Pricina praznicului
acestuia a fost în acest chip: în zilele împărăţiei lui Alexios I Comnenul
(1081-1118), care a luat împărăţia după Nichifor Botaniates (1078-1081), s-a
făcut împărţire şi prigonire între bărbaţii cei pricopsiţi în învăţături şi
îmbunătăţiţi. Căci unii cinsteau mai mult pe marele Vasile, zicând despre
dânsul că este înalt la cuvinte, ca unul ce a cercetat şi a ispitit firea
lucrurilor prin sine, şi cum că era atât de mult îmbunătăţit, încât puţin îi
lipsea de a-l asemăna pe el cu îngerii.
Căci nu făcea
pogorământ legii, nici ierta cu lesnire, ci era greu la obicei şi aspru,
neavând la sine nici un lucru pământesc. Iar pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur
îl micşorau, ca şi cum ar fi fost în oarecare chip potrivnic marelui Vasile,
fiindcă era lesnicios şi atrăgător către pocăinţă. Erau însă alţii care înălţau
pe dumnezeiescul Hrisostom, ca şi cum ar fi fost în învăţături mai cu
pogorământ omenesc şi cum că mai cu înlesnire povăţuia pe toţi, şi îi chema
către pocăinţă. Deci, îl cinsteau mai mult decât pe marele Vasile şi decât pe
Grigorie atât pentru mulţimea cuvintelor celor de miere curgătoare, cât şi
pentru iscusinţa cugetărilor.
Alţii iarăşi cinsteau
mai mult pe dumnezeiescul Grigorie, ca cel ce a întrecut în înţelepciune şi în
învăţătură elinească pe toţi dascălii cei vestiţi şi pe elini, cum şi pentru
frumuseţea cuvintelor şi înflorirea lor. Deci, ziceau, cum că înţeleptul
Grigorie biruia pe toţi şi cum că acestuia i se cădea întâietatea. Atunci, prin
o pricină că aceasta a celor învăţaţi s-a întâmplat de s-a despărţit mulţimea
poporului. Şi unii se ziceau Ioaniteni, alţii Vasiliteni, iar alţii
Grigoriteni. Deci, astfel sfădindu-se cei înţelepţi şi zicând între dânşii
multe feluri de cuvinte, de trei ori fericiţii aceştia dascăli au voit să-i
împace, ca să nu se mai sfădească în deşert.
Pentru aceea, după
câţiva ani, s-au arătat sfinţii ierarhi, mai întâi câte unul deosebit, apoi şi
câte trei împreună, nu în vis, ci aievea la arătare, lui Ioan, mitropolitul
cetăţii Evhaitenilor, care era om îmbunătăţit şi preaînţelept, după cum şi
scrierile lui îl arată. Şi toţi trei au zis către dânsul cu un glas:
"Noi, precum
vezi, una suntem la Dumnezeu şi nu este între noi nici o sfadă sau împotrivire,
ci fiecare în vremea sa pornindu-se de dumnezeiescul Duh, am scris învăţăturile
spre mântuirea cea de obşte şi folosul oamenilor; şi acelea pe care le-am
învăţat noi înşine, le-am dat şi altora spre înmulţirea talantului nostru şi nu
este între noi vreunul întâi sau al doilea, ci dacă veţi vorbi de unul, cei doi
urmează.
Deci, sculându-te,
porunceşte acelora care se separă, sfădindu-se, să nu se despartă, luptându-se
pentru noi, căci pentru aceasta şi noi ne-am sârguit cât am fost vii, şi după
mutarea noastră, ca să împăcăm lumea şi să o aducem într-o unire. Deci,
împreunându-ne într-o zi, când ţi se va părea ţie că este de cuviinţă, fă nouă
praznic cuviincios. Apoi, spune şi celorlalţi care vor fi mai pe urmă, cum că
noi suntem una la Dumnezeu şi noi negreşit vom mijloci înaintea lui Dumnezeu
cele pentru mântuire, pentru cei ce ne vor săvîrşi praznicul pomenirii
noastre". Acestea zicând, i se părea că sfinţii se înălţau la cer,
strălucind cu lumină nemărginită şi chemându-se unul pe altul pe nume.
Deci, sculându-se
acel minunat om, adică arhiereul evhai-tenilor, a făcut precum i-au poruncit
lui sfinţii, potolind mulţimea şi pe toţi aceia care se sfădeau mai înainte.
Aceştia au crezut cele spuse de el, că era om vestit, şi pentru învăţătura lui
cea mare, şi pentru fapta cea bună, căci a lăsat predanie Bisericii spre a se
face praznicul acesta.
