Nichita Stănescu

Nichita Stănescu, numele la naştere Nichita Hristea Stănescu, (n. 31 martie 1933, Ploieşti, judeţul Prahova — d. 13 decembrie 1983 în Spitalul Fundeni din Bucureşti) a fost un poet, scriitor şi eseist român, ales post-mortem membru al Academiei Române.

Considerat atât de critica literară cât şi de publicul larg drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română, pe care el însuşi o denumea „Dumnezeiesc de frumoasă”, Nichita Stănescu aparţine temporal, structural şi formal, poeziei moderniste sau neo-modernismului românesc din anii 1960-1970. Ca orice mare scriitor, însă, Nichita Stănescu nu se aseamănă decât cu el însuşi, fiind considerat de unii critici literari, precum Alexandru Condeescu şi Eugen Simion, un poet de o amplitudine, profunzime şi intensitate remarcabile, făcând parte din categoria foarte rară a inventatorilor lingvistici şi poetici.

A fost laureat al Premiului Herder şi nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură (1980).

Poetul, în propriile sale cuvinte

„Poetul, ca şi soldatul, nu are viaţă personală.”

„Poetul nu are biografie; biografia lui este de fapt propria lui operă, mai bună sau mai rea, mai măreaţă sau mai puţin măreaţă.”

„Schimbă-te în cuvinte, precum îţi zic.”

„Este foarte greu să translezi în noţiune ceea ce nu are caracter noţional. Poezia nu are caracter noţional, deşi foloseşte noţiunea ca şi cărămidă în construcţie. Sensul ei final este un sens emoţional, metaforic şi vizionar. A confunda materialul cu sensul materialului este un lucru foarte la îndemână şi foarte păgubitor.”
În perioada 1944 - 1952 a urmat Liceul „Sf. Petru şi Pavel”, devenit „Ion Luca Caragiale” din Ploieşti, pentru ca ulterior, între 1952 - 1957 să urmeze cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti. În 1952, s-a căsătorit cu a doua dragoste a sa din adolescenţă, Magdalena Petrescu, dar cei doi se vor despărţi după un an. În 1962 s-a căsătorit cu poeta şi eseista Doina Ciurea, din a cărei dragoste se va plămădi tema volumului O viziune a sentimentelor. Ulterior, fiind împreună cu poeta şi autoarea Gabriela Melinescu, se vor inspira reciproc în a scrie şi a construi universuri abstracte. În 1982 se căsătoreşte cu Todoriţa (Dora) Tărâţă .

Activitatea literară

1955 - Nichita şi-a adunat poeziile sale „băşcălioase”, scrise, după propriile sale cuvinte, „fără mamă, fără tată”, într-un volum numit Argotice — cântece la drumul mare şi publicat foarte târziu, după moartea sa, în 1992, de Doina Ciurea

1957 - În luna martie, Nichita Stănescu debutează simultan în revistele „Tribuna” din Cluj şi în „Gazeta literară” cu trei poezii.

1957-1958 - Este pentru scurt timp corector şi apoi redactor la secţia de poezie a Gazetei literare (director Zaharia Stancu).

1960 - La sfârşitul anului debutează cu volumul Sensul iubirii.

1963 - Are loc prima călătorie peste hotare a poetului în Cehoslovacia.

1964 - Apare la începutul anului O viziune a sentimentelor, un volum cu care poetul primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor. O cunoaşte pe poeta Gabriela Melinescu, şi în tensiunea relaţiei lor poetul creează cele mai explozive poeme ale sale.

1965 - Apare în martie volumul de poezii Dreptul la timp.

1966 - Publică la Editura Tineretului volumul 11 elegii. Elegiile vor aparea integral însă abia în anul următor, în prima sa antologie, Alfa.

1967 - Trei volume ale sale sunt tipărite: Roşu vertical, antologia Alfa şi volumul de poezii Oul şi sfera.

1969 - Tipăreşte Necuvintele, care primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor. Mai apare şi volumul de poezii Un pământ numit România. Este numit redactor-şef adjunct al revistei „Luceafărul”, alături de Adrian Păunescu.

