Inaltarea Sfintei Cruci

Episcopul Macarie al Ierusalimului arată poporului Sfânta Cruce, Menologionul împăratului Vasile al II-lea, secolul al XI-lea

Înălțarea Sfintei Cruci (în greacă Σταυροφανεια) este cea mai veche și cea mai importantă dintre sărbătorile creștine închinate cinstirii Crucii lui Isus. Atât în calendarul bizantin (ortodox și greco-catolic), cât și în cel latin această sărbătoare se ține pe data de 14 septembrie. Sărbătorirea descoperirii Sfintei Cruci în ziua de 14 septembrie este atestată la Ierusalim încă din secolul al IV-lea. Înălțarea Sfintei Cruci a început să se sărbătorească abia câteva secole mai târziu la Constantinopol în 14 septembrie, când a fost rememorat, de asemenea, evenimentul readucerii la Ierusalim a Sfintei Cruci după ce fusese capturată de perși.
Prin această sărbătoare creștinii comemorează două evenimente deosebite din istoria lemnului crucii:
aflarea crucii (de către Sfânta Elena, mama împăratului Constantin cel Mare) pe care a fost răstignit Isus și înălțarea ei solemnă, în văzul tuturor, de episcopul Macarie al Ierusalimului, în ziua de 14 septembrie 326;
readucerea lemnului crucii de la perși, în anul 629, pe timpul împăratului bizantin Heraclius I, care a depus-o în biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, după care patriarhul Zaharia de Ierusalim a înălțat-o în văzul tuturor, la 14 septembrie 630.
Începutul cultului public și oficial al crucii lui Isus s-a petrecut în anul 326,[2] cu ocazia sfințirii bisericii zidite de împăratul Constantin cel Mare, la propunerea împărătesei Elena, pe Golgota, locul Calvarului și al îngropării lui Isus (vestita Biserică a Sfântului Mormânt sau Martirion/Martyrium, iar mai târziu „Ad Crucem”).[6] Conform pelerinei creștine Egeria (sec. IV), în această biserică, consacrată în ziua de 13 septembrie, a fost depusă spre păstrare cea mai mare parte a lemnului Sfintei Cruci, descoperită de puțină vreme de Sfânta Elena, mama lui Constantin.

Dar sărbătoarea liturgică a Înălțării Sfintei Cruci s-a stabilit o zi mai târziu, pe 14 septembrie, și așa s-a transmis și în Occident, cu începere din secolele VII-VIII, când la evenimentul din secolul al IV-lea s-a adăugat comemorarea redobândirii relicvei Sfintei Cruci de către împăratul bizantin Heraclius I în anul 629. Cu cincisprezece ani mai înainte, în anul 614, generalul persan Shahrbaraz a asediat și cucerit Cetatea Sfântă a Ierusalimului, în numele regelui Cosroe Parviz (590, 591-628), luând racla cu lemnul Sfintei Cruci ca pradă de război. Heraclius a recuperat Crucea prin război și a depus-o în Biserica Sfântului Mormânt.
Unii autori (precum Holger Klein și Paul Speck) susțin că prețioasa relicvă a fost adusă de împăratul Heraclius la Constantinopol în toamna anului 629 și abia apoi returnată la Ierusalim. Intinerariul Sfintei Cruci diferă însă de la un autor la altul: Speck susține că perșii au predat relicva după înfrângerea lor, iar aceasta a ajuns la Ierusalim în toamna anului 628 unde a fost venerată de credincioși și abia apoi a fost transportată la Constantinopol, în timp ce Klein afirmă că Heraclius a adus-o mai întâi la Constantinopol pentru a fi venerată de locuitorii capitalei bizantine și a trimis-o mai apoi la Ierusalim, unde a fost prezentată credincioșilor la 21 martie 630. Breviariumul lui Nikephoros susține că Sfânta Cruce a fost adusă mai întâi la Ierusalim și apoi a fost trimisă la Constantinopol, unde a fost purtată în procesiune până la Vlaherne.

Icoană rusească a Înălțării Sfintei Cruci, secolul al XVII-lea, Galeria Tretiakov, Moscova

Sfânta Cruce a fost spartă ulterior în mai multe așchii. Armata sultanului ayyubid Saladin au învins armatele cruciate conduse de regele franc Guy de Lusignan în Bătălia de la Hattin (3-4 iulie 1187) și au capturat relicvele Sfintei Cruci, care fuseseră aduse acolo de episcopul de Betleem. Ulterior, musulmanii au capturat Ierusalimul. În iulie 1191 armatele cruciate conduse de Richard Inimă de Leu și de Filip al II-lea al Franței au capturat cetatea Acra, iar tratatul de pace încheiat între creștini și musulmani prevedea, printre altele, returnarea Sfintei Cruci, confiscate în Bătălia de la Hattin. Cu toate acestea, în urma acestei cruciade, rămășițele din Sfânta Cruce care rămăseseră la Ierusalim au fost pierdute. Au rămas doar bucățile trimise de Sfânta Elena la Constantinopol și la Roma.

Episcopul Macarie arată poporului Sfânta Cruce, Giovanni Domenico Tiepolo, Biserica San Polo, Veneția

Tropar (glasul 1)
Mântuiește, Doamne, poporul Tău și binecuvântează moștenirea Ta. Biruință binecredincioșilor creștini asupra celor potrivnici dăruiește și cu Crucea Ta păzește pe poporul Tău.

