Chirița în balon (1874). La Teatrul Național se joacă Chirița în Iași sau
Două fete ș-o neneacă.
În 1852 apare volumul
Poezii poporale. Balade (Cântice bătrânești). Adunate și îndreptate de d. V.
Alecsandri. Tipărește primul volum de teatru Repertoriul dramatic, care conține
piesele Iorgu de la Sadagura, Iașii în carnaval, Peatra din casă, Chirița la
Iași, Chirița în provincie. În1853 apare volumul Poezii poporale. Balade
adunate și îndreptate de V. Alecsandri, partea a II-a. Publică la Paris primul
volum de poezii originale: Doine și lăcrimioare. În 1856 apare în Steaua
Dunării, revista lui Kogălniceanu, poezia Hora Unirii. În 1857 este membru al
unei loji francmasonice din capitala Moldovei.
În 1874 publică
Boieri și ciocoi, una dintre cele mai importante comedii, o frescă socială de
dimensiuni considerabile. Tot în Convorbiri literarepublică nuvela Călătorie în
Africa. În 1875 se editează Opere complete, cuprinzând Poezii (I-III) și Teatru
(IV). În 1876 se publică volumul Proza. În 1877, odată cu poezia Balcanul și
Carpatul începe seria Ostașilor noștri. În 1878 apare volumul Ostașii noștri,
închinat eroismului românilor în războiul din 1877. În 1881 apare ultimul volum
din Opere complete, care cuprinde ciclurile Legende nouă și Ostașii noștri. Tot
în anul 1881, cu prilejul încoronării regelui Carol I, Vasile Alecsandri a
scris textul „Imnului regal român”.
În evoluția artistică
a lui Alecsandri se pot distinge cel puțin trei momente, trei vârste aflate în
deplină corelație cu epoca plină de transformări prin care trece societatea
românească a acelor timpuri.
Debutul său stă sub
semnul unui romantism tipic, entuziast, liric (Buchetiera de la Florența, Doine
și lăcrimioare) dar și al unei necruțătoare critici a ridicolului social în
piesa Iorgu de la Sadagura sau în ciclul "Chirițelor". Acest
romantism tipic, caracteristic literaturii române din perioada pașoptistă, are
în literatura lui Alecsandri cea mai înaltă măsură în Balta albă și în Deșteptarea
României și, de cele mai multe ori se prelungește prin unele texte până după
Unire.
O a doua etapă,
așa-zisă de limpezire, de obiectivare a viziunii și a mijloacelor artistice, se
poate observa începând cu prozele călătoriei în Africa și terminând cu expresia
artistică matură din pasteluri și din unele legende.
Cea de-a treia etapă
îl face să revină spre teatru, cu o viziune în general romantică, viziune
filtrată însă printr-un echilibru al sentimentelor, printr-o seninătate a
înțelegerii care îl apropie declasicism. Epoca în care trăiește Alecsandri este
fundamental romantică, dar fără îndoială că a vorbi despre clasicism și
romantism la modul concret (implicând așadar o conștiință și practică
concretă), e o aventură la fel de mare ca aceea de a descoperi marile curente
europene într-o literatură cu altă evoluție culturală și istorică decât cele
din vestul Europei.
După 1840, când
psihologia romantică pătrunde mai adânc, poetul începe să sufere de ceea ce s-a
numit <<sentimentul incomplenitudinii, dar, în aceeași măsură, suferă de
teama de dezordine în lumea fizică și morală. Haosul îi provoacă viziuni negre.
Lângă senzația de axfisie și dorința de expansiune stă, mereu, un treaz
sentiment al ordinei, stă voință (la Grigore Alexandrescu, Heliade, mai ales)
de a împăca elementele în <<sfadă>>.