1970-1973 - Devine redactor-şef adjunct la „România literară”, revistă condusă de Nicolae Breban.

1970 - Publică volumul În dulcele stil clasic şi a doua antologie din opera sa cu un titlu neutru, Poezii. Susţine o rubrică lunară în revista „Argeş”.

1971 - Apar în Iugoslavia două cărţi traduse: Belgradul în cinci prieteni, ediţie bilingvă de poezii inedite şi Nereci (Necuvintele).

1972 - Publică două noi volume de poezii: Belgradul în cinci prieteni şi Măreţia frigului. Pentru volumul de eseuri Cartea de recitire obţine pentru a treia oara Premiul Uniunii Scriitorilor.

1973 - Scoate o antologie de poezii de dragoste Clar de inimă.

1974 - În martie, de ziua lui, are o revelaţie a morţii sub forma unui îngrozitor tunel oranj.

1975 - Obţine pentru ultima oară Premiul Uniunii Scriitorilor şi i se atribuie Premiul internaţional Johann Gottfried von Herder (a se vedea premiul Herder). Tipăreşte cea de-a patra antologie a sa, Starea poeziei, în populara colecţie Biblioteca pentru toţi. Devine publicist comentator la „România literară”. Se mută în ultima sa locuinţă, din Str. Piaţa Amzei nr. 9. În faţa geamului apartamentului său creşte celebrul salcâm Gică.

1977 - La 4 martie poetul încearcă, în zadar, să-l salveze pe prietenul său Nicolae Ştefănescu, şi este lovit de un zid care s-a prăbuşit după cutremur. În urma şocului suferă o paralizie de scurtă durată a părţii stângi a corpului care va lăsa ceva sechele şi după vindecare.

1978 - Publică volumul de poezii Epica Magna, care primeşte în acelaşi an premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române

1979 - Lansează volumul de poezii Opere imperfecte.

Editura Narodna Kultura din Bulgaria îi publică volumul Bazorelief cu îndrăgostiţi, traducător Ognean Stamboliev.

1980 - Propus de Academia suedeză, poetul candidează la Premiul Nobel pentru literatură, alături de Elytis, Frisch, Senghor şi Borges. Premiul este acordat poetului grec Odysseas Elytis. Discul „Nichita Stănescu - o recitare”, realizat de Constantin Crişan in colaborare cu Augustin Frăţilă, este pus în vânzare de Casa de discuri Electrecord.

1981 - În august are prima criză hepatică. Aceste crize vor continua în toamnă şi poetul se internează la spitalul Fundeni.

1982 - În februarie moare tatăl poetului. Volumul Noduri şi semne, subintitulat Recviem pentru moartea tatălui este o selecţie din tot ce a scris poetul de la ultima sa apariţie editorială.

În iulie se căsătoreşte cu ultima sa soţie, Todoriţa Tărâţă (Dora). Călătoreşte prin Macedonia şi Iugoslavia, înainte să-şi fractureze piciorul stâng în luna noiembrie în Vrancea, accident care-l va imobiliza în casă timp de şase luni.

1983 - La finele lunii ianuarie, Nichita Stănescu şi Aurelian Titu Dumitrescu solicită directorului Editurii Albatros, Mircea Sântimbreanu, publicarea între coperte a lucrării Antimetafizica, Nichita Stănescu însoţit de Aurelian Titu Dumitrescu.

1983 - Ascunde faţă de toţi semnele maladiei sale, afişându-se optimist, iar medicii se declară uimiţi de rezistenţa şi vitalitatea sa extraordinară. La 31 martie, la împlinirea a 50 de ani de viaţă, poetului i se organizează o sărbătorire naţională.

Continuă să-i apară traduceri ale poeziilor peste hotare, în special în Iugoslavia. În timpul unei călătorii în această ţară va avea o criză foarte gravă, ce necesită intervenţia medicilor.