Condac (glasul 4)
Cel ce Te-ai înălțat pe Cruce de bunăvoie, poporului Tău celui nou, numit cu numele Tău, îndurările Tale dăruiește-i, Hristoase Dumnezeule. Veselește cu puterea Ta pe credinciosul nostru popor, dăruindu-i lui biruință asupra potrivnicilor, având ajutorul Tău armă de pace, nebiruită biruință.

Obiceiuri de Ziua Crucii

Ziua Crucii (14 septembrie) este data ce vesteste sfarsitul verii si inceputul toamnei. Principalele obiceiuri si practici de schimbare a anotimpului calduros (vara) cu unul rece (toamna) sunt concentrate in jurul echinoctiului de toamna si se manifesta cu ocazia unor sarbatori religioase sau populare ce ating maximul la Ziua Crucii. Calendarul popular consemneaza aceasta zi si sub alte denumiri cum ar fi Carstovul Viilor sau Ziua Sarpelui. Sub prima denumire, ziua este cunoscuta mai ales in zonele deluroase si sudice ale tinutului, in zonele viticole, marcand inceputul culegerii viilor, iar sub denumirea de Ziua Sarpelui este cunoscuta pretutindeni. Acum se crede ca serpii si alte reptile incep sa se retraga in ascunzisurile subterane, hibernand pana in primavara urmatoare, la 17 martie ( Alexiile ). In lumea satelor inca se mai crede ca serpii, inainte de a se retrage, se strang mai multi la un loc, se incolacesc si produc o margica numita "piatra nestemata", folositoare pentru vindecarea tuturor bolilor.

De Ziua Crucii se strang ultimele plante de leac (boz, micsunele, matraguna, navalnic) ce se duc, impreuna cu buchetele de flori si busuioc, la biserica, pentru a fi puse in jurul crucii si a fi sfintite. Plantele sfintite se pastreaza, apoi, in casa, la icoane sau in alte locuri ferite, fiind folosite la nevoie in vindecarea unor boli sau sunt utilizate la farmecele de dragoste (navalnicul). Se considera ca acum florile se plang una alteia pentru ca se usuca si mor iar cele ce infloreau dupa aceasta zi (brandusa de toamna) erau socotite flori ale mortilor.

Busuiocul sfintit de Ziua Crucii se punea in vasele de apa ale pasarilor, pentru a le feri de boli, in lautoarea fetelor, pentru a nu le cadea parul, si la stresinile caselor, pentru a le feri de rele, in special de trasnete.

In aceasta zi, in Bucovina se savarseau acte ritualice cu scop apotropaic sau fertilizator. De exemplu, oamenii atarnau in ramurile pomilor fara de rod vite de castraveti si cruci de busuioc sfintit crezand ca, in modul acesta, vor beneficia de rod bogat in toamna viitoare.

Sursa - CrestinOrtodox.ro

Muntele Roraima sau muntele unei lumi pierdute

Muntele Roraima domina granita dintre Venezuela, Brazilia si Guyana cu o inaltime de 2810 msi este unul dintre cele mai  remarcabile obiective din punct de vedere geologic si biogeographic din lume.

Roraima este un bloc de piatra ce are un platou neted in varf cu o supratata de 31 de km patrati si este aparat de stanci de peste 400 metri inaltime pe toate laturile.

Pe Roraima esti la propriu printre nori. Fiind inconjurat mereu de o cununa cetoasa, muntele a generat povesti care mai de care mai misterioase.

Partea superioara contine unele dintre cele mai vechi roci de pe Pamant, datand din Precambrian, adica de acum 2 miliarde de ani.

Clinele sale, absolut impracticabile fara echipament performant, sunt rezultatul indelungatului proces de modelare eoliana si sub incindeta ploilor.

Populatia indigena a creat un nume generic pentru muntii de acest tip –  tepui – care inseamna casa zeilor.
Acest gigant a fost prima oara imblanzit in 1884 cand prima ascensiune a fost condusa de Everard si Harry Perkins.
Platoul muntelui Roraima este complet izolat de padurile de la baza ceea ce il face o adevarat insula ecologica.

Consecintele altitudinii sale sunt resimtite in primul rand din perspectiva climatica iar mai apoi din cea vietuitoarelor care il populeaza. In partea superioara temperaturile sunt mai scazute iar umiditatea este mare,  in timp ce la baza climatul ramane tipic tropical.

In varful muntelui ploua aproape in fiecare zi, permiţand astfel plantelor sa creasca şi sa creeze un peisaj unic pe suprafaţa plina de pietre.

Stratul insignifiant de sol intalnit pe platou reprezinta suportul catorva specii de plante si animale bine adaptate. Aici se dezvolta de pilda incintantele plante carnivore,  cateva tufisuri de tipul Bonnetia roraimae si unele alge.
Multe dintre speciile gasite pe Roraima sunt unice pe platou si in lume una dintre ele fiind  cea mai mica broscuta preistorica intalnita vreodata.

Tocmai acest aer de mister care il inconjoara, cununa de nori in care este mereu invaluit, i-au facut pe oameni sa creada ca poate adaposti o intreaga Lume pierduta.

Acest munte a inspirit o serie de autori cu  cu privelistile sale de basm,  cu formatiunile foarte ciudate erodate de ploi si vant, cu  campuri de cuart si fenomene meteo extraordinare.

Filmul Avatar, Cartea “Lumea pierduta “ a lui Arthur Conan Doyle, filmul Disney “ Up”  sunt doar cateva exemple.

Astazi, Muntele Roraima este o adevarata destinatie pentru excursionisti. Aproape toti cei care merg in aceasta parte a Venezuelei nu rateaza asta. Cu un ghid local, cu provizii si echipament adecvat, desi calea pentru a ajunge pe platou este bine marcata, este usor sa te pierzi pe varful muntelui, dupa cum exista si cateva trasee distincte constant acoperite de nori. Formatiunile misterioase nu te incurajeaza deloc.