Marile convulsii
istorice modelate de marile modele culturale imprimă începuturilor poeziei
românești o configurație dialogică. Pe de-o parte revolta și idealurile,
transfigurate în așa ziseleuniversuri compensative: revoltă, erotică,
sentimente ale individualului raportat la lume, tipic romantice, construite pe
marile modele ale literaturii occidentale (Lamartine, Victor Hugo etc), iar pe
de altă parte tentația de a imprima acestei mișcări de emancipare o ordine, o
coerență, care nu putea fi găsită decât în marile modele ale literaturii
clasice, adică în încercarea de a obiectiva viziunea și mijloacele artistice,
inițial, iar mai apoi în luciditatea interogării lumii, în gustul contrastelor
tragice născute de interacțiunea dintre epoci, de ruptura dintre ele.
Pastelurile
Alecsandri începe să
publice pasteluri în 1868, în diverse numere ale Convorbirilor literare.
Astfel de încercare
de obiectivare a viziunii sunt pastelurile lui Alecsandri. Pastelul este o
specie a genului liric cunoscută - în această formă - numai în literatura
română, creată și dusă la celebritate de Alecsandri însuși, într-un ciclu de
versuri care i-a dat numele: "Pasteluri", publicate în
revistaConvorbiri literare, în cea mai mare parte între 1868 și 1869.
Pastelul preia de la
poezia descriptivă a primilor romantici nu numai ideea corespondenței dintre
sentiment și tabloul de natură, ci și pe aceea a privirii unui peisaj sub
unghiul mișcător al marilor cicluri naturale, al anotimpurilor, care îl
luminează și-l însuflețesc mereu de altă viață, în alte nuanțe; pe de altă
parte, supune descrierea unui proces de obiectivare caracteristic poeziei post
romantice, încercând să o apropie de trăsăturile unei opere plastice. Pastelul
este mai degrabă un tablou realizat cu ajutorul limbajului (la origine pastelul
însemna un desen în creion moale, ușor colorat). Acest tip de poezie manifestă
preocupare pentru satisfacerea unor exigențe specifice: compoziție, colorit,
echilibru.
Alecsandri a dat
formă concretă unei tendințe care preexista în poezia românească (găsim
elemente de pastel la Asachi, Heliade, Alexandrescu). El va fi urmat de mai
toți poeții sensibili la elementul pictural, la peisaj, indiferent de orientare
estetică: Alexandru Macedonski, George Coșbuc, Ion Pillat, Vasile Voiculescu.
Pastelurile lui
Alecsandri evocă natura așa zis domestică, adică tot ce constituie cadrul
obișnuit al unei vieți patriarhale, idilice. Elementele descriptive apar aici
nu incidental, ca un cadru al unui conflict de natură romantică, ci sunt scopul
elementar al acestei poezii. Natura nu mai este un refugiu, ca în marea poezie
romantică, ci cadrul natural privit cu obiectivitate descriptivă. Pastelurile
devin în acest sens imnul plin de încredere adresat adevăratei țări, satului și
adevăratelor valori ale acestuia: munca, rodnicia, robustețea și sănătatea
morală. Melancolia romantică este înlocuită aici cu încredere în armonia
naturală, cu o adevărată credință naturistă (vezi poeziile dedicate primăverii:
Câmpia scoate aburi; pe umedul pământ / Se-ntind cărări uscate de-al primăverii
vânt. Căldura pătrunde în inimi și natura iese din amorțeală, sosesc cocorii
din țările calde, țăranii muncesc câmpul. Universul generat va fi unul al
armoniei și al ciclurilor firești ale natu
Autorul dramatic
În perioada 1878 -
1879, la conacul sau de la Mircești, scrie drama istorică romantică
Despot-Vodă. Premiera a avut loc în octombie 1879 pe scena Teatrului Național
din București. Piesa fusese citită în cenaclul Junimii din 8 mai 1879, printre
auditori aflându-se Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale. Pe data
de 30 septembrie 1880, i s-a jucat drama Despot Vodă. La Montpellier este
premiat pentru poezia Cântecul gintei latine. Scrie feeria națională Sânziana
și Pepelea.
Începe să lucreze în
1882 la piesa Fantâna Blanduziei, pe care o va termina anul următor. Sunt
celebre epistolele pe care Ion Ghica i le trimite. În 1884 piesa Fântana
Blanduziei este reprezentată la Teatrul Național din București.