Astfel, Sfântul
episcop Ioan, găsind în luna ianuarie prăznuindu-se toţi cei trei sfinţi
ierarhi, adică la întâia zi pe Vasile, la 25 pe dumnezeiescul Grigorie şi la 27
pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, i-a unit la 30 pe toţi, împodobindu-se
pomenirea lor cu canoane, cu tropare şi laude, precum li se cădea lor, şi fiind
această cu voia sfinţilor, nu au nici o lipsire în laude. Căci nici mai înainte,
nici mai pe urmă n-a alcătuit renumitul acesta Ioan mai multe tropare, decât
acestea.
Sfinţii aceştia cu
chipul trupului lor erau astfel: dumnezeiescul Ioan "Gură de Aur"
(Hrisostom) era de statură scund, cu capul mare, cu trupul drept şi subţire, cu
nasul plecat, alb la faţă şi cam palid, având pleoapele ochilor adâncite şi
luminile lor mari. Apoi, i se arăta multă veselie în faţă, cu fruntea lată şi
mare, cu urechile cam plecate, cu barba mică şi rară, cu părul galben,
amestecat cu cărunt, iar fălcile lui erau adâncite înăuntru, de multă postire
şi nevoinţă.
Apoi, este de nevoie
a zice despre dânsul, că a întrecut pe toţi înţelepţii elinilor cu cuvintele şi
mai ales cu iscusinţa, înlesnirea şi frumuseţea vorbirii; şi atât de bine a
tâlcuit dumnezeiasca Scriptură şi a săvârşit evangheliceasca propovăduire,
încât dacă n-ar fi fost sfântul acesta, îndrăznesc a zice că ar fi fost de
trebuinţă să mai vină încă o dată pe pământ Stăpânul Hristos. Iar spre fapte
bune atât de mult s-a suit, încât pe toţi i-a întrecut, fiind izvor al
milosteniei şi al dragostei, râvnitor de obşte cu iubirea de fraţi şi cu
învăţătura lui; şi a trăit 63 de ani, păscând Biserica lui Hristos şase ani.
Apoi s-a săvârşit în Comane, surghiunit de Eudoxia, împărăteasa, şi de episcopii
cei pizmăreţi.
Sfântul Vasile cel
Mare era la statura corpului foarte înalt, uscăţiv şi slăbănog la faţă,
negricios şi palid, cu sprâncenele lungi, încovoiate şi ridicate în sus,
asemănându-se omului îngrijit, având nasul plecat, cu faţa cam zbârcită, adâncit
la pleoapele ochilor, păros la trup, barba căruntă pe jumătate şi destul de
lungă. Acesta a întrecut mult în cuvinte, nu numai pe cei din vremea lui, ci şi
pe cei vechi; pentru că s-a ostenit la învăţătură foarte mult, şi deprinzând
toate învăţăturile ştiinţei, din fiecare a câştigat biruinţă. Asemenea încă s-a
iscusit şi în filosofia cea practică şi prin aceasta a sporit spre privirea
celor înalte. S-a suit la scaunul arhiepiscopal al mitropoliei Cezareei
Capadociei, când era de 37 de ani, ocârmuind Biserica opt ani; apoi, s-a dus
către Domnul, fiind în scaunul arhiepiscopatului său.
Sfântul Grigorie
Cuvântătorul de Dumnezeu sau Teologul, era la statura corpului său potrivit,
puţin cam palid, nasul lătăreţ, sprâncenele potrivite, căutătura veselă şi blândă,
la ochiul cel drept avea un semn de la o lovitură, barba nu-i era lungă, dar
deasă şi potrivită şi pe margini se arăta cam afumată. Pleşuv de ajuns, cu
părul alb. Marele Grigorie întrecând cu strălucirea vieţii pe cei ce au sporit
în fapte, la atâta înălţime a cuvântării de Dumnezeu s-a suit, încât toţi se
biruiau de înţelepciunea lui, atât în cuvinte cât şi în dogme; pentru aceasta a
câştigat numirea de "Cuvântătorul de Dumnezeu". El a ocârmuit
Biserica Constantinopolului 12 ani şi a trăit 80. Când s-a făcut patriarh, a
aflat în cetate numai o biserică a dreptcredincioşilor şi când a lăsat scaunul,
a lăsat numai una eretică. Şi mergând la Arianz, moşia sa, unde, cugetând
pururea la Dumnezeu şi făcându-se cu totul strălucită oglindă a Lui, s-a sfârşit
cu pace.