Singura cale usoara de a escalada acest munte este o rampa cu scari naturale  aflata pe partea venezueleana

Din Paraitepui, celor mai multi excursionisti le ia o zi pentru a ajunge la baza muntelui, si apoi urmeaza o alta zi „La Rampa” o scara natural ace urca pana sus. Inca doua zile sunt de obicei necesare pentru intoarcere, si multi oameni petrec o zi si o noapte pe varful muntelui, facand cinci zile in total.Calatoriile mai lungi pot ajunge in partea de nord a tepui-ului, mai ales in Guyana, cu explorari si mai interesante a unor locuri foarte putin vizitate, cum ar fi Lacul Gladys, locatie indepartata si periculoasa, dar de o frumusete aparte.

Aventurierii mai pot ajunge, de asemenea, la munte – daca vremea permite – prin excursii cu elicopterul sau avionul disponibile din Venezuela.

Muntele Roraima face parte dintr-o rezervatie de 30 000 km patrati numita Canaima National Park, formand cel mai inalt varf din Guyana el intrand in patrimoniul mondial UNESCO gratie batranilor colosi tepuis in anul 1994. 

Acest munte deţine, de asemenea, una dintre cele mai inalte cascade din lume – Salto Angel sau Salto del Angel (Cascada Ingerului) avand  978 m.

Un loc salbatic, de o frumuseţe rara, Cascada Angel este mai puţin faimoasa decat alte cascade ale lumii. Totuşi, este cea mai inalta de pe glob, cu o cadere de apa de aproape un kilometru, din varful muntelui Roraima.

Datorita inaltimii foarte mari a primei trepte, in perioadele foarte calduroase, in timpul caderii, apa este pur si simplu pulverizata. Urmeaza o vale unde apa curge cu o viteza foarte mare, si inca o cadere de 200 metri. Cascada Angel se formeaza pe cursul raului Rio Carrao, prin caderea apei de pe platoul muntos Auyan-Tepui.

Bastinasii au numit-o Kerekupai- Meru ce inseamna  “Saritura cea mai adanca” . In mod ironic, numele cel mai cunoscut al cascadei, acela de Angel, nu are nicio legatura cu Raiul sau divinitatea.

De fapt, este numele lui Jimmy Angel, un pilot aventurier, care facea parte dintr-un circ zburator.

Sursa-http://www.placesandpeople.ro/muntele-roraima-sau-muntele-unei-lumi-pierdute/

Bufnite

Dedicam galeria de astazi unei pasari recunoscute drept simbol al intelepciunii, insa care poate fi si foarte simpatica si expresiva, pe langa asta. Bufnita nu e doar o pasare de noapte, uneori lugubra prin asociere. Pasarile sunt capabile de afectiune si tandrete, iar uneori chipurile lor exprima mai mult decat orice cuvinte. Asa ca va lasam sa le admirati, cu mentiunea ca in dreptul fiecarei fotografii aveti si numele autorului sau al autoarei.

 Austin Thomas

 Craig Churchill

 Debbie Tubridy

 Debbie Tubridy

 Itamar Campos

 Judylynn Malloch

 Peter Brannon

Yves Adams

Sursa - Toxel Magazine

Naşterea Maicii Domnului

Naşterea Maicii Domnului este unul din Praznicele Împărăteşti ale Bisericii Ortodoxe, care este sărbătorit în 8 septembrie.

Nasterea Maicii Domnului este prima mare sarbatoare din cursul anului bisericesc care a inceput la 1 septembrie. Ea  este praznuita pe data de 8 septembrie. Sfanta Scriptura nu ne relateaza acest eveniment. Insa, scrierile apocrife ofera foarte multe amanunte despre originea si copilaria Fecioarei Maria. Cea mai importanta sursa in acest sens, o reprezinta Protoevanghelia lui Iacov, o lucrare iudeo-crestina din sec. al II-lea. Fragmentul referitor la Fecioara Maria a fost scris in jurul anului 140. Desi nu este considerata o scriere canonica, informatiile oferite pot fi considerate veridice, cu rezervele de rigoare.

Parintii Fecioarei Maria - Ioachim si Ana

Tatăl Sfintei Fecioare, Ioachim, se tragea din neam împărătesc. Acesta cu toate că-si ducea la Dumnezeu darurile îndoite, ca un iubitor de Dumnezeu şi bogat ce era; dar pentru nerodire era defăimat căci erau sterpi şi nu aveau copii. De aceea mâhnindu-se la inima, el în munte, iar femeia lui Ana în grădină, se rugau cu lacrimi lui Dumnezeu, Care ascultându-i, le-a dat rod sfânt pântecelui, pe Preasfânta Născatoare de Dumnezeu.
Iar Sfânta Ana se trăgea din Matan al douăzeci şi treilea din neamul lui David şi al lui Solomon; acesta a luat pe Maria din neamul lui Iuda, şi a născut pe Iacov tatăl lui Iosif teslarul, şi trei fete: pe Maria, Sovi şi pe Ana. Maria a născut pe Salomi moaşa; Sovi a născut pe Elisabeta, iar Ana a născut pe Născătoarea de Dumnezeu.
Deci Preasfânta este nepoată lui Matan şi a Mariei femeia sa. Iar Elisabeta şi Salomi erau nepoate ale Anei de surori, şi verişoare cu Născătoarea de Dumnezeu.

Arhanghelul Gavriil aduce vestea cea buna
Pentru ca nu aveau copii, Ioachim si Ana au inceput sa fie ironizati si batjocoriti de oameni. Lipsa copiilor era considerata un blestem din partea lui Dumnezeu. Si totusi, Ioachim si Ana nu s-au razvratit impotriva lui Dumnezeu, nici nu au renuntat la viata lor virtuoasa, rugandu-se in continuare cu lacrimi si nadajduind in bunatatea lui Dumnezeu. Traditia spune ca in al cincizecilea an al casatoriei lor Marele Preot de la Templu a refuzat in public jertfa lor, numindu-i blestemati.
Intristati, cei doi parinti s-au indreptat spre casa lor din Seforis si au hotarat sa se retraga fiecare pentru post si rugaciune. Ioachim a zis catre sotia sa Ana: "Pe mine nu ma indeamna inima sa mai intru in casa mea, caci noi suntem urgisiti de Dumnezeu. Iata eu ma duc la munte si acolo voi posti si ma voi ruga lui Dumnezeu, doar se va milostivi si ne va da noua un copil". Iar Ana a inceput sa se roage lui Dumnezeu cu durere si cu multe lacrimi, zicand: "Doamne, Atottiitorule, Cela ce numai cu cuvantul ai facut cerul si pamantul si toate cate se vad; Cela ce ai zis fapturilor Tale sa traiasca si sa se inmulteasca; Cela ce ai binecuvantat pe Sarra, femeia lui Avraam si a nascut pe Isaac la batranete si ai daruit Anei fiu, de a nascut pe Samuel proorocul, da-mi si mie roada pantecelui meu si nu lasa sa fiu de ocara intre oameni, ca de voi naste fiu, sau fiica, il voi inchina Tie cu toata inima si-l voi da sa slujeasca in biserica slavei Tale" (I Regi 1, 11).
Ingerul Gavriil se va arata fiecaruia, spunandu-le ca rugaciunea lor nu a fost trecuta cu vederea si ca Dumnezeu le va trimite binecuvantarea Sa. Tot el le-a vestit ca acest prunc se va umple de Duh Sfant din pantecele mamei sale si ca va fi un vas ales lui Dumnezeu. (Luca 1, 4-23).

Praznicul liturgic al Nasterii Maicii Domnului

Sarbatoarea Nasterii Maicii Domnului exista si la coptii egipteni si la iacobitii sirieni separati de Biserica Ortodoxa dupa Sinodul al patrulea ecumenic. Avand in vedere ca acestia n-au imprumutat mai nimic de la ortodocsi dupa despartirea lor de Biserica Ecumenica, in­seamna ca sarbatoarea respectiva era deja in uz si la ei inainte de aceasta despartire. Deci,  inceputul ei trebuie pus intre Sinodul III ecumenic (431) si Sinodul IV ecumenic (451).

In Apus, sarbatoarea este adoptata in timpul papei Serghie I (687-701). In sec. al VI-lea, Sf. Roman Melodul a compus Condacul si Icosul acestui praznic, iar in sec al VIII-lea, Sf. Ioan Damaschin a alcatuit Canonul ce se canta la slujba Utreniei. Data de 8 septembrie aleasa pentru praznuire reprezinta ziua sfintirii unei biserici dedicate Fecioarei Maria, construita la Ierusalim de catre imparateasa Eudoxia la inceputul sec. al V-lea.

Maica Domnului in Calendarul popular

Sarbatoarea Nasterii Maicii Domnului marcheaza hotarul astronomic dintre vara si toamna. Batranii spun ca in aceasta zi randunelele pleaca spre zonele calde, insectele incep sa se ascunda in pamant, iar frigul isi face simtita prezenta. De aici si spusa: "O trecut Santamarie, leapada si palarie!" Este vremea in care se desfasoara diferite targuri si iarmaroace. Din aceasta zi se incep unele activitati practice specifice: culegerea unor fructe si plante medicinale, batutul nucilor, recoltarea ogoarelor, culesul viilor, semanatul cerealelor de toamna.

Fecioara Maria este cea mai indragita divinitate feminina a Panteonului romanesc, invocata si astazi de fete pentru grabirea casatoriei, de femei pentru usurarea nasterii, de pagubiti pentru prinderea hotilor, de descanta­toare pentru vindecarea bolilor etc. Ea are trasaturile Nas­catoarei, a Marii Zeite neolitice, invocata in momentele de grea cumpana ale omului. In basme ajuta eroinele sa iasa din impas, dar le pedepseste cu asprime cand ii incalca ordinele, vindeca boli grele, reda vederea fiicei orbite de mama vitrega, inzestreaza fecioara vrednica si ascultatoare si o casatoreste cu fiul de imparat etc. In unele traditii Maica Domnului, adesea identificata cu astrul noptii, Luna, sau cu Pamantul, se roaga de Dumnezeu sa nu prapa­deasca lumea, sa nu izgoneasca vanturile cu avantajele pe care le aduc acestea oamenilor.

În seara praznicului, se ţine Vecernia care conţine trei citiri din Vechiul Testament care au trimiteri la Noul Testament. Prima este din Cartea Facerii 28,10-17, despre scara lui Iacov care uneşte cerul cu pământul și care duce cu gândul la unirea omului cu Dumnezeu care se realizează cel mai deplin şi mai perfect în Maria, Maica lui Dumnezeu: "Cât de înfricoşător este locul acesta! Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului!" A doua este din Cartea lui Iezechiel 43,27-44,4: viziunea templului cu uşa spre răsărit închisă întotdeauna şi plină de slava lui Dumnezeu şi care o simbolizează pe Maica Domnului. Iar a treia este din Cartea Pildelor lui Solomon 9,1-11: şi aici Maria este considerată "casa" pe care Înţelepciunea Divină şi-a construit-o sieşi.

Uneori se ţine Utrenia în dimineaţa praznicului. Evanghelia Utreniei este din Luca 1;39-49, 56. Această citire este valabilă la toate praznicele Maicii Domnuluişi include şi Cântarea Maicii Domnului: "Măreşte suflete al meu pe Domnul. Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile..."

Citirea Apostolului de la Sfânta Liturghie din ziua praznicului este din Filipeni 2,5-11 şi vorbeşte despre "Hristos Iisus Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce. "Citirea din Evanghelie este din Luca 10,38-42 şi 11,27-28 citite împreună; de asemenea, această citire este prezentă la toate praznicele Maicii Domnului. În ea, Domnul spune: "binecuvântaţi sunt aceia care aud Cuvântul Domnului şi îl păstrează în inima lor!"

Imnografie

Tropar (Glasul 4)

Naşterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară,

bucurie a vestit la toată lumea;

că din tine a răsărit Soarele dreptăţii,

Hristos Dumnezeul nostru!

Şi dezlegând blestemul,

a dat binecuvântare,

şi stricând moartea, ne-a dăruit nouă viaţa veşnică.

Condac (Glasul 4)

Ioachim şi Ana, din defăimarea nenaşterii de fii,

şi Adam şi Eva din stricăciunea morţii s-au izbăvit,

Preacurată, prin sfântă naşterea ta.

Aceasta o prăznuieşte şi poporul tău, de vina greşelilor izbăvindu-se, când strigă către tine:

Cea stearpă naşte pe Născătoarea de Dumnezeu şi hrănitoarea vieţii noastre.

Imnuri de înainte-prăznuire

Tropar (Glasul 4)

Astăzi, din rădăcina lui Iesei și din coapsele lui David

Slujitoarea Domnului, Maria, se naște pentru noi.

Pentru aceea se înnoiește și se bucură toată făptura!

Cerul și pământul împreună se bucură.

Neamuri, lăudați-o,

Căci Ioachim se bucură și Ana prăznuiește, strigând:

"Cea stearpă dă naștere Născătoarei de Dumnezeu, Hrănitorul vieții noastre!"

Condac (Glasul 3)

Astăzi Fecioara, Născătoarea de Dumnezeu Maria

Cămara de nuntă a Mirelui ceresc

După voia lui Dumnezeu se naște din femeie stearpă,

pregătită fiind ca o car al lui Dumnezeu Cuvântul.

Ea a fost mai înainte rânduită pentru aceasta, fiind ușă dumnezeiască și adevărata Maică a Vieții.

crestin ortodox.ro

Surse - Cadelnita.ro si Crestinortodox.ro

Dama cu camelii- o altfel de poveste

Cea mai admirată şi dorită curtezană a timpului, Marie Duplessis îşi împărţea favorurile multor parizieni bogaţi şi nobili, dar faima nemuritoare i-a adus-o legătura cu un tânăr sărac.

După o zi de călărie pe câmp, tânărul înalt, bine făcut şi, ca de obicei, în ciuda dificultăţilor financiare, impecabil îmbrăcat, se duse la spectacol, împreună cu un prieten. La Théatre des Variétés, Alexandre Dumas se uita prin binoclu mai mult la femeile frumoase, ostentativ aşezate în loji, decât la scenă. În acea seară de septembrie, în public se aflau câteva fermecătoare demi-mondene, acea categorie de femei de la marginea societăţii respectabile. Întreţinute de bărbaţi bogaţi şi în general mai în vârstă, cărora le acordau favoruri, cele mai multe tânjeau după iubirea unui tânăr chipeş, fie el şi sărac. Cel puţin, asta era convingerea fermă a tinerilor ca Dumas, care avea 20 de ani.

O femeie îi atrase atenţia în mod special. „Era înaltă, foarte zveltă, avea părul negru şi un ten alb-rozaliu“, avea să scrie el. „Avea un cap mic şi ochii migdalaţi cu acea privire de porţelan precum cea a japonezelor. Dar în ei se citea o natură mândră şi dinamică… Semăna cu o figurină de Dresda.” Femeia descrisă cu atâta pasiune era Marie Duplessis, cea mai faimoasă curtezană a epocii.

Şi ea l-a remarcat pe Dumas, căci îi făcu repede semn unui prieten, Clémence Prat, care îl cunoştea pe tânăr. La sfârşitul spectacolului, doamna Prat, amabilă, îi invită pe Dumas şi pe prietenul său acasă, pe elegantul Boulevard de la Madeleine, chiar alături de casa lui Marie. După puţin timp, Marie bătu în geam, ca să se plângă de vizita unui conte, care o plictisea nespus şi de dorinţa de a avea companie. Doamna Prat şi cei doi tineri s-au mutat imediat acolo, iar după plecarea contelui, Marie îşi invită oaspeţii la o cină cu şampanie. Spre sfârşitul mesei, ea a avut un acces de tuse şi a trebuit să iasă din cameră. Dumas a urmat-o şi a găsit-o prăbuşita pe sofa, lânga un bol de argint cu apă, în care pluteau urme de sânge.

„Sunteţi suferindă?“ o întrebă tânărul. „Puţin, dar m-am obişnuit cu asta“, răspunse frumoasa femeie. „Vă distrugeţi singură!“ „De unde atâta afecţiune spontană? V-aţi îndrăgostit de mine?“ întrebă ea, curioasă. Pentru că el ezita să răspundă, ea a insistat ca să audă mărturisirea, dar l-a şi avertizat în legătură cu două posibile consecinţe. „Ori vă voi refuza, iar atunci vă veţi simţi trădat, ori vă voi accepta, iar atunci veţi câştiga o iubită tristă, nevrotică, bolnavă şi melancolică, a cărei bucurie vi se va părea mai tristă decât durerea ei!“

Întâlnirea dintre Alexandre Dumas şi Marie Duplessis a avut loc la începutul toamnei lui 1844 şi a fost urmată de o scurtă poveste de iubire dulce-amără. Dialogul, însă, face parte din romanul publicat patru ani mai târziu, Dama cu camelii.

Viaţa unei curtezane

Născută în 1824, în acelaşi an cu Dumas, Alphonsine Plessis era fiica unui fermier, despre care se zvonea că ar fi vândut-o ţiganilor. Ajunsă, în cele din urmă, la Paris, sub numele de Marie Duplessis, ea şi-a câştigat, iniţial, existenţa făcând croitorie, dar frumuseţea ei delicată a atras repede atenţia unui proprietar de restaurant, care i-a cumpărat un apartament. Acest prim iubit a fost rapid înlocuit de ducele de Guiche, un tânar înstărit şi monden, care abandonase armata pentru a urma, zice-se, studii la Şcoala Politehnică. Ajunsă iubita ducelui, Marie Duplessis devenise cel mai comun subiect de bârfă şi era asaltată de pretendenţi. Nu avea decât 16 ani. Plimbări cu trăsura în timpul zilei, seara spectacole la teatru sau la operă, urmate de petreceri strălucitoare şi de întâlniri romantice cu bărbaţi culanţi, aşa arăta viaţa unei curtezane. 

Curând serviciile lui Marie ajunseseră să fie atât de bine recompensate, încât se zvonea că putea cheltui până la 100 000 de franci aur pe an, pentru un trai luxos. Se îmbrăca frumos şi se înconjura de flori, dar, pentru că mirosul trandafirilor o ameţea, Marie prefera camelia şi îşi umplea casa cu ele, pâna când, după cum spunea un observator critic, „se închidea într-o fortăreaţă de camelii“. Marie era cultivată, putea purta discuţii despre cărţile pe care le avea în bibliotecă şi era o bună pianistă. Singurul ei defect, după cum ea însăşi mărturisea, era că minţea. Dar tot ea adăuga, amuzată: „minciunile albesc dinţii“.

Când l-a cunoscut pe Dumas, era întreţinută de bătrânul conte de Stackelberg, deoarece – l-a minţit ea pe noul pretendent – îi amintea de o fiică a lui care murise. Îl minţea şi pe Stackelberg, spunându-i că îşi petrece serile la prietena ei, Zélia, dar se întâlnea, în realitate, cu Dumas. Se pare că nu îi spusese nici unuia dintre bărbaţi că avea un al treilea iubit, pe contele de Perregaux.

Toţi admiratorii ei, însă, erau de părere că are o inimă de aur. Şi totuşi, Marie dădea impresia că trece de la un bărbat la altul, „tânjind obsesiv după linişte, pace şi iubire“, scria un critic al epocii. Subţire şi palidă, după cum cerea moda, Marie era o frumuseţe eterică. Era, însă, o femeie bolnavă, obsedată de teama că va muri tânără.

După numai câteva luni de fericire, care l-au afundat în datorii, Dumas a început sa se îndepărteze de Marie, deşi ea i-a propus să-i fie prietenă, dacă nu îi mai putea fi iubită. La 30 august 1845, el i-a scris o scrisoare de despărţire: „Nu sunt nici suficient de bogat ca să te iubesc, nici destul de sărac ca sa fiu iubit de tine, aşa cum vrei tu… Eşti prea bună ca să nu înţelegi motivele acestei scrisori şi prea inteligentă ca să nu mă ierţi.”

Ispăşirea pedepsei

Abandonată de Dumas, Marie Duplessis s-a consolat cu Franz Liszt. Apoi, la începutul anului 1846, ea a acceptat surprinzătoarea cerere în căsătorie a contelui de Perregaux. Căsătoria a avut loc la Londra, în ziua de 21 februarie. S-a sugerat că lui Perregaux îi era milă de tânăra femeie, chinuită tot mai mult de tuberculoză.

La scurt timp după întoarcerea la Paris, s-au despărţit, iar Marie a rămas singură, incapabilă să mai participe la viaţa mondenă şi obligată să-şi vândă lucrurile, pentru a scăpa de creditori. Şi-a instalat în dormitor o băncuţă pentru îngenuncheat spre a-şi face acasă rugăciunile şi în cele din urmă a chemat un preot să îi administreze ultimele sacramente, aşa cum cere Biserica romano-catolică. La 3 februarie 1847, pe când Boulevard de la Madeleine răsuna de cântecele şi râsetele carnavalului, înăuntru, curtezana de 23 de ani îşi dădea obştescul sfârşit.

Dumas călătorise, între timp, în Spania şi Algeria, împreună cu tatăl său, numit tot Alexandre Dumas, celebrul autor al celor Trei muşchetari şi al Contelui de Monte Cristo. (Cei doi sunt deosebiţi prin Alexandre pêre [tatăl] şi Alexandre fils[fiul].) Dumas a aflat de moartea lui Marie, în drum spre casă. În timpul unei plimbări, el a trecut pe lângă casa în care se întâlniseră prima oară şi îşi declaraseră dragostea şi a văzut un anunţ despre licitaţia în care urma să se vândă tot ce mai rămăsese în casă. Pentru că nu îşi permitea nici o piesă de valoare, s-a mulţumit să cumpere un lanţ de aur, pe care Marie îl purta la gât. Întâmplător, vânzarea nu numai că a adus suficienţi bani pentru plata datoriilor, dar a lăsat şi o sumă pentru o mică moştenire destinată unei nepoate preferate din Normandia. Singura condiţie din testament era ca fata să nu vină niciodată în Parisul cel plin de tentaţii care îi fusese fatal mătuşii.

Durerea naşte un roman ce va deveni clasic

În luna mai a aceluiaşi an, Dumas a închiriat o cameră la hotel, a recitit scrisorile trimise lui de Marie şi a început să scrie un roman care avea să-l facă celebru.

În Dama cu camelii, curtezana Marguerite Gautier renunţă la viaţa strălucitoare din Paris, pentru a fugi cu tânărul ei iubit, Armand Duval. Idila este tulburată de tatăl lui Armand care, în timpul unei discuţii cu Marguerite, se arată sceptic în privinta sentimentelor ei pentru fiul său. Când promisiunile financiare sunt respinse, el o imploră să îl părăsească pe Armand pentru a salva onoarea familiei, căci atât timp cât fiul va avea o relaţie cu o femeie cu o asemenea reputaţie, lui îi va fi imposibil să îi găsească fiicei sale un pretendent potrivit. Cu tristeţe, Marguerite îşi părăseşte iubitul, spunându-i că preferă să se întâlnească cu un nobil bogat din oraş. Curând însă, întoarcerea la viaţa agitată de curtezană o epuizează şi o aduce în pragul morţii. Armand află cele întâmplate când este prea târziu, ajungând, totuşi, la timp pentru a o îmbraţişa pe femeia care îi leşină în braţe.

Publicat în 1848, Dama cu camelii a avut un succes enorm, iar tânărul Dumas a fost asaltat de cereri ale dramaturgilor pentru o dramatizare. Ca răspuns, el s-a retras la ţară şi a scris cu frenezie propria variantă dramatică, pe care apoi a propus-o tatălui său, director de teatru parizian şi principal autor al pieselor jucate acolo. Bătrânul Dumas s-a opus. Subiectul nu era acceptabil pentru a fi pus în scenă, el nu ar fi fost niciodată de acord. Fiul l-a rugat insistent să citească manuscrisul. „Foarte bine!“, a spus tatăl, după ce a citit primul act, după care fiul a trebuit să se ocupe de afaceri. La întoarcere, şi-a găsit tatăl în lacrimi. „Dragul meu băiat“, exclamă el, ,,m-am înşelat atât mult! Piesa ta va fi jucată!“

Piesa a fost pusă în scenă în 1852 şi a avut un succes mai mare decât romanul. Dar când Giuseppe Verdi a transformat povestea în opera La Traviata, în anul următor, Marie Duplessis a câstigat, într-un fel, nemurirea. Bineînţeles, faima ei s-a întins până în secolul XX, când au fost realizate nu mai puţin de cinci filme artistice, cel din 1936, cu Greta Garbo, fiind cel mai admirat.

sursa: Mari enigme ale trecutului

Taierea capului lui Sf. Ioan Botezatorul

Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul este praznuita pe 29 august. Este ultima mare sarbatoare din anul bisericesc, pentru ca pe 1 septembrie incepe un nou an. Ziua Taierii capului Sfantului Ioan Botezatorul este o zi de post. Ni se cere sa postim in aceasta zi, pe de o parte ca sa nu ne asemanam cu Irod, care din cauza ospatului fara masura, a cerut ca Salomeea sa-i danseze si drept rasplata i-a oferit capul Sfantului Ioan Botezatorul, iar pe de alta parte, ca sa ne asemanam cu viata infranata a lui Ioan.

Exista persoane care au sustinut ca ziua Taierii Capului Sfantului Ioan Botezatorul prefigureaza Vinerea Patimilor. Si dupa cum postim in fiecare vineri, ca zi a rastignirii Domnului, tot astfel se cuvine sa postim si in aceasta zi.
Mentionam ca in afara posturilor de lunga durata, avem si posturi de o zi:

- miercurea, ziua in care Mantuitorul a fost vandut;

- vinerea, ziua in care a fost rastignit;

- pe 14 septembrie - Inaltarea Sfintei Cruci, in amintirea Patimilor Mantuitorului;

- pe 5 ianuarie, in Ajunul Bobotezei, in amintirea postului pe care il tineau in vechime catehumenii care urmau sa fie botezati in ziua praznuirii Botezului Domnului.
Sunt si persoane care postesc si lunea, in ziua inchinata sfintilor ingeri.

Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul este o sarbatoare cu semnificatie eshatologica, precum este si Schimbarea la Fata a Domnului si Adormirea Maicii Domnului. Prin Schimbarea la Fata ni se descopera chipul pe care il va avea omul unit cu Hristos - chip de slava, prin Adormirea Maicii Domnului se arata ca cel care L-a purtat pe Hristos se muta de la stricaciune la nestricaciune, in vreme ce prin aceasta sarbatoare ni se reveleaza ca toti cei care nu au fost straini de pocainta vestita de Sfantul Ioan Botezatorul vor ajunge in rai.
Din acest motiv, Sfintii Parinti au randuit ca cele trei sarbatori sa fie praznuite in luna august, ultima luna din anul bisericesc, ca semn ca acest chip al lumii va trece, ca cer nou si pamant nou vor fi (Apocalipsa cap 21).

Sfantul Ioan Botezatorul
Sfantul Ioan Botezatorul s-a nascut in cetatea Orini, in familia preotului Zaharia. Elisabeta, mama sa, era descendenta a semintiei lui Aaron. Nasterea prorocului Ioan s-a petrecut cu sase luni inaintea nasterii lui Iisus. Nasterea sa a fost vestita de catre ingerul Gavriil lui Zaharia, in timp ce acesta slujea la templu. Pentru ca nu va da crezare celor vestite de ingerul Gavriil, Zaharia va ramane mut pana la punerea numelui fiului sau.

Exista o lunga perioada din viata Sfantului Ioan Botezatorul despre care nu avem informatii. Cunoastem ca s-a retras in pustiu, unde a dus o viata de aspre nevointe, pana in momentul in care a primit porunca sa inceapa sa predice. Rolul lui Ioan nu a fost doar acela de a pregati poporul pentru venirea lui Hristos, ci si acela de a-L descoperi lumii ca Mesia si Fiul lui Dumnezeu.

Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul

Din Evanghelie cunoastem ca Irod, la un ospat prilejuit de sarbatorirea zilei de nastere, a taiat capul Sfantului Ioan Botezatorul, la cererea Irodiadei. In acea vreme, Sfantul Ioan era intemnitat in castelul lui Irod de la Maherus. Ioan il mustrase pe Irod pentru traiul lui nelegiuit cu Irodiada, care era sotia fratelui sau. In ura ei de moarte, Irodiada a sfatuit-o pe Salomeea, fiica ei, care dansase si placuse oaspetilor si indeosebi lui Irod, sa ceara de la acesta capul Botezatorului ca rasplata.

Capul Sfantului Ioan a avut, dupa traditia Bisericii, o istorie aparte. El a fost de trei ori pierdut si de trei ori aflat. Prima si a doua aflare a capului este sarbatorita pe 24 februarie, iar A treia aflare a capului Sfantului Ioan Botezatorul este praznuita pe 25 mai.
Potrivit traditiei, Sfanta Ioana, femeia dregatorului lui Irod, este cea care a luat capul Sfantului Ioan Botezatorul din curtea Irodiadei si l-a ingropat la Ierusalim, in muntele Eleonului, intr-un vas de lut.
Dupa un timp, un proprietar bogat si slavit a crezut in Hristos, si lepadand pozitia sociala si toata desertaciunea acestei lumi, s-a facut monah, luandu-si numele de Inochentie. Ca monah, el s-a salasluit chiar la locul unde se afla ingropat capul Botezatorului Ioan. Dorind sa-si zideasca o chilie si o bisericuta, el a sapat adanc si a descoperit un vas de pamant in care se afla un cap. Prin descoperire dumnezeiasca a aflat ca este al lui Ioan Botezatorul. Cand s-a apropiat insa de trecerea la cele vesnice, spre a nu fi gasit si pangarit de paganii ce se inmultisera in zona, el l-a luat si l-a ascuns din nou in pamant, in acelasi loc.
Capul Sfantului Ioan Botezatorul a fost prezent aici pana in vremea Sfintilor Imparati Constantin si Elena, cand Sfantul Ioan Botezatorul s-a aratat unor doi calugari si le-a poruncit sa dezgroape cinstitul sau cap. Aceasta e socotita cea dintai aflare a sfantului cap.

In vreme ce calugarii calatoreau cu capul sfantului intr-un sac, au intalnit un olar si i-au dat acestuia sa duca sacul. Din cauza lenevirii lor, Sfantul Ioan i-a cerut olarului sa fuga de cei doi calugari. Ajuns acasa, olarul s-a bucurat de multe binefaceri datorita prezentei capului prorocului. Cand si-a simtit sfarsitul, olarul a pus capul sfantului intr-o racla si l-a daruit surorii sale. Racla va ajunge in grija lui Eustatiu, un monah arian, care locuia intr-o pestera. Multe minuni se vor petrece la aceasta pestera. Din nefericire, Eustatiu spunea ca datorita puterilor sale sunt prezente minunile, oamenii nestiind ce ascunde in pestera sa. Dupa un timp, Eustatiu, stiind ca va fi trimis in exil, ingroapa capul Sfantului Ioan Botezatorul.

Pestera va fi locuita de niste monahi credinciosi, care vor ridica in apropierea ei o manastire. In anul 452, arhimandritul Marcel, staretul acelei manastiri, a vazut un foc mare la pestera de langa orasul Emesa, in timpul cantarii psalmilor. Asa a aflat in chip minunat capul sfantului. Aceasta este socotita a doua aflare a cinstitului cap al Botezatorului.

In timpul luptei impotriva sfintelor icoane, capul Sfantului Ioan a fost ingropat la Comane, de unde a fost adus in Constantinopol, de catre Sfantul Ignatie (860), in vremea imparatului Mihail. Aceasta este cea de-a treia si cea din urma aflare a cinstitului cap.

Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul - traditii si obiceiuri

In ziua de 29 august, cand praznuim Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul, exista credinta in popor ca nu trebuie sa se foloseasca cutitul, totul se rupea cu mana. In popor se vorbea si de inceperea unui post, numit "de la cruce pana la cruce", un post care tinea pana pe 14 septembrie (Inaltarea Sfintei Cruci), neconsemnat in calendarul crestin, care avea rolul de a-i curati pe cei care au savarsit omoruri sau alte pacate grave.

Tot in popor era intalnita si interdictia de a taia si manca fructe si legume cu forma rotunda, de exemplu pepenele nu era consumat in aceasta zi. Subliniez ca aceste obiceiuri nu au legatura cu Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie, deci, nu trebuie respectate.

crestinortodox.ro

Adrian Cocosila