Scrie și citește în
cenaclul Junimea drama Ovidiu. În 1885, Teatrul Național prezintă drama Ovidiu
a lui Vasile Alecsandri.
În 1886, Titu
Maiorescu a publicat în Convorbiri literare articolul Poeți și critici; acesta
se încheie cu o privire sintetică asupra operei lui Alecsandri:
„A lui liră multicoloră
a răsunat la orice adiere ce s-a putut deștepta din mișcarea poporului nostru
în mijlocia lui. În ce stă valoarea unică a lui Alecsandri? În această
totalitate a acțiunilor sale literare“.rii.
Volume de teatru.
Comedii
Chirița în Iași sau două
fete ș-o neneacă (1850)
Chirița în provinție
(1855)
Chirița în voiagiu
(1865)
Chirița în balon
(1875)
Volume de poezie
Pasteluri, 1868
Poezii populare.
Balade (Cântice bătrânești), 1852
Poezii populare.
Balade adunate și îndreptate de V. Alecsandri, partea a II-a, 1853
Doine și lăcrămioare,
1853
Proze
Istoria unui galben
Suvenire din Italia.
Buchetiera de la Florența
Iașii în 1844
Un salon din Iași
Românii și poezia lor
O primblare la munți
Borsec
Balta-albă
Călătorie în Africa.
Un episod din anul
1848
Proze din periodice
Satire și alte
poetice compuneri de prințul Antioh Cantemir
Melodiile românești
Prietenii românilor
Lamartine
Alecu Russo
Dridri, (roman scris
în 1869, publicat în 1873)
Din albumul unui
bibliofil
Vasile Porojan
Margărita, (nuvelă
scrisă în 1870, din ea fiind publicată numai un mic episod în 1880)
Introducere la
scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri
Drame
Cetatea Nemțului
Lipitorile satelor
Sgârcitul risipitor
Despot Vodă, dramă
istorică
Fântâna Blanduziei
Ovidiu
Dan, capitan de plai (fragment)
Frunză verde de
mălai;
Cine merge sus la
rai?
Merge Dan, şoiman de
plai,
C-a ucis el mulţi
duşmani,
Un vizir şi patru
hani.
Frunză verde lemn de
brad,
Cine merge jos în
iad?
Merg tătarii lui
Murad,
C-au ucis în zi de
mai
Pe Dan, căpitan de
plai!
(Fragm. de cântec
poporal)
Bătrânul Dan trăieşte
ca şoimul singuratic
În peştera de stâncă,
pe-un munte păduratic,
Privind cu veselie
cum soarele răsare,
Dând viaţă luminoasă
cu-o caldă sărutare,
Privind cu jale lungă
cum soarele apune...
Aşa şi el apus-a din
zile mari şi bune!
Vechi pustnic, rămas
singur din timpul său afară,
Ca pe un gol de munte
o stâncă solitară,
Dincolo din morminte
el trist acum priveşte
O tainică fantasmă
ce-n zare s-adânceşte,
Fantasma drăgălaşă a
verdei tinereţi
Ce fuge de răsuflul
geroasei bătrâneţi,
Şi zice: "Timpul
rece apasă-umărul meu
Şi cât m-afund în
zile, tot simt că e mai greu!
O! lege-a nimicirii,
o! lege nemiloasă!
Când, când s-a toci
oare a vremii lungă coasă!"
De crezi în poezie...
De crezi în poezie,
În sfânta armonie
Din boltele cereşti,
Când
noaptea-nseninată
Luceşte-ncoronată
De stele ce iubeşti;
De crezi în tinereţă.
În gingaşa frumuseţă
Ce-aprinde dulce dor,
Şi-n tainica uimire
Ce-nsuflă-a ta
privire,
O! scumpul meu odor!
De crezi în al tău
frate,
În suflete curate,
În cer, în
Dumnezeu...
Precum eu cred în
tine
Ca în cerescul bine,
Crede-n amorul meu.