Dar de vreme ce de
trei ori fericiţii aceştia, atât de mult s-au ostenit pentru mântuirea noastră,
se cuvine şi noi să prăznuim pomenirea lor şi să le mulţumim pe cât putem. Căci
ei de nimic altceva n-au purtat grijă, nici altceva au cugetat, decât numai un
scop au avut, ca să întărească bună credinţă; apoi o nevoinţă au avut spre a
lucra fapta bună, îngrijind şi sîrguindu-se fără pregetare, cu lucrul şi cu
gândul, pentru mântuirea sufletelor. Pentru care atât de rău au pătimit
propovăduind credinţa cea adevărată în toată lumea, iar nouă tuturor de obşte
ne-au făcut bine. De aceea şi noi suntem datori să cinstim pe făcătorii noştri
de bine, şi să le mulţumim după putere, fiindcă după datorie nu putem.
Deci, să cinstim cu
cuvinte pe cei trei cuvântători, deşi mă tem şi mă sfiesc, neaflând cuvinte
cuviincioase şi potrivite sfinţilor; pentru că pricina este mare şi nu pot, nu
numai pe câte trei, dar nici măcar pe unul să-l laud după cum se cuvine şi de
care toată lumea nu era vrednică. Deci, cum va ajunge bună grăire cea lumească
să laude pe cei mai presus de lume, care au împodobit toată lumea şi au
izbăvit-o ca şi cei 12 văzători ai Cuvântului şi de Dumnezeu propovăduitori?
Care dacă nu s-ar fi ostenit atât de mult cu sfintele lor scrieri, nu s-ar fi scăpat
întreaga lume de slujirea la idoli, cea de mai înainte înrădăcinată, nici de
eresurile cele în multe chipuri; căci sfânta şi preaînţeleapta Treime,
nedespărţităşi cea mai presus de fiinţă, a iconomisit ca ei să vieţuiască
într-acele vremuri ale eresurilor.
Aceşti cereşti oameni
şi pământeşti îngeri, trâmbitele adevărului, preaînţelepţii retori, tunetele
Dumnezeirii celei nezidite, s-au sârguit să smulgă şi să risipească pe
ocărâtorii dreptei credinţe şi cu praştia cuvintelor lor au gonit departe pe lupi
de la Biserica dreptcredincioşilor. Aceştia cu înţelepciunea lor au surpat
zidurile cele rele ale vrăjmaşilor şi au smerit toată înţelepciunea care se
ridică împotriva cunoştinţei de Dumnezeu, schimbând şi prefăcând totul spre
bine, netezind şi îndreptând pe cele strâmbe, cum şi toată asprimea şi
nedreptatea.
Treimea aceasta
pământească ne-a învăţat a ne închina Treimii cereşti, precum se cade, şi
neamestecată a o mărturisi în acest chip, precum li s-a descoperit lor
adeverirea credinţei, zicând: Dumnezeu nenăscut este Tatăl, Dumnezeu născut
este Fiul, şi Dumnezeu purces este Duhul Sfânt. Sunt trei Persoane, dar un
singur Dumnezeu, cu preaslăvire. Nu sînd trei dumnezei, doar un Dumnezeu, căci
una şi aceeaşi este Dumnezeirea. Precum din soare ies raze, care n-au nici o
deosebire, aşa sunt cele trei persoane, care fac aceeaşi fiinţă.
Astfel, ne-au învăţat
să credem şi să mărturisim despre Sfânta Treime, cei trei preasfinţiţi
arhiepiscopi; şi au întărit dogmele cele drepte cu învăţături preaînţelepte, în
prigoane, primejdii şi războaie, până la moarte fiind prigoniţi, ba încă şi
după moarte. Deci, adunaţi-vă toţi câţi v-aţi folosit de la dânşii, veniţi
toată vârsta şi firea, bărbaţi şi femei, preoţi şi monahi, tineri şi bătrâni,
să mulţumim făcătorilor noştri de bine, să lăudăm pe dascălii şi
propovăduitorii bunei credinţe, să binecuvântăm cei săraci pe cei îmbogăţitori,
cei din primejdii pe cei izbăvitori, cei cuvântători pe cuvântătorii de
Dumnezeu, cei necăjiţi pe mângâietori, sărmanii pe părinţi, bolnavii pe
doctori, străinii şi lipsiţii pe iubitorii de străini.Pe scurt, să zic, toţi
deodată adunaţi-vă să mulţumim celor ce s-au făcut tuturor toate, ca pe cei mai
mulţi să-i dobândească. Dar să lăsăm altora să le povestească înţelepciunea
lor, ştiinţele, posturile, privegherile şi celelalte fapte bune şi numai
această să o zic, care mă face şi mai mult să mă minunez, adică sârguinţa cea
covârşitoare şi grija care o aveau ca să mântuiască sufletele oamenilor, robii
lui Dumnezeu Celui iubitor de oameni şi următorii Lui cu toată virtutea. Căci
de aceasta se îngrijeau mai mult, cunoscând că prin fapta aceasta păzeşte omul
asemănarea cu Dumnezeu.
Căci nu este mai mare
şi mai minunată ispravă decât a se păzi cineva într-aceasta amăgitoare lume pe
sine fără de prihană; dar mai vrednic de laude, este acela care se sârguieşte a
mântui şi pe aproapele. Căci cu acest milostiv chip se face următor Stăpânului
care S-a dat pe Sine la moarte, ca să libereze pe om din robia vrăjmaşului. Iar
în ce fel au mântuit pe mulţi oameni aceşti dascăli preaînţelepţi, ascultaţi:
Dumnezeu a făcut
lumea aceasta pentru oameni, şi aceştia au tâlcuit firea celor ce sunt, adică a
tuturor făpturilor pe care le-a făcut Atotputernicul Dumnezeu şi prin
cunoştinţa lor s-au făcut înţelepţi, încât au cunoscut oamenii pe Ziditorul.
Cerurile povestesc slava lui Dumnezeu prin frumuseţea şi mărimea lor, iar
dascălii tâlcuiesc luminat cerurile şi pământul, adică lumea cea văzută şi cea
nevăzută, cum este aşezarea şi rânduiala ei şi care este pricină de le-au făcut
pe ele Dumnezeu şi altele asemenea.
Astfel, se potriveşte
să zicem graiul psalmistului: În tot pământul a ieşit vestirea lor şi la toate
marginile lumii au ajuns cuvintele lor. Ne-a dat preabunul Dumnezeu Testamentul
cel Vechi şi cel Nou spre mântuirea noastră şi aceştia au primit cu mulţumire
poruncile Lui, pe care cu iubire de osteneală le-au păzit ziua şi noaptea,
cugetând întru dânsele, şi pe sineşi făcându-se case curate ale Duhului Sfânt;
apoi ne povăţuiesc şi pe noi să petrecem întru dânsele, precum Dumnezeu ne-a
poruncit şi ne îndreptează, împodobindu-ne obiceiurile cu bună rânduială, şi
aducându-ne de mână spre cele mai înalte. Dumnezeu S-a întrupat pentru noi, şi
sfinţii aceştia ne tâlcuiesc şi ne fac cunoscută taina iconomiei Lui, şi ne fac
să înţelegem prin oarecare chin preaînţeleapta taină a unirii acesteia.
A trimis pe Sfinţii
Apostoli să propovăduiască în lume cunoştinţa lui Dumnezeu, să gonească
întunericul închinăciunii de idoli, să lumineze pe neamuri şi către Dumnezeu să
le întoarcă; s-au trimis şi sfinţii aceştia să propovăduiască lumii adevărata
credinţă, să izgonească dintr-însa întunericul relei credinţe, să se lupte cu
ereticii şi să-i biruiască, să izbăvească pe oameni de învăţăturile cele de
suflet pierzătoare, să le vestească dogmele cele drepte şi Sfintele Scripturi
să ni le tâlcuiască, apoi, către mântuire şi pocăinţă să ne povăţuiască; care
lucru îndoit s-a făcut, precum cel ce a luat cei cinci talanţi şi a câştigat cu
dânşii alţi cinci talanţi.
A preamărit pe
apostoli cu minuni, de care şi aceşti sfinţi n-au fost neîmpărtăşiţi, precum
poate fiecare să se înştiinţeze în istoria vieţii lor. Domnul a învăţat toate
neamurile prin apostolii Săi; dar cine a rămas neîmpărtăşit de cuvintele
acestor sfinţi? Pe cine n-au învăţat şi nu învaţă până acum preaînţelepţii
aceştia? Nu atâta cu filozofeşti şi geometriceşti ştiinţe, pe cât cu fireşti şi
bune sfătuiri povăţuiesc minunaţii aceştia. Căci de vreme ce lumea nu a
cunoscut pe Dumnezeu cu înţelepciunea, ei totuşi au voit să mântuiască cu
propovăduirea pe cei ce credeau întru El.
Dar pe urmă, fiindcă
lumea n-a cunoscut pe Dumnezeu prin propovăduire, precum se cădea, bine a voit
să mântuiască, prin înţelepciunea acestora, pe cei ce vor crede învăţăturilor
lor. Astfel cu adevărat şi mulţi s-au mântuit prin dogmele lor şi prin
cugetările lor cele preaînţelepte, iar cu frumuseţea cea firească a bunei
făpturi şi cu dulceaţa cuvintelor lor au adus la pocăinţă pe mulţi.
