Paul
Verlaine (n. 30 martie 1844 — d. 8 ianuarie 1896) a fost un poet francez. El
aparține curentului simbolist și este unul dintre cei mai citiți dintre poeții
francezi. Este privit de simboliștii francezi ca șef al curentului. A dus o
viață de boem, de “poet blestemat”, ce contrastează în planul creației cu
aspirația spre puritate și candoare. Versurile de început (“Poeme saturniene”,
1866), cu reminiscențe din parnasieni și din Baudelaire, afirmă tonul său
inegalabil prin viziunea dramatică asupra lumii, prin înclinația către
melancolie, prin căutarea armoniilor. Verlaine cultiva o lirică a sentimentelor
intime, a variatelor stări sufletești, într-o atmosferă crepusculară și vagă.
Sunt versuri care se sustrag retoricii, de o armonie muzicală sugestivă, așa
cum o demonstrează volumele sale: “Romanțe fără cuvinte” (1874), considerat cel
mai valoros, “Înțelepciune” (1881), “Odinioară și altădată” (1885), “Iubire”
(1888), “Elegii” (1893) etc. El afirma că arta înseamnă a fi absolut tu însuți
și formulează, în versurile celebre din “Arta poetică” (1855), notele
caracteristice ale esteticii simbolismului: “Muzica înainte de toate”; “Sucește
gâtul elocinței”; “Nuanță, nicidecum culoare”.
ARTA POETICA
Ci
numai muzica s-o desmierzi.
Precumpaneasca,
deci, vers impar,
Mai
vag în aer, fara habar,
Usure
ce-i, tot usor îl pierzi.
Nu
te-avânta cuvântul sa-l alegi
De
nu ti-e arma putin dispret:
Cântul
de-i tern e cel mai de pret;
Precisu-i
nepresis: privilegi.
Priviri
ascunse dupa-un voal,
Ziua
ce tremura-n amiezi,
Stelele
limpezi care le vezi
În
cerul serii, autumnal!
Ca
numai Nuanta e de folos.
Iata
Culoarea. Nu – nicidecum!
Singura
Nuanta, mai stie-acum
De
vis sa lege vis sfiicios!
Fugi
dar de crima ce-o Poanta e,
Spiritul
crud si Râsul impur,
Lacrimi
smulg ele si din Azur,
Asta
fiertura de be-he-he!
Ia
elocinta, strânge-o de gât!
N-ar
strica – tot esti în forma azi–
Rima
în ape cuminti s-o scalzi,
Ca
nu-si face iar de cap – dar cât?!
De-atâta
Rima, zau ca mi-e sila!
Ce
copil surd sau care nebun
Ne-a
dat veriga asta drept bun,
Vadit
fier vechi de-o freci cu-o pila?!
Ci
numai muzica, tot mereu!
Stihul
tau fie-acel zburator
Ce-si
ia avânt din cei ce mor
Spre
noi iubiri, spre-un nou empireu.
Versul
tau fie o aventura,
Vântului
sora-n zori si-n perind,
Menta
si cimbru, câmp înflorind…
Sa
stii ca restu-i literatura!
CÂNTEC DE TOAMNĂ
(Chanson d'automne)
Oftări
prelungi
Pe-a
toamnei lungi
Viori
mâhnite
În
suflet mor
Sfâșietor
Necontenite.
Cu
spaimă-n gând
Și
palid, când
Sfârșitul
vine,
În
minte chem
Trecute
vremi
Printre
suspine.
Și
plec și eu
Cu
vântul greu
Care
mă poartă
Fără
noroc
Din
loc în loc
Ca
frunza moartă.
PLÂNGE ÎN INIMA MEA
Plânge
în inima mea
Cum
plouă peste oraș
Ce-i
tristețea aceasta grea
Răul
ce inima-mi ia ?
O
dulce murmur de ploaie
Pe
acoperișuri și-n zare
În
inima ce se îndoaie,
O,
cântecul, murmur de ploaie !
Plânsul
noimă nu are
În
inima ce mi se frânge.
Ce ?
Nici o trădare ?
Jalea
noimă nu are
Un
chin fără măsură
Să
nu știi de ce,
Fără
iubire și ură,
Suferi
peste măsură.
.jpg)
