Sfântul
Mitropolit Nectarie, care a plecat la cele veșnice în anul 1920 – a slujit
într-o Biserică mai mult de o săptămână în anul 2001.
Mulți
dintre noi cunosc faptul că Sfântul Nectarie este cinstit cu multă evlavie de
către poporul grec. Grecii au chiar și un proverb “Nu există vreo suferință pe
care nu ar putea s-o tămăduiască Sfântul Nectarie”.
În urmă cu
câțiva ani, locuitorii, unuia dintre satele de munte din Eghina, au rămas fără
preot. Timpul trecea, iar un alt preot așa și nu a fost repartizat în această
parohie. Iar când a început Postul Mare, țăranii au început să-și facă griji.
În Grecia, în prima și ultima săptămână a Sfintei Paresimi, nu se merge la muncă
și la studii, Elada se roagă.
Steagurile sunt coborâte în bernă în semn de doliu pentru Hristos cel
răstignit, în fiecare zi oamenii se roagă în Biserici la slujbele lungi din
Postul Mare, participă la drumul crucii, țin post strict, fără ulei, iar mulți
ajunează complet. Pentru orice parohie să rămână în aceste zile fără preot,
este un lucru de neconceput.
După ce
s-au consultat între ei, țăranii au decis să scrie o scrisoare de cerere către
episcopul locului. “Preasfințite Părinte, – s-au rugat locuitorii satului –
trimiteți-ne un preot, măcar pentru perioada Săptămânii Patimilor și a Învierii
Domnului, pentru ca și noi să ne putem pregăti corespunzător, să aducem
pocăință, să ne rugăm și, cu bucurie, să întâmpinăm alături de ceilalți
creștinii Sfânta Înviere. Nu ne lăsați orfani, Preasfințite Părinte, vă rugăm
să nu uitați de durerea noastră. Trimiteți-ne un preot, pe care îl va binecuvânta
Preasfinția Voastră.”
Episcopul a citit scrisoarea, iar la următoarea adunare eparhială printre alte
probleme care trebuiau discutate, a dat citirii rugăminții locuitorilor satului
din Eghina: “Cine poate, părinților, să plece în acest sat?” Dar fiecare dintre
cei prezenți și-a explicat motivele care nu-i permit să meargă în această
localitate. În continuare s-au discutat alte numeroase întrebări și scrisoarea
țăranilor pur și simplu a fost dată uitării.
În cele
din urmă a sosit și Duminica Învierii, care, în Grecia, este sărbătorită extrem
de festiv și solemn de toată lumea. Iar după ce a trecut și săptămâna luminată,
iar angajații eparhiei au revenit la locurile de muncă, episcopul a găsit pe
biroul său o nouă scrisoare din același sat de munte. “Preasfințite Părinte –
scriau țăranii. – Nu ne ajung cuvinte pentru ca să vă exprimăm toată
recunoștința și să vă mulțumim pentru implicarea pastorală în soluționarea
rugăminții noastre. Îi vom mulțumi mereu lui Dumnezeu și Dumneavoastră, pentru
acest preot evlavios, pe care l-ați îndrumat către noi ca să putem sărbători
Învierea Domnului. Nicioadată nu am am mai avut ocazia să ne rugăm alături de
un asemenea preot plin de har și de smerenie…”
Următoarea
adunare eparhială episopul a început-o cu întrebarea: “Cine dintre voi a plecat
totuși în satul din care am primit scrisoarea, cu rugămintea de a le trimite un
slujitor?” Toată lumea a tăcut, nimeni nu avea vreun răspuns, pentru că nimeni
nu a plecat să slujească în acest sat de munte. Confuz și plin de curiozitate,
episcopul a hotărât că trebuie să viziteze neapărat această parohie.
Câteva zile mai târziu, drumurile de munte stâncoase ale insulei Eghina erau
străbătute de cortejul arhieresc. Pentru prima dată în viața acest sătuc a fost
vizitat de un asemenea oaspete important. Cu cozonac și flori, satul adunat în
întregime, și-a întâmpinat oaspeții, care mai apoi au fost conduși în vechea
Bisericuță.
În Grecia
toți preoții sunt considerați funcționari publici, astfel, orice preot care
slujește în Biserică, fie chiar și o singură dată, trebuie să semneze în
jurnalul de evidență a Bisericii.
Episcopul s-a închinat Icoanei din centrul Bisericii și imediat a trecut în
Altar. Prin ușile împărătești deschise, toată lumea a văzut cum episcopul a
luat jurnalul de evidență și s-a apropiat de o fereastră. A răsfoit în grabă
paginile și a oprit degetul în dreptul ultimei însemnări.
“Nectarie,
Mitropolitul de Pentapolis” – cu un scris frumos era făcută ultima inscripție.
Episcopul
a scăpat jurnalul din mâini și a căzut în genunchi. Știrea despre această mare
minune i-a lăsat pe toți cei prezenți fără răsuflare.
După o
pauză lungă de tăcere, oamenii nu au mai putut să-și stăpânească emoțiile, unii
cădeau în genunchi, alții înălțau mânile în sus, se îmbrățișau și plângeau,
mulțumind lui Dumnezeu și Sfântului Nectarie. Abia acum fiecare dintre cei
prezenți a început să înțeleagă ce s-a întâmplat în aceste zile minunate. Dumnezeu,
Stăpânul Lumii, a auzit rugămințile inimilor oilor Sale credincioase, părăsite
în acest îndepărtat sătuc și le-a trimis un mare pastor, din Împărăția
Cerurilor.
Stăpânul
pămânestc al turmei, din slăbiciunea sa a uitat de mica turmă care i-a fost
încredințată, dar nu a uitat de ea și Stăpânul cerului și al pământului.
O săptâmână întreagă, în anul 2001, Sfântul Nectarie, care a murit în anul
1920, s-a aflat printre cei vii, țăranii și familiile lor, a slujit în Biserica
lor, a participat cu ei la drumul Crucii, a condus Prohodul Domnului, a cântat
alături de ei imnuri și rugăciuni, i-a mărturisit, mângâiat și binecuvântat.
Niciodată nu mai auzise ei până atunci asemenea cuvinte despre Dumnezeu. Părea
că acest bătrân Gheronda cu voce blândă, L-a cunoscut personal pe Domnul.
Doar acum
oamenii au înțeles care era izvorul acelei bucurii nepământești, ce le umpluse
inimile, a acelor lacrimi de pocăință, care i-au însoțit, și pe care nimeni n-a
încercat să le rețină sau să se rușineze de ele. De ce nu-și mai doreau nici
hrană și nici somn, ci doar să fie în rugăciune alături de acest binecuvântat
păstor.
Icoana Sfântului Nectarie s-a aflat mereu în Biserica lor la un loc de cinste,
dar niciunul dintre ei, nu l-a recunoscut. Această taină a fost ascună până la
un timp de către Dumnezeu Însuși.
Sursa -
.jpg)