Pe aceştia îi avem
noi oamenii, după Dumnezeu, făcători de bine şi păzitori. Aceştia sunt stâlpii
cei neclintiţi ai credinţei noastre, peste care înţelepciunea lui Dumnezeu şi-a
întărit casa ei, pe care porţile iadului, adică ereticii cei rău credincioşi şi
fără de minte, n-au putut nicidecum s-o clintească. Aceştia sunt, după Sfinţii
Apostoli, dascăli ai lumii. Pe aceştia îi serbăm şi noi astăzi, săvârşind
pomenirea lor cu bucurie şi cu credinţă. Nu precum o prăznuiesc robii
pântecelui, cu băuturi şi beţii, nu cu multe feluri de bucate şi cu
benchetuiri; ci precum poftesc aceia, şi precum scripturile lor poruncesc,
adică, să ne îngrijim de mântuirea sufletelor noastre, păzind câte ne-au
poruncit de-a pururea pomeniţii în scris, urmând vieţii lor, faptele bune şi
nevoinţele lor. Şi făcând cele după puterea noastră, să păzim mântuitoarele
porunci ale Domnului, precum le-au păzit ei; căci atunci când îi prăznuim cum
se cuvine pe sfinţi, atunci şi pe Dumnezeu Îl slăvim şi pe sfinţi îi cinstim,
atunci şi ei se bucură de noi, slăvindu-se şi cinstindu-se.
O! luminători
preastrăluciţi în toată lumea şi decât tăria aceasta mai cinstiţi! O! fericită
treime, închipuirea, asemănarea şi strălucirea Preasfintei Treimi, care v-aţi
preamărit de Ea, ca cei ce pe Aceasta aţi propovăduit-o. Căci pentru dragostea
lui Hristos, toate dumnezeieştile Lui porunci le-aţi păzit, trupurile voastre
cu înfrânare le-aţi omorât, pe voi înşivă de toate patimile v-aţi curăţit, vase
cinstite ale Sfântului Duh v-aţi făcut, oglinzi prea strălucite ale lui
Dumnezeu v-aţi lucrat, cu Dumnezeu prin gândire v-aţi unit, la săvârşirea
faptei bune v-aţi suit şi ca bărbaţi desăvârşiţi, la măsura vârstei lui Hristos
aţi ajuns.
Oile cele cuvântătoare ale lui Hristos bine le-aţi păscut, sufletele voastre
pentru ele le-aţi pus şi de vreascurile eretice le-aţi curăţit, pe eretici
departe de la ele i-aţi alungat, primejdii şi izgoniri pentru adevăr aţi
suferit, pe diavolul şi pe slugile lui i-aţi biruit, şi la fugă i-aţi luat. Ne
aducem aminte de primejdiile voastre, pe care, pentru bună credinţă le-aţi
pătimit, cinstim izgonirile voastre cele nedrepte, care pentru dreptate le-aţi
suferit, slăvim mucenicia cea grea a pătimirii voastre celei fără de sânge;
binecuvântam celelalte osteneli şi dureri, care aţi luat asupră-vă, cu
Răsăritul şi cu Apusul luptându-vă, ca să învăţaţi pe toţi.
Încă avem şi scripturile voastre cele sfinte, tablele cele de Dumnezeu scrise,
ca un al treilea testament, pe care Dumnezeu, prin inimile voastre l-a glăsuit;
avem luminarea minţii, hrana sufletelor, desfătarea ochilor, dulceaţa cea de
obşte şi îndulcirea tuturor sfinţilor, moştenirea cea bine norocită şi bogăţia
cea fericită, care am luat-o de la voi şi o păzim ca pe o vistierie de mare
preţ, ca să treacă cu diadohisire (urmare) şi să rămână din neam în neam
pomenirea voastră veşnică şi slava voastră să se păzească în lumea nemuritoare.
Ne rugăm şi cerem de la voi, sfinţilor, să vă aduceţi aminte de noi,
netrebnicii robii voştri, că bine primite să fie rugăciunile noastre, să păziţi
Biserica în pace, precum aţi lăsat-o, să ne învredniciţi a dobândi şi noi acea
negrăită veselie şi prea dorita bucurie a întru tot lăudatei şi mai presus de
fiinţă Treimi; ca împreună cu voi să slăvim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul cel
Sfânt, pe unul Dumnezeu, Căruia se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea,
totdeauna, acum şi pururea şi în vecii cei nesfârşiţi.
Amin.
Sursa – Doxologia.ro
.jpg)