Noaptea
Noaptea-i dulce-n
primăvară, liniştită, răcoroasă,
Ca-ntr-un suflet cu
durere o gândire mângâioasă,
Ici, colo, cerul
dispare sub mari insule de nori,
Scuturând din a lui
poale lungi şi repezi meteori.
Pe un deal în depărtare
un foc tainic străluceşte
Ca un ochi roş de
balaur care-adoarme şi clipeşte.
Sunt păstori în
şezătoare sau vro ceată de voinici?
E vro tabără de care
sau un rond de tricolici?
Către munţi prin
întuneric un lung bucium se aude.
El aminte suvenirul celor
timpuri negre, crude,
Când din culme-n
culme noaptea buciumele răsunau
Şi la lupte
sângeroase pe români îi deşteptau.
Acum însă viaţa-i
lină; ţara doarme-n nepăsare!
Când şi când, un
câine latră la o umbră ce-i apare,
Şi-ntr-o baltă mii de
broaşte în lung hor orăcăiesc,
Holbând ochii cu
ţintire la luceafărul ceresc!
Miezul iernii
În păduri trăsnesc
stejarii! E un ger amar, cumplit!
Stelele par
îngheţate, cerul pare oţelit,
Iar zăpada cristalină
pe câmpii strălucitoare
Pare-un lan de
diamanturi ce scârţâie sub picioare.
Fumuri albe se ridică
în văzduhul scânteios
Ca înaltele coloane
unui templu maiestos,
Şi pe ele se aşează
bolta cerului senină,
Unde luna îşi aprinde
farul tainic de lumină.
O! tablou măreţ,
fantastic!... Mii de stele argintii
În nemărginitul
templu ard ca vecinice făclii.
Munţii sunt a lui
altare, codrii - organe sonoare
Unde crivătul
pătrunde, scotând note-ngrozitoare.
Totul e în
neclintire, fără viaţă, fără glas;
Nici un zbor în
atmosferă, pe zăpadă - nici un pas;
Dar ce văd?... în
raza lunii o fantasmă se arată...
E un lup ce se alungă
după prada-i spăimântată!
Ciclonul
Lunca mie drăgălaşă,
de-a mea inimă cântată,
Ieri frumoasă
şi-nverzită, astăzi zace inundată,
Căci Siretul, mire
barbar, de iubirea lui aprins,
În a sale braţe
crunte a răpit-o şi cuprins.
Dragă luncă! iarba-ţi
verde şi a florilor comoară
Dispărut-au sub
potopul ce din treacăt le omoară.
Apele mereu se suie;
toate paserile-n zbor
Ţipă jalnic, îngrozite
pentru cuiburile lor.
Dar o şi mai cruntă
spaimă, dar o cumpănă mai mare
Le aşteaptă, vai de
ele! după crunta inundare.
Un ciclon din zarea
neagră, plin de fulgeri trăznitori
Vine, vâjăie şi urlă,
aducând troieni de nori.
La gura sobei
Aşezat la gura sobei
noaptea pe când viscoleşte
Privesc focul, scump
tovarăş, care vesel pâlpâieşte.
Şi prin flacăra
albastră vreascurilor de aluni
Văd trecând în zbor
fantastic a poveştilor minuni.
Iată-o pasăre
măiastră prinsă-n luptă c-un balaur;
Iată cerbi cu stele-n
frunte care trec pe punţi de aur;
Iată cai ce fug ca
gândul; iată zmei înaripaţi
Care-ascund în mari
palaturi mândre fete de-mpăraţi.
Iată pajuri
năzdrăvane care vin din neagra lume,
Aducând pe lumea albă
feţi-frumoşi cu falnic nume;
Iată-n lacul cel de
lapte toate zânele din rai...
Nu departe stă
Pepelea, tupilat în ilori de mai.
Dar pe mine ce
m-atrage, dar pe mine ce mă-ncântă
E Ileana
Cosânzeana!... în cosită floarea-i cântă.
Până-n ziuă stau pe
gânduri şi la ea privesc uimit,
Că-mi aduce viu
aminte de-o minune ce-am iubit!
.jpg)
