The Symphony No. 2 in D major, Op. 36, is a symphony in
four movements written by Ludwig van Beethoven between 1801 and 1802. The work
is dedicated to Karl Alois, Prince Lichnowsky.
Beethoven's Second Symphony was mostly written during Beethoven's stay at Heiligenstadt in 1802, at a time when his deafness was becoming more pronounced and he began to realize that it might be incurable. The work was premiered in the Theater an der Wien in Vienna on 5 April 1803, and was conducted by the composer. During that same concert, the Third Piano Concerto and the oratorio Christ on the Mount of Olives were also debuted. It is one of the last works of Beethoven's so-called "early period".
Beethoven wrote the Second Symphony without a standard minuet; instead, a scherzo took its place, giving the composition even greater scope and energy. The scherzo and the finale are filled with Beethovenian musical jokes, which shocked the sensibilities of many contemporary critics. One Viennese critic for the Zeitung fuer die elegante Welt (Newspaper for the Elegant World) famously wrote of the Symphony that it was "a hideously writhing, wounded dragon that refuses to die, but writhing in its last agonies and, in the fourth movement, bleeding to death."
Beethoven's Second Symphony was mostly written during Beethoven's stay at Heiligenstadt in 1802, at a time when his deafness was becoming more pronounced and he began to realize that it might be incurable. The work was premiered in the Theater an der Wien in Vienna on 5 April 1803, and was conducted by the composer. During that same concert, the Third Piano Concerto and the oratorio Christ on the Mount of Olives were also debuted. It is one of the last works of Beethoven's so-called "early period".
Beethoven wrote the Second Symphony without a standard minuet; instead, a scherzo took its place, giving the composition even greater scope and energy. The scherzo and the finale are filled with Beethovenian musical jokes, which shocked the sensibilities of many contemporary critics. One Viennese critic for the Zeitung fuer die elegante Welt (Newspaper for the Elegant World) famously wrote of the Symphony that it was "a hideously writhing, wounded dragon that refuses to die, but writhing in its last agonies and, in the fourth movement, bleeding to death."
Simfonia nr. 2 în Re major, Op. 36, a fost compusă de
Ludwig van Beethoven între 1801 și 1802. Lucrarea îi este dedicată lui Karl
Alois, Prinț de Lichnowsky.
A doua simfonie a lui Beethoven a fost compusă în principal în timpul șederii sale în Heiligenstadt din 1802, perioadă în care surzenia sa a devenit tot mai evidentă și a început să realizeze că ar putea fi incurabilă. Lucrarea a avut premiera la Theater an der Wien din Viena pe 5 aprilie 1803, concert în care a avut loc și premiera celui de-al treilea concert pentru pian și a oratoriului Hristos pe Muntele Măslinilor. Este una din ultimele lucrări a așa numitei "perioade timpurii" a lui Beethoven.
Beethoven a compus a doua simfonie fără un menuet standard; în schimb, locul menuetului a fost luat de un scherzo, oferind piesei energii și posibilități mai mari. Scherzo-ul și finalul sunt pline de glume muzicale vulgare Beethoveniene, lucru care a șocat sensibilitățile criticilor contemporani. Un critic vienez de la publicația Zeitung fuer die elegante Welt ("Ziar pentru o lume elegantă") a scris că simfonia este "o zvârcolire hidoasă, ca un dragon rănit care refuză să moară dar se zvârcolește în agonia sa iar, în a patra parte, sângerează până la moarte".
A doua simfonie a lui Beethoven a fost compusă în principal în timpul șederii sale în Heiligenstadt din 1802, perioadă în care surzenia sa a devenit tot mai evidentă și a început să realizeze că ar putea fi incurabilă. Lucrarea a avut premiera la Theater an der Wien din Viena pe 5 aprilie 1803, concert în care a avut loc și premiera celui de-al treilea concert pentru pian și a oratoriului Hristos pe Muntele Măslinilor. Este una din ultimele lucrări a așa numitei "perioade timpurii" a lui Beethoven.
Beethoven a compus a doua simfonie fără un menuet standard; în schimb, locul menuetului a fost luat de un scherzo, oferind piesei energii și posibilități mai mari. Scherzo-ul și finalul sunt pline de glume muzicale vulgare Beethoveniene, lucru care a șocat sensibilitățile criticilor contemporani. Un critic vienez de la publicația Zeitung fuer die elegante Welt ("Ziar pentru o lume elegantă") a scris că simfonia este "o zvârcolire hidoasă, ca un dragon rănit care refuză să moară dar se zvârcolește în agonia sa iar, în a patra parte, sângerează până la moarte".
Instrumentație
Simfonia este orchestrată pentru două flauturi, două
oboaie, două clarinete în La, doi fagoți, doi corni în Re și Mi, două trompete
în Re, timpane și coarde. Beethoven a transpus întreaga simfonie pentru un trio
de pian care poartă același număr opus.
Structură
Simfonia este structurată în patru părți:
Adagio molto, 3/4 - Allegro con brio, 4/4
Larghetto, 3/8 în La major
Scherzo: Allegro, 3/4
Allegro molto, 2/4
O interpretare tipică durează între 33 și 36 de minute.
.jpg)