Pe 12 decembrie, pe la miezul nopţii, durerile din zona ficatului devin îngrozitoare şi este adus cu salvarea la Spitalul de urgenţă unde crizele sunt extrem de violente şi poetul se stinge din viaţă fix la orele două şi zece minute. Ultimele sale cuvinte sunt: „Respir, doctore, respir”.

1985 - Apare volumul inedit Antimetafizica, Nichita Stănescu însoţit de Aurelian Titu Dumitrescu, Editura Cartea Românească, 1985, (iniţial Nichita Stănescu şi Aurelian Titu Dumitrescu au publicat în întregime Antimetafizica în suplimentul literar al „Scânteii Tineretului”, în 1983).

1992 - Este editată Argotice — cântece la drumul mare, subintitulată „poezii”, ediţie alcătuită, îngrijită şi prefaţată de Doina Ciurea, Bucureşti, Editura Românul, 1992.

2001 - În Bulgaria, la Editura Zaharie Stoyanov, apare O viziune a sentimentelor, traducător Ognean Stamboliev.

Ce bine că esti

E o întâmplare a fiintei mele

si atunci fericirea dinlauntrul meu

e mai puternica decât mine, decât oasele mele,

pe care mi le scrisnesti intr-o imbratisare

mereu dureroasa, minunata mereu.

Să stam de vorba, să vorbim, să spunem cuvinte

lungi, sticloase, ca niste dalti ce despart

fluviul rece în delta fierbinte,

ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, si izbeste-mi

timpla de stele, până când

lumea mea prelunga si în nesfirsire

se face coloana sau altceva

mult mai inalt si mult mai curând.

Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt!

Doua cântece diferite, lovindu-se amestecindu-se,

doua culori ce nu s-au văzut niciodata,

una foarte de jos, intoarsa spre pământ,

una foarte de sus, aproape rupta

în infrigurata, neasemuita lupta

a minunii ca esti, a-ntimplarii ca sunt.

Viata mea se iluminează

Parul tau e mai decolorat de soare,

regina mea de negru si de sare.

Tarmul s-a rupt de mare si te-a urmat

ca o umbra, ca un sarpe dezarmat.

Trec fantome-ale verii în declin,

corabiile sufletului meu marin.

Si viata mea se ilumineaza,

sub ochiul tau verde la amiaza,

cenusiu ca pamantul la amurg.

Oho, alerg si salt si curg.

Mai lasa-mă un minut.

Mai lasa-mă o secunda.

Mai lasa-mă o frunza, un fir de nisip.

Mai lasa-mă o briza, o unda.

 Mai lasa-mă un anotimp, un an, un timp.

 Ploaie în luna lui Marte

 Ploua infernal,

si noi ne iubeam prin mansarde.

Prin cerul ferestrei, oval,

norii curgeau în luna lui Marte.

Peretii odaii erau

nelinistiti, sub desene în creta.

Sufletele noastre dansau

nevazute-ntr-o lume concreta.

O să te ploua pe aripi, spuneai,

ploua cu globuri pe glob si prin vreme.

Nu-i nimic, iti spuneam, Lorelei,

mie-mi ploua zborul, cu pene.

Si mă-naltam. Si nu mai stiam unde-mi

lasasem în lume odaia.

Tu mă strigai din urma: raspunde-mi, raspunde-mi,

cine-s mai frumosi: oamenii?... ploaia?...

Ploua infernal, ploaie de tot nebuneasca,

si noi ne iubeam prin mansarde.

N-as mai fi vrut să se sfirseasca

niciodata-acea luna-a lui Marte.

 Cantec de dor

Ma culcasem lânga glasul tau.

Era tare bine acolo si sânii tai calzi îmi pastrau

tâmplele.

Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.

Poate ceva despre crengile si apele care ti-au cutreierat

noptile.

Sau poate copilaria ta care a murit

undeva, sub cuvinte.

Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.

Ma jucam cu palmile în zulufii tai.

Erau tare îndaratnici

si tu nu ma mai bagai de seama.

Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.

Poate doar asa, de tristetea amurgurilor.

Ori poate de drag

si de blândete.

Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.

Ma culcasem lânga glasul tau si te iubeam.

decembrie 1956