duminică, 30 martie 2025

Paul Verlaine

Portret de Gustave Courbet

Paul Verlaine (n. 30 martie 1844 — d. 8 ianuarie 1896) a fost un poet francez. El aparține curentului simbolist și este unul dintre cei mai citiți dintre poeții francezi. Este privit de simboliștii francezi ca șef al curentului. A dus o viață de boem, de “poet blestemat”, ce contrastează în planul creației cu aspirația spre puritate și candoare. Versurile de început (“Poeme saturniene”, 1866), cu reminiscențe din parnasieni și din Baudelaire, afirmă tonul său inegalabil prin viziunea dramatică asupra lumii, prin înclinația către melancolie, prin căutarea armoniilor. Verlaine cultiva o lirică a sentimentelor intime, a variatelor stări sufletești, într-o atmosferă crepusculară și vagă. Sunt versuri care se sustrag retoricii, de o armonie muzicală sugestivă, așa cum o demonstrează volumele sale: “Romanțe fără cuvinte” (1874), considerat cel mai valoros, “Înțelepciune” (1881), “Odinioară și altădată” (1885), “Iubire” (1888), “Elegii” (1893) etc. El afirma că arta înseamnă a fi absolut tu însuți și formulează, în versurile celebre din “Arta poetică” (1855), notele caracteristice ale esteticii simbolismului: “Muzica înainte de toate”; “Sucește gâtul elocinței”; “Nuanță, nicidecum culoare”.

ARTA POETICA

Ci numai muzica s-o desmierzi.

Precumpaneasca, deci, vers impar,

Mai vag în aer, fara habar,

Usure ce-i, tot usor îl pierzi.

 

Nu te-avânta cuvântul sa-l alegi

De nu ti-e arma putin dispret:

Cântul de-i tern e cel mai de pret;

Precisu-i nepresis: privilegi.

 

Priviri ascunse dupa-un voal,

Ziua ce tremura-n amiezi,

Stelele limpezi care le vezi

În cerul serii, autumnal!

 

Ca numai Nuanta e de folos.

Iata Culoarea. Nu – nicidecum!

Singura Nuanta, mai stie-acum

De vis sa lege vis sfiicios!

 

Fugi dar de crima ce-o Poanta e,

Spiritul crud si Râsul impur,

Lacrimi smulg ele si din Azur,

Asta fiertura de be-he-he!

 

Ia elocinta, strânge-o de gât!

N-ar strica – tot esti în forma azi–

Rima în ape cuminti s-o scalzi,

Ca nu-si face iar de cap – dar cât?!

 

De-atâta Rima, zau ca mi-e sila!

Ce copil surd sau care nebun

Ne-a dat veriga asta drept bun,

Vadit fier vechi de-o freci cu-o pila?!

 

Ci numai muzica, tot mereu!

Stihul tau fie-acel zburator

Ce-si ia avânt din cei ce mor

Spre noi iubiri, spre-un nou empireu.

 

Versul tau fie o aventura,

Vântului sora-n zori si-n perind,

Menta si cimbru, câmp înflorind…

Sa stii ca restu-i literatura!

 

CÂNTEC  DE  TOAMNĂ

(Chanson d'automne)

 

Oftări prelungi

Pe-a toamnei lungi

Viori mâhnite

În suflet mor

Sfâșietor

Necontenite.

 

 

Cu spaimă-n gând

Și palid, când

Sfârșitul vine,

În minte chem

Trecute vremi

Printre suspine.

 

 

Și plec și eu

Cu vântul greu

Care mă poartă

Fără noroc

Din loc în loc

Ca frunza moartă.

 

 

PLÂNGE ÎN INIMA MEA

 

Plânge în inima mea

Cum plouă peste oraș

Ce-i tristețea  aceasta grea

Răul ce inima-mi ia ?

 

O dulce murmur de ploaie

Pe acoperișuri și-n zare

În inima ce se îndoaie,

O, cântecul, murmur de ploaie !

 

Plânsul noimă nu are

În inima ce mi se frânge.

Ce ? Nici o trădare ?

Jalea noimă nu are

 

Un chin fără măsură

Să nu știi de ce,

Fără iubire și ură,

Suferi peste măsură